”În cea mai fierbinte zi a celei mai fierbinți veri din ultimii ani de aici (care se duce…), reușesc să ies pe terasă abia undeva după 8 seara. Mă trîntesc pe șezlong cu inteligenta cărticică polemică despre Rimbaud a lui Vasile Popovici, însă de fapt mă trezesc înconjurat de cîini: Adon, pentru că are unul din rarele lui episoade de bromance, se pune în șezi lipit de umărul meu și, cum stau întins, îmi suflă fierbinte (precum cuptorul din Les Effarés) în față privindu-mă-n ochi cu un rînjet ca și idiot, iar Gudrun mi s-a întins la picioare, pentru că locul în care îmi pun șezlongul coincide cu locul ei preferat.”
de Ionuț Chiva
A rămas, data trecută, cînd am vorbit despre cum o greșeală fericită i-a permis lui Konrad Lorenz să ne lase cele mai inteligente și nuanțate observații despre cîini, că voi povesti cum, în urma unei greșeli fericite, a mea și a Ruxandrei (fata cu care stau), am ajuns să îl am, eu personal, pe Adon.
Să tot fie patru ani de cînd, după cumpărarea casei în care stăm, ne-am dus în România pentru a-l aduce și pe cîinele Ruxandrei (înainte, stînd în chirii, nu aveam voie cu animale, așa ajungînd ca pe blogul meu să povestesc cum mi-am luat un pui de Newfoundland și ce mai fac cu el, toate, of course, fiind în mintea mea). Îl cunoșteam vag pe Adonis, pe atunci în vîrstă de șapte-opt ani, îl mai văzusem de cîteva ori și tot ce puteam spune despre el era că e cel mai amabil preș pe care l-am văzut în viața mea. Cîtă vreme nu te așteptai să vină la tine cînd îl chemi sau să dea vreun semn cît de mic că înseamnă ceva pentru el zgomotele tembele pe care le faci, cîtă vreme, deci, te duceai tu în holul în care își făcea peren veacul întins pe gresie, era cel mai cooperant cîine. Scos afară, devenea spaima cartierului, nu existau pentru el femele, pui, cîini întregi sau ologi, voia să rupă tot înspumat, dușmanul speciei sale.
Revenind – am avut atunci niște probleme cu mașina, care n-a fost reparată pînă în ziua plecării, așa că Ruxandra s-a dus acasă cu avionul, eu urmînd să-l aduc pe Adonis cu mașina cînd va fi gata. Asta a fost greșeala.
Mă duc deci cu mașina reparată la bunica fetei, ca să iau de acolo un cîine pe care îl voi pune în hol în loc preș.
Îl găsesc, surpriză, întins pe trepte ca un preș mițos cu labe albe, papucei. Și cu ochi ca ambra. Latră intrigat, un lătrat scurt, băiețesc, cînd ma vede/miroase și în a doua secundă este cu labele pe poartă scîncind subțire și ronțăindu-mi degetele. Mi s-a întîmplat asta poate de zeci de ori, cu diferiți cîini de prin curți, grăbiți să-și demonstreze afecțiunea – sicofanți, o fac pentru mine, o fac pentru următorul băiat care trece pe stradă. Cînd Adon, care e un cîine cu halbă, nu cu tutu (vezi episodul trecut) de opt ani, a făcut asta (și sarabanda de chiuieli și sărituri împiedicate care a urmat), el nu și-a declarat dragostea așa cum ar declara-o un retriever, care, într-o zi mai bună, iubește și un picior de mătură. Nu, într-un interval mai scurt decît ai clipi, cel între primul lătrat intrigat și săritura pe poartă, un sistem complex (deși absolut rudimentar, în comparație cu complicatele ființe care suntem) de cili nervoși și de ”gînduri” a dezbătut și a ajuns la concluzia că trebuie să semneze pactul și că de azi acest cîine este al meu.
Nu am înțeles atunci ce lucru delicat se întîmplă, eram agitat, preocupat de drumul lung, cu simțurile în altă parte. Nu-i nimic, cîinii au talentul ăsta că nu se jignesc, și drumul prin Deva, Arad, Budapesta, Viena, Linz, Passau, Mannheim, în fine, Saarland, cu opriri prin bezinării și locuri străine nu a făcut decît să întărească pactul – eram, pe drumul ăla lung și necunoscut, singura lui legătură cu supraviețuirea, simplu spus.
Abia acasă, în prima seară, am realizat pe deplin – eram preocupat de ceva pe calc, cînd o aud pe biata Ruxandra spunînd amar ”gata, ți-ai tras cîine”. Mă uit în dreapta și, copleșit de grădină, noua casă, de oamenii mai mulți care erau în seara aia în casă, Adon simțise nevoia unui punct fix și se pusese în șezi lîngă mine, într-o atitudine extrem de expresivă, care spunea ”cu el sunt aici”, așa cum uneori, în tinerețe, cînd mai spargi cîte o petrecere, te așezi din cînd în cînd, justificativ, lîngă persoana care te-a introdus la petrecerea acelor oameni necunoscuți. Îmi părea rău pentru Ruxandra, însă cîinii ăștia cu halbă sunt foarte straight, foarte blunt – și deși în filme straightness-ul e prezentat ca o calitate, e de fapt o trăsătură discutabilă atît estetic, cît și moral.
Oricum, între timp Adon s-a nuanțat enorm, s-au mai rotunjit colțurile și doar un ochi exersat mai poate discerne preferința lui netă (asta dacă nu cumva acel ochi s-ar nimeri de față cînd venim seara de la muncă și, ieșindu-ne în întîmpinare, cîinele ei în acte o ocolește scurt în drumul spre mine, după care se întoarce și la ea). Iar Ruxandra și-a luat-o pe Gudrun, care este net a ei, mult mai net decît este Adon al meu.
Poeții nu progresează. Să spui despre un prozator, Dostoievski, că cea mai bună scriere a lui este Adolescentul sau Jucătorul, asta este infinit mai outrageous decît să îți manifești preferința pentru poeziile descentrate, ca și retarde, ale ultimului Bacovia (sau invers, pentru poeziile ca și retarde din Plumb). Poți prefera, ca Negoițescu, pe Eminescu din postume, e o opțiune poate ușor mai excentrică, dar rămîne totuși discutabil validă, nu ești în zona insane. Tot așa cum poeții nu progresează, ci se mișcă orizontal în diferite maniere atunci cînd simt nevoia de a se reinventa, Adon nu a fost un cîine mai rău sau mai bun vreodată în viață, că și-ar fi petrecut viața privind visător la peretele din hol, visînd la cum să o omoare pe cățeaua aia de cinci luni care se tot ține după el pe stradă cînd iese la plimbare, sau că, așa cum a făcut în prima săptămînă după ce l-am adus, a început să-mi caute compania și din asta a învățat cîteva trick-uri de obediență care să-mi dea voie să bat pădurile fără lesă, e tot aia, sunt doar maniere și treburi de gust și dispoziție, el este același poet. Că a acceptat-o pe Gudrun cu aceeași rapiditate generoasă, magnanimă, cu care mi s-a devotat, cu patru ani în urmă, mie sau că s-ar fi repezit să extermine intrusul și să-și scape stăpînii de el, ar fi fost tot aia, doar maniere diferite. Pentru că inima lui ar fi aceeași, la fel de autentică, cum mersul lui este al lui – după toate schimbările și toată bonomia achiziționată sub domnia mea, mă aflu cu el în Bruxelles și un tip, patronul unui magazin, încearcă să-i cîștige simpatia făcînd ”bugu, buguu, bugu”, iar Adon îl privește flegmatic fără a mișca un vîrf de coadă sau ceva, făcîndu-l pe patron să constate jenat deodată și simpatic că ”il est… pondérée…”. Da, a fost mereu genul ăsta de băiat și lucrurile astea nu se schimbă.
Decît atunci cînd au vreun pact de semnat.
Acest text face parte din seria Canapeaua lui Adon, semnată de scriitorul Ionuţ Chiva.
Mă numesc Ionuţ Chiva, sunt scriitor şi am fost copleşit (ca) dintotdeauna de o dragoste fascinată pentru cîini. Crescut în Bucureşti, fără rude la ţară şi nu cu cei mai inventivi părinţi, nu am avut un cîine al meu pînă după liceu – am avut însă, din fericire, acces la nenumăraţi maidanezi, din prima copilărie şi pînă cînd am părăsit România; strada mi-a oferit, de altfel, toţi cîinii pe care i-am avut (inclusiv pe cei doi care îmbătrînesc lîngă mine astăzi) şi pot spune cu o mîndrie prost ascunsă că nu am plătit niciodată pentru un cîine şi că nu l-am tratat în consecinţă.
Din aceeaşi serie puteţi citi:
Canapeaua lui Adon: Factorul Beliaev
Canapeaua lui Adon: Factorul Beliaev (2)