Greva foamei, în semn de solidaritate cu Pungeşti. O poveste cu Alexandru Popescu

2

L-am cunoscut pe Sandu în tabăra de la Pungești, „pe front”, cum avem obiceiul să glumim între noi, cu o zi înainte de „marea descindere” a jandarmeriei de pe 7 decembrie. Încă de la început mi-a lăsat impresia unui om echilibrat, cu un psihic sănătos și cu o inimă pe măsură. Eram la vreo douăzeci de oameni, săteni și susținători ai acestora, înghesuiți în cortul căptușit pentru iarnă și încălzit cu o sobă improvizată. Se povestea, se făceau planuri, se mai glumea, dar în aer plutea un ceva nedeslușit, un presentiment că a doua zi avea să se producă un eveniment de proporții, cum de altfel s-a și întâmplat. În seara aceea, eu am mers să dorm la cineva în sat, pe când Sandu a rămas în tabără. Își luase angajamentul de a-i organiza pe sătenii rămași pentru paza de noapte (constând în patrulă de câte doi).

 

p1.0

 

de Dana-Alexandra Popa

 

A doua zi, n-am apucat să ne bucurăm prea mult de cafeaua cu zaț făcută la oală, pe reșou, că a și-nceput să se încingă atmosfera: sute de oameni adunați, haos, gălăgie, scandări, îmbrânceli, oameni simpli nemaiputându-și reține revolta, jandarmi încercuindu-ne progresiv, având ordin de intervenție în forță, lume alergând care încotro pe câmp. Nu mai știam unde îmi erau prietenii și în ce direcție să o apuc. „Stai pe lângă mine și n-o să pățești nimic” – mă îndemna o voce din spate. Era Sandu. N-aș ști să spun cum exact, dar m-am calmat aproape instantaneu. Am ajuns acasă teafără, deși, ca oricine a fost acolo in ziua cu pricina, am tras o sperietură zdravănă. Sandu a fost luat pe sus de jandarmi la un moment dat, dar a reușit să se tragă deoparte, mi-a povestit ulterior.

Ne-am reîntâlnit pe 21 decembrie în București, la protest. Era bine echipat, ca de munte: cort, izopren, sac de dormit, haine groase. Încă i-a mai încăput în rucsac și geaca mea portocalie, pe care, bezmetică, o lăsasem la Pungești cu două săptămâni în urmă, când jandarmii au izolat tabăra și au început percheziția. Mi-a spus că vrea să își instaleze cortul în Piața Universității și să înceapă greva foamei, ca formă de protest împotriva abuzurilor pe care, cu propriii ochi, le-a văzut la Pungești. Deși îl credeam și știam că-i hotărât, nu mi-am imaginat atunci că forma sa de protest avea să ia asemenea proporții.

M-am întors în București pe 31 decembrie și am ales, împreună cu vreo două sute de oameni, să petrec Revelionul alături de Sandu. De atunci, l-am vizitat în fiecare zi. În rândurile ce urmează, împărtășesc cu voi câteva impresii, episoade sau fragmente de imagini care mi s-au imprimat, involuntar, pe retină, în tot acest răstimp.

31 decembrie 2013 spre 1 ianuarie 2014

E ora 23.50. Mă grăbesc să ajung la TNB. Pe Bulevardul Elisabeta e forfotă mare: grupuri de tineri în avânt către Piața Constituției, mașini claxonând, câini gonind, speriați de zgomotele străzii. Pe bucata de cer deschisă deasupra mea – mănunchiuri de lumini multicolore. Fum înecăcios. Bubuituri. Fac eforturi să-mi astâmpăr bătăile inimii. Ajung „acasă” la Sandu. Trotuarul e plin de oameni. Cineva îmi întinde din mers un pahar cu ceai și ciocnim. Sandu e „asaltat”: toți vor să-l îmbrățișeze. E surprins și emoționat. „Nu mă așteptam să vină atâta lume. Cum v-ați stricat voi petrecerea de Anul Nou…”. Ținem în mâini artificii ce scânteiază auriu, amintind de cele din copilărie, după cum remarcă, nostalgic, cineva. Ce atmosferă caldă și plăcută, îmi spun. Nu mă gândeam că e posibil ca cineva să facă greva foamei afară, în toiul iernii, atât de calm și cu zâmbetul pe buze, de parcă ar fi făcut asta de o viață. Și totuși, „n-am ținut în viața mea nici măcar o zi de post. Nu am avut motivația necesară pînă acum”, precizează Sandu, când cineva îl întreabă, mirat, cum de rezistă așa bine. „Totul e să ai voință. Eu m-am pregătit psihic cu mult înainte să încep greva. Știam bine ce vreau să fac.”

 

1520791_691211280911268_1240578425_n

FotoCătălin Pomeanu

 

După vreo oră, se mai răresc rândurile, prilej să observ mai bine „amenajările”. În dreapta, un brăduț împodobit cu globuri și gânduri. Lângă patul improvizat, trei crăciunițe stau de veghe. N-ai fi zis că tocmai au fost două sute de oameni aici. Niciun gunoi pe jos, mucurile de țigară au fost stinse în scrumiere improvizate din pahare de plastic. Mă retrag și eu; pentru Sandu, odihna ține acum loc de hrană.

 

DSCN5338

 

Duminică, 5 ianuarie 2013

„Sufrageria” lui Sandu, așa cum numește cele câteva trepte de lângă kilometrul 0 al Bucureștiului, e mai plină de musafiri decât în zilele anterioare. Lumea s-a întors din scurta vacanță de sărbători și poposește pe la el, găsindu-l așa cum l-a lăsat pe data de 21 decembrie, când a început greva foamei: cu aceeași voință fermă, cu aceeași căldură și disponibilitate de a sta de vorbă cu fiecare om în parte, indiferent că e cunoscut sau necunoscut, prieten sau gură-cască, medic pe ambulanță, jandarm, prinț sau cerșetor. Fiecare e tratat cum se cuvine: o strângere de mână și/sau o îmbrățișare, după caz, un pahar de ceai și un pliculeț de zahăr la cerere – din rezerva specială de zahăr pentru musafiri – ține să precizeze Sandu.

 

DSCN5299

 

Cu fiecare zi de grevă a foamei care trece, e poate mai slăbit fizic, dar mai întărit sufletește. „Mă hrănesc în fiecare zi cu energie de la oamenii ăștia care îmi sunt alături”, îmi spune, cu voce caldă și ochi limpezi. Nu apucă să stea așezat prea mult. Mereu vin alți și alți prieteni să-l salute, să-i adreseze un cuvânt sau o încurajare. Fiecare îi aduce câte un ceai cald. Are de unde alege între atâtea sortimente. Alții vin cu pături, saci de dormit sau bucăți de polistiren pentru a-l proteja de frig și de umezeală.

Mă plasez spre mijlocul trotuarului și observ că pensionarii „momiți cu cârnați și vreo 50-100 de lei” să strige „Jos Băsescu”, după cum aud pe cineva spunând, au făcut câțiva pași înainte față de locul în care se aflau zilele trecute. Aproape că s-au lipit de grupul de susținători ai lui Sandu și scandează ostentativ. Mă distrează, oarecum. De la apelative cuminți, îl trec pe președinte prin tot felul de subregnuri de animale. Zilnic se găsește câte unul care să se infiltreze printre noi, ba cu o atitudine provocatoare, ba cu întrebări de-ți stă mintea-n loc, ba dând târcoale și trăgând cu urechea. De la astfel de atitudini sâcâitoare și până la sticle de alcool plantate pe sub pături sau pâini înșirate la vedere, tentativele de felul ăsta par a face parte dintr-un scenariu bine ticluit,  menit să submineze credibilitatea grevei. Ce să te mai miri că, în condițiile de față, lui Ionuț inițial, apoi și lui George (care i s-au alăturat lui Sandu între timp) le-a crescut tensiunea. „Îți toacă ăștia nervii de n-ai idee”, spune, la un moment dat, unul dintre cei doi.

Luni,  6 ianuarie

E șase dimineața. Ajung în față la TNB, pentru tura de pază. Îl găsesc pe Sandu treaz. Îmi spune că se trezește din două în două ore, că are un somn tern, fără vise. Mă întreabă, cu ochii lucind: „Ai adus cafea?” Îi torn cafea fierbinte, neîndulcită, apoi insist să își continue somnul. Mă așez pe o bancă, alături. E umiditate în aer. Îi privesc pe cei trei prieteni dormind ghemuit, observ aburul ieșind de sub păturile cu care sunt acoperiți. Mă uit după bunii jandarmi păzitori, în caz de nevoie să știu unde sunt, dar, spre surprinderea mea, nu văd niciunul la ora asta. Mai târziu aflu că după o anumită oră se retrag și ei din locurile vizibile.

 

p1

 

Orașul începe să se dezmorțească și, încet, începe ritualul zilnic al dimineții în Piața Universității. Sanda, cățelușa care de o săptămână s-a alăturat greviștilor, își ciulește tot mai des urechile, dar încă nu se sinchisește să deschidă ochii. Prin fața treptelor trece o femeie care adună sticle de plastic. În părculețul din fața teatrului o bătrână împrăștie bucățele de pâine pentru porumbei. În același timp, o altă femeie tot dă târcoale celor trei greviști cufundați în somn, curioasă. O întreb ce anume caută și-mi zice, îndreptând spre mine privirea rătăcită, că așteaptă, chipurile, pe cineva. „Cineva” apare în curând și stau amândoi planton, cercetând zona din ochi. Încep să înțeleg ce vroia să spună Sandu prin „fauna bogată”din centrul Bucureștiului. Mașinile circulă pe Magheru în ritm tot mai alert – ce contrast cu nemișcarea somnului celor trei, îmi trece prin minte. De prin subterane se mai ivește câte-un om al străzii, căutând să se alipească unui culcuș cald. Deunăzi, unul dintre ei, abia ținându-se pe picioare, ne-a ținut un discurs de toată frumusețea, așa cam de vreo oră-două, după care, tocmai când era în plin avânt oratoric, doi jandarmi s-au îndurat de noi și l-au luat deoparte. Încerc să dau staturii mele scunde o mină cât mai impozantă și se pare că funcționează întrucâtva. La câțiva metri oprește camionul cu ziare. Inși cu cărucioare le transportă alert către stațiile de metrou. Pensionari matinali se apropie să-și culeagă porția zilnică de cancan.

 

p6

 

E 7 jumate. Sandu începe să se foiască. Oare cum o fi dormit așa înghesuit, mă întreb, uitându-mă la Sanda cea răsfățată, care ocupă aproape jumătate din așternut. Ionuț se trezește și el. Privește în zare și-mi spune, bucuros: „Ia uită-te acolo! Vezi?” „Ce anume?”, răspund, încercând să-mi dau seama la ce se referă. „Parcă se înseninează, nu ți se pare?” Realizez cât contează fizic și psihic o rază de soare pentru un om care trăiește în stradă.

 

DSCN5315

 

Marți, 7 ianuarie

Același ritual matinal. Aceleași personaje de fundal. Oamenii încep să circule, în drum spre serviciu. Ionuț apucă un ziar din teancurile ce stau în așteptare pe trotuar. „Ia uitați ce știre pe prima pagină – Andreea Marin nu va mai face sex timp de 30 de zile!”. Și începe să se glumească pe ideea că, dacă ar face declarații de acest gen, ar ajunge și ei pe prima pagină, măcar a ziarelor de duzină.

Începe să apară câte un cunoscut. În drum spre serviciu, vizitatorii frecvenți se opresc pe la Sandu cu ceva cald de băut. Majoritatea revin și după programul de lucru. E traseul zilnic, devenit, cred, pentru fiecare, un plăcut obicei. Mă străduiesc să rețin cuvintele doamnei cu aer prietenos, în timp ce îi întinde lui Sandu un termos cu ceai cald, pentru că sunt, cumva, emblematice: „În fiecare zi mă bucur de vremea asta caldă și mă rog să o țină tot așa, să-i fie bine lui Sandu…Mereu mă gândesc la el, cum stă aici tot timpul și cum îndură frigul și umezeala zi și noapte.”

 

p5

 

Spre seară, mă întorc la TNB. Cum ies din metrou, văd un grup de patru jandarmi. Apropiindu-mă de locul cu pricina, văd alți cinci, spre Intercontinental. Mai sunt vreo câțiva și pe partea cealaltă, pe lângă Universitate, plus mașina poliției trecând când și când. Mă întreb unde-s toți acești responsabili cu menținerea ordinii publice pe timp de noapte, când e nevoie la fel de mare de prezența lor. În fața teatrului a oprit din nou ambulanța. Tocmai li s-au luat celor trei glicemia și tensiunea. Îi întreb pe Ionuț și pe George cum le-au ieșit analizele. George evită un răspuns direct: „Noi suntem bine. La Sandu trebuie să ne gândim”. Medicii de pe ambulanță au fost amabili de data aceasta, le-au lăsat copii după fișele de observații, spre deosebire de „echipajul-fantomă” de zilele trecute. Atunci, știu că imediat ce a pus piciorul în ambulanță, prima replică cu care l-au întâmpinat cei „de serviciu” a fost ceva de genul: „Știți că primăria nu e de acord cu astfel de lucruri”. Adică nu e de acord ca cineva să intre în greva foamei și să mai aibă și pretenția să fie monitorizat medical, pe deasupra.

Miercuri, 8 ianuarie

Serile sunt plăcute aici și chiar comode, dacă te îmbraci bine. E loc suficient pe „divan”. E ceață. Intercontinentalul e un fel de creatură fără contur, aproape invizibil. Ridic ochii înspre ornamentele din Piață, ce reușesc să străpungă negura densă. De pe treptele culcușului improvizat al greviștilor, mi se par obositoare și fără rost. Sandu ridică și el privirea: „Dacă mă crezi,  de când tot stau aici, acum le văd pentru prima dată”.

Vineri, 10 ianuarie

Sandu e tot mai obosit, mișcările îi sunt mai greoaie, privirea, uneori, îi rămâne suspendată în gol. Glicemia, după fluctuațiile din zilele trecute, începe să-i scadă simțitor. Din când în când, anumite discuții îl mai însuflețesc: „Oamenilor nu le este bine. Dar nu scot capul din pământ (…) Unii se opresc să mă salute sau să mă întrebe despre ce se întâmplă, mulți întorc capul, rușinați. Mai am parte și de tot felul de ciudați. Asta e România. Diversitate.”

Resimte tot mai acut frigul. Două fete îi încălzesc mâinile, pentru a-i stimula circulația periferică. Înainte să meargă la culcare, mă roagă să-l acopăr cu încă o pătură. La plecare, îmi amintesc să iau cu mine ultima din cele trei crăciunițe pe care le-a primit în dar. Are tulpina încă verde, poate reușesc să o salvez.

 

p7

 

Duminică, 12 ianuarie

Miez de ziuă însorit, ca de primăvară. Sandu își termină de împachetat lucrurile. Plutește în aer tăcerea aceea care împresoară lucrurile și locurile atunci când te apropii de un capăt sau de sfârșitul unei etape. „Mi-a fost bine aici. O să-mi lipsească. Am văzut cum este să fii și om al străzii.”

Pe 21 decembrie, cu o zi înainte să plec acasă de Crăciun, îmi luam la revedere de la Sandu, care abia se pregătea să se instaleze pe treptele de la TNB. Nu era mai nimeni prin preajmă, atunci. Astăzi, își iau rămas bun de la el sute de persoane. Cum se poate schimba, într-un timp atât de scurt, spiritul unui loc…

 

p3

DSCN5431

p4

 

E, într-adevăr, o atmosferă de familie, după cum spune și titlul event-ului organizat. Dincolo de emoția pe care fiecare o resimte în măsură mai mare sau mai mică, citesc bucurie și entuziasm în ochii oamenilor. După 22 de zile fără hrană, îmi imaginez că Sandu face eforturi supraomenești pentru a-și aduna forțele și pentru a-și lua la revedere de la fiecare în parte. Copii îi sar în brațe. Până și doi jandarmi îi strâng mâna și îi adresează câteva cuvinte, pe care nu le aud. Unii au ochii îi lacrimi, alții zâmbesc. Zâmbesc și eu. Așadar, se pot crea punți. Se pot îndepărta bariere. Există oameni transparenți, în care te poți încrede, fără rezerve.

Alte cuvinte sunt de prisos. Și în mine, Sandu a prins rădăcini.


2 comentarii

Reply To Simona Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger