Hai să-ți povestesc cum a fost prima oară cu autostopul prin Europa

3

M-am împiedicat de intrarea unui beci-bar din Sibiu și mi s-a cășunat, din necunoscut, că nu puteam ajunge altcumva la un concert The Residents, care se ținea în Leuven. Sau Louvain, pentru arome tari, franțuzești. În fine. Nu puteam ajunge altcumva acolo decât cu autostopul, hitchhiking prin patru țări. Am mers în trei zile 2.000 de kilometri. Am schimbat trei tiruri, un golf 5, alt golf 5, un opel în două uși, un audi. Intuiesc pe sub mustața ta vreun gând fugitiv, de genu’ “‘ăsta-i din ăla care merge cu rucsacul în spate la concerte prin lume”, dar e amuzant, căci sunt al naibii de novice.

 

de Dragoș Rusu

 

Nădlac

Din Arad spre Nădlac există un tren regional care circulă de câteva ori pe zi. Pe site zic că de 6 ori, dar e posibil să mai fi scos din rute. Facem stash-ul de bere și urcăm în primul vagon al unui automotor francez Caravelle X 4500 din ‘65. Aspectul vagonului îmbie la mici, grătare, fum, bere și muștar. Dar nu avem decât pufuleții femeii din fața noastră. Plus bere și biscuiți. Firește, singurul loc în care putem călători în acest tren este cabina conductorului. Dar nu din Arad, ci din Pecica, a patra haltă după Arad, unde au și casă de bilete în stație. Până atunci, femeia ne oferă țigări, noi îi dăm bere, ea ne povestește că lucrează în Arad ca tapițeristă, e plătită prost (800 de lei pe lună), iar când coboară din tren, o așteaptă doi țigani, alături de trei prichindei cu dinții pe-afară, să o ajute cu bagajele. Mergem în cabina conductorului de tren, nea Ștefan, unde e cald de mori. Îi dăm o bere, o pune deoparte la cald și ne privește amuzat. Claxonează de zor, deși nu trece nimeni prin jur. Îți sparge urechile. Trenul se zguduie, când la dreapta, când la stânga. Nea Ștefan are 60 și ceva de ani. A fost fochist în tinerețe, a turnat tone de cărbuni în locomotivă. ‘Dacă loveam o pisică, pica imediat, așa de puternic devenisem. În ultimii ani însă, am făcut burtă’. A fost și dansator de muzică populară timp de 14 ani. Dansa aproape orice. Mergea cu trupa prin toată țara. ‘’Lumea asta a artiștilor dansatori e foarte faină, dar în combinație cu o parteneră.  Ca să reușești în plan artistic ai nevoie de încredere în tine. Eu am avut o memorie extraordinară. Am fost învățat de bunici să leg orice cuvânt de o imagine. Asta m-a ajutat de multe ori în viață.’’ Pe alocuri claxonează, pentru a mai umple goluri de liniște, când conversația stagnează. În gară la Nădlac, nimerim în toiul unei nunți de țigani care îngrămădesc felurite instrumente muzicale într-o dacie 1310.

Tiriștii

Trecem cu sfială granița, fără a fi întrebați ceva. Câte-un bună ziua vesel pentru două doamne vameșe care-și fac veacul într-o gheretă și de la care aflăm că tirurile nu pot circula mai devreme de ora 23.00. Mă uit la ceas și e 8 PM. Îmi aduc aminte că, într-adevăr, tocmai trecuserăm pe lângă un lung cârd de tiruri parcate pe dreapta, care așteptau cuminți ora 11 noaptea pentru a ieși din țară. Cu un carton pe care scrie ‘Vienna via Budapest” ne încercăm norocul, că oricum nu avem nimic altceva de făcut până la 11. Zăresc prin praf silueta unui tânăr îmbrăcat în trening și cu o pungă mare într-o mână, care se tot apropie, până când trece pe lângă noi, iar din spatele siluetei ies niște dinți care rânjesc complice. “Voi chiar vreți să ajungeți în Viena?’’, face el către noi. ‘’Da, stai cu noi, poate avem mai mult noroc. Păi și eu merg acolo, doar că sunt cu tirul. Dacă vreți, pot să vă iau eu, dar mai durează vreo 2 ore până plecăm.” Vestea curge peste noi ca un balsam binefăcător. Tocmai ne-am găsit primul ride, care ne duce direct până-n Viena.

În cabina tânărului tirist pe nume Avram miroase a ceai. Nu bea cafea, și nici cola prea multă, însă îi place ceaiul. Până-n Budapesta aflu că Avram are 31 de ani, nu prea i-a plăcut școala, așa că a renunțat după 4 clase. Își bătea profesorii, se furișa în toaleta fetelor și le turna găleți cu apă în cap, spărgea geamurile din școală, nu asculta de niciun prof și nu învăța nimic. A avut o iubită la un moment dat, pe care a bătut-o până “s-a căcat pe ea”, căci era prea geloasă și nu îl lăsa să iasă și cu alte fete. În timp ce-mi povestește fel de fel de grozăvii violente, rânjește și dă mai tare volumul CD-ului cu manele care curge deja în cabină de vreo 3 ori la rând. Are un dinte din față ușor spart. Mă cuprinde panica pe alocuri, însă Avram adaugă, după finalul fiecărei năzdrăvănii “din tinerețe”, că acum s-a cumințit. Are nevastă și doi băieți, unul de 10 și unul de 11 ani. Când și când mai schimbă câte-o vorbă cu un coleg de tir, Iulian, care merge cam la jumătate de kilometru în urma noastră, și care ne pune, prin stație, manele. Dacă ne plac manelele? Nu-i problemă, zic eu, noi ascultăm orice! Ambii par foarte mirați că mergem la un concert la mama dracului, tocmai în Belgia. „Și pentru o trupă americană! Că pentru o trupă românească sigur n-ați merge, las că știu eu!” La un moment dat intră ‘’Take My Breath Away.’’

Prin stație mai prind frânturi de discuții între alți tiriști. Poate interveni oricine în “conferință”. Mai o glumă, mai o muzică, trece timpul. Lui Iulian, colegul tiristului nostru, i-au furat niște nemernici câteva găleți bune de motorină, din rezervorul tirului parcat fix în curtea casei sale.

Avram întreabă prin stație de vreun “coleg” (toți sunt colegi) care să ducă doi tineri până-n Germania. Adică pe noi. El ne-ar duce cu mare drag, dar în Austria se oprește cu încărcătura de ghete pentru schi. La scurt timp, se oferă un maramureșean să ne ajute, așa că oprim într-o parcare și schimbăm tirul, atât de simplu, ca pe-o pereche de șosete. Simt că înot printre străini, pe uscat. Și străinii au mame, frați și prieteni. Totul stă sub semnul necunoscutului, totul e imprevizibil și fragil.

Mă gândesc că, deși mi-aș fi dorit să mă tund înainte, e mai ok să mi-o ard cu părul vâlvoi și neîngrijit.

 

 

Într-o parcare de la granița Austriei cu Germania, doi tiriști români discută. Unul bea o vișinată foarte tare, altul o cafea. “Ăștia nu vorbesc niciunul engleză. Păi normal că nu, că sunt nemți, așa s-au învățat din al doilea război mondial.” Unde mergem? În Belgia. Ce naiba căutăm pe aici? Păi, pe voi vă căutam, niște șoferi buni la suflet. Și adică de ce nu ați luat un autobuz sau ceva, cum adică să mergeți cu tirul? Dacă eu acum te iau, uite așa frumos, și te bag în buda aia de acolo și-ți fut trei bucăți de nu te vezi? Și te las acolo, lat, fără să știe nimeni de tine? Cum mergeți bă, voi, așa, prin străini? Tratăm cu cel care bea cafea și urmează să plece, să ne ia și pe noi. Celălalt tirist e beat și agresiv, însă indiferența noastră hipioată îl derutează, așa că la final ne strânge mâna, ne zice părintește să avem mare grijă și adaugă către colegul său să ne lase undeva ok, într-un loc circulat, nu în pădure. Suntem prin Germania, la aproximativ 50 de km de Nurenberg. Afară e verde totul, vremea e gri. Umbra unor nori întunecați care se scurge pe autostradă. M-am trezit cu balele curgându-mi din gură, după o oră de somn în cabina celui de-al treilea tir. E bine că am dormit, nu apucasem somn de aproape două zile. Șoferul de tir din stânga mea pare cumsecade. Își vede de condus. Tricou portocaliu. Privire blajină. E cel mai tăcut tirist de până acum. Cară mobilă prin Franța, iar miercuri intenționează să ajungă in Belgia. Nu se oferă să ne ducă până acolo, și se uită la mine cu o oarecare îmgrijorare când îmi spune că nu vede cu ochi prea buni excursia noastră de aici încolo, căci „nemții sunt muiști și nu prea opresc la autostop”. Când și când, mă văd nevoit să îi răspund unor întrebări precum De ce nu am luat tren? Sau avion? Sau vreun autocar? Printre buzele încleștate de nesomn și oboseală nu îmi ies decât niște răspunsuri cu adevărat lipsite de logică, dar care, cel puțin, îl fac pe șofer să tacă naibii de tot.

Kilometri hoinari

În Nuremberg stăm o noapte la un tip, prin couchsurfing. A doua zi, dimineață, luăm trenul (fără bilet) spre Koln. Nașul ne cam taie elanul și ne dă jos la prima stație, un orășel incredibil de verde și aerisit, Wursburg. Nu avem bani de bilet nici în tren, așa că la coborâre ne așteaptă doi agenți de poliție, pentru a ne legitima. Ne spun că este o infracțiune să circulăm fără bilet în Germania, dar după o discuție de 5 minute, scăpăm doar cu câte o amendă de 50 de euro de persoană. De acolo, luăm un Audi luxos până-n Frankfurt, condus de un francez la vreo 50 de ani, fost profesor universitar, actualmente businessman. După aparențe, îi merge bine. “Nu văd prea des hitchhiker-i, și merg zilnic cu munca din Frankfurt, unde locuiesc, până-n Wursburg. Sunt singur în mașină și prefer companie. Plus că am încercat să mă pun în locul vostru, și mi-am zis că sigur aș fi vrut să fiu și eu ajutat, dacă eram ca voi.”

În Frankfurt ne așteaptă Uță, un prieten din copilărie cu care mergem până-n Dortmund, acolo unde locuiește el. Rămânem peste noapte acolo, iar a doua zi alergăm cu întârziere pe autostradă. E miercuri seara, 7 PM, în Dusseldorf. Nu avem niciun tren spre Leuven, Uță ne-a lăsat în gară și a plecat, iar acum nu mai răspunde la telefon. Panică, din nou. De data asta, panică adevărată, sau mai degrabă ciudă. Mai avem 220 de km până-n Leuven, însă se pare că ne-am înecat ca țiganul la mal. Încerc la un taximetrist, care-mi spune că fără 300 de euro nu se mișcă din gară. În acest timp, la cel de-al 16-lea apel, Uță răspunde la telefon. Se întoarce de pe autostradă, ne culege din Dusseldorf și alergăm, din nou pe autostradă, cu un Opel în două uși până-n Leuven.

Am ajuns.

Concertul The Residents începe cu o oră mai târziu decât era planificat. Câștigăm timp și nu pierdem decât vreo 20 de minute din show. Intrăm buimaci și gâfâind de la alergat în Het Depot, o sală de concerte. Înăuntru e semi-întuneric, trei siluete pe scenă, luminate vag. Tema e Crăciunul, deși suntem pe 24 aprilie. Bob și Charles (Bobuck) au pe cap niște măști dubioase, Randy poartă un costum de Moș Crăciun, iar la finalul show-ului se cântă we wish you a merry Christmas. Între piese sunt intervenții teatrale de-ale lui Randy. Ai crede că e totul o glumă, dar te asigur că nu e așa, e al naibii de serios. Totul. Show-ul e cu adevărat bestial. Muzica mă golește de inutilitate.

 

 

După concert, căutăm un hotel/hostel/couchsurfer la care să înnoptăm, dar fără succes. Hoinărim prin acest oraș incredibil de vibrant, a cărui populație e formată în mare parte din studenți. În vreme ce zacem la trunchiul unui copac dintr-un parc (întrucât misiunea a fost îndeplinită cu succes, ăsta pare a fi primul moment adevărat de respiro), suntem interpelați de o gașcă de studenți care caută un pix cu care să scrie un mesaj pe o foaie, s-o bage într-o sticlă și s-o arunce în râul din apropiere. Le dau markerul negru folosit la autostop, iar unul din ei scrie pe o foaie numele întregii echipe și desenează dedesubt un penis, cu tot cu coaie. Un mesaj într-o sticlă, pentru umanitate. Ne împrietenim repede, li se pare exotică România și faptul că am venit până aici aproape integral cu autostopul. Se așază pe iarbă, iar unul din ei, mai blond, scoate un dispozitiv de făcut țigări. Altul scoate o cutie cu țigări fără tutun, și se apucă să fabrice țigarete vreme de jumătate de oră, cu o viteză uimitoare. Unul din ei ne mărturisește că îi părem de treabă și ne invită să dormim la el. Noi străini, ei și mai străini.

 

Randi monologue – The Residents live @ Het Depot (Leuven, BE) from Alexandru Jijian on Vimeo.

 

the residents live from Alexandru Jijian on Vimeo.

 

Pe viteză. Tot tripul. Îl diger acum, din nou, la rece, obiectiv. Scos din frigider. Totul pe fugă, totul la limită, ultimele locuri, ultimele minute, ultimii oameni. Derulez totul, încet, ca și atunci când băgam pixul în casetă ca să o dau înapoi. Mă simt ca la ora de geografie, în gimnaziu, când învârteam globul pământesc al profului șchiop, aflat pe catedră, și puneam degetul undeva, pe hartă, la nimereală. Unde se oprea, acolo urma să-mi clădesc o casă. Iar în lumina noilor întâmplări petrecute, se pare că nu-s prea departe de asta.


3 comentarii

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger