Graffiti-ul care n-a mai fost sau cum l-a omorât (auto)cenzura pe Sf. Gheorghe

5

Sfântul Gheorghe şi balaurul jucăuş a fost, fără doar şi poate, cea mai discutată lucrare de artă românească de multă vreme încoace – poate chiar din era poneiului roz cu svastică. De pe 21 aprilie, când cei trei artişti români (Irlo, Obie Platon şi Kero) s-au urcat pe schelă să deseneze şi până pe 11 mai, când pictura a fost acoperită cu vopsea albă, s-a scurs un fel de thriller neaoş, cu o distribuţie pestriţă. Enoriaşi indignaţi să vadă „forţele răului” pe pereţi, preoţi prevăzători, simboluri masonice, dar şi reclamaţii din partea unei mari maestre a masoneriei feminine din România, primării atente la slova bisericească, ruine protejate de lege, avize lipsă şi multe necunoscute. Cu toate astea, lanţul exact de întâmplări care a dus la ştergerea lucrării rămâne o nebuloasă. Morala asta spune însă mult mai multe despre rotiţele care pun în mişcare felia noastră de lume.

 

Ca orice poveste cu balauri, totul a început odată ca niciodată, când am trecut din întâmplare pe Strada Băniei de la kilometrul zero al Bucureştiului, aproape de Biserica Sfântul Gheorghe şi de legendara împinge-tava Art Cafe, la terasa căreia se atenuează probabil cel mai bine diferenţele sociale. Printre clădiri ocupate mai mult sau mai puţin legal, unde sărăcia se simte ca acasă, pe calcanul unui imobil proaspăt renovat se contura din spray o siluetă de Don Quijote, a cărui suliţă străpungea schematic două arătări. Am aflat atunci de la Interesting Times Bureau, o organizaţie care face tururi alternative ale Bucureştiului, că pe zid urma să se ridice Sfântul Gheorghe, în varianta celor trei street artişti, cu fonduri strânse la turiştii străini care au cunoscut alături de ei cotloanele oraşului. Pe Irlo, care tocmai măsura de la distanţă perspectiva şi proporţiile, îl ştiam de mulţi ani, de când împânzise străzile Timişoarei cu avatarurile lui Viermu. În 2008 ne-am întâlnit la New York, la discuţia despre arta de stradă din România, unde şi-a făcut apariţia aparent benignă poneiul de plastic roz, iar în 2011 ne-am reîntâlnit la Galeria de Artă Contemporană a Muzeului Brukenthal din Sibiu, de pe faţada căreia lucrarea lui şi a altor artişti a fost ştearsă la ordinele conducerii în doar 24 de ore de la finalizare. Habar n-aveam că urma un o a treia gâlceavă soldată cu cenzură.

La scurtă vreme după ce Sfântul Gheorghe s-a ridicat pe zid, un blog obscur, promotor al unui ortodoxim fundamentalist, răspândea panicard un verdict: „Daca ne uitam cu atentie vom observa multe simboluri masonice clare, de aici reiese ca a fost ordonat de cineva din adunatura de masoni din tara noastra.” O astfel de opinie ar fi putut rămâne, după cum ar fi fost şi firesc, îngropată în vistieriile fără fund din care se hrănesc conspiraţioniştii, dacă parohia din apropiere n-ar fi amplificat cu un alt strat de interpretare această pictură. „În opinia mea, nu ştiu dacă este Sf. Gheorghe. Este, ca să spunem aşa, ca un fel de caricatură. Nu are nicio legătură cu ceea ce reprezintă o icoană a Sf. Gheorghe (…) Este, într-un fel, Sf. Gheorghe,” a declarat preotul Emil Cărămizaru. Chiar dacă e greu să desprinzi o sentinţă logică din afirmaţia asta contradictorie, luarea de poziţie şi invocarea unei ultragieri creştineşti colective din partea enoriaşilor din zonă au fost de ajuns pentru a declanşa reacţii în următoarea verigă a lanţului instituţional: primăria. Totodată, Graziela Bârlă, mare maestru al Lojei Masonice Feminine din România, şi preşedinta unei asociaţii de proprietari din zonă, a depus o cerere la primărie, împotriva „dracilor” de pe perete, pe care n-ar chef să-i vadă în drum spre job. Pe ceilalţi enoriaşi revoltaţi din cartier, invocaţi de preot, n-am reuşit să-i dibui. Toţi locatarii cu care am stat de vorbă erau încântaţi că, în mijlocul mizeriei şi paraginii, apare un semn de viaţă, un reper vizual, o poveste cu sfinţi şi balauri.

 

sfghe

 

E greu de extras substanţă din atitudinile care au declanşat un fals conflict între comunitatea religioasă şi autorii picturii, dar cu toate astea, autorităţile s-au sesizat din oficiu doar la gândul unei opoziţii din partea Bisericii. Mai mult, în afară de aprobarea scrisă a proprietarului clădirii şi acordul verbal al primăriei pentru realizarea desenului, a ieşit la iveală necesitatea unui aviz special din partea Ministerului Culturii, în condiţiile în care perimetrul de la Sf. Gheorghe este „zonă protejată”. Am căutat pe străzile din jur semnele acestui statut: nu neapărat plăcuţe care să ateste protecţia, ci renovări, consolidări, pereţi albi, care să ateste o politică de conservare coerentă. Realitatea din teren însă corespunde mai degrabă opusului unei „zone protejate,” iar mostrele de street art din zonă supravieţuiesc fără niciun fel de aviz special. (De unde am putea deduce că şansele de a face artă persistentă pe ziduri sunt mai mari dacă lucrările sunt ilegale).

În tot acest joc al dogmei şi al birocraţiei, singura „soluţie” propusă de municipalitate a fost compromisul: ca să evite un scandal cu biserica, primăria a sugerat artiştilor să-l înlocuiască pe Sfântul Gheorghe cu un desen neutru, probabil cu „ceva frumos,” un peisaj cu maci sau o natură moartă, astfel încât să nu stârnească decât, cel mult, un „Vai, ce drăguţ.” Ca să evite, la rândul lui, sancţiunile pentru nerespectarea zonei protejate, proprietarul a fost de acord, iar artiştii, ca să evite la rândul lor interdicţia de a mai picta în zonă, s-au învoit. Astfel, pe 11 mai, urma ca aceştia din urmă să-şi refacă pictura pe zidul din apropierea bisericii.

În faţa acestor date ale problemei, reacţiile a ceea ce numim societate civilă au început să răsară fervent, contestând actul de cenzură. Pe fondul în care BOR a avut parte în ultima vreme de critici puternice, n-a fost decât un pas până la transformarea Bisericii în duşmanul publicul numărul unu. S-a vorbit de inchiziţie, s-a deplâns revenirea în Evul Mediu, s-a afirmat sus şi tare libertatea de expresie, tastele au ţăcănit la foc continuu polemici despre statul laic şi BOR-ul neplătitor de taxe. În faţa corului din ce în ce mai vocal, amplificat de presă, Parohia de la Sfântul Gheorghe a dat un comunicat de presă în care anunţa că nu a depus nicio plângere la primărie şi că, în fapt, nu practică nicium cenzura în artă. Dacă în primă instanţă aceeaşi parohie invoca enoriaşi anonimi, răvăşiţi de privirea maliţioasă a balaurului jucăuş, cea de-a doua mutare a fost o liturghie a neasumării. Din păcate însă, o plângere din partea Bisericii, chiar şi dacă nu e scrisă sau oficială, are, se pare, un statut privilegiat.

 

IMG_5140

 

În speranţa de a împiedica ştergerea lucrării doar în urma unor presiuni şi negocieri informale purtate în vasele comunicante dintre biserică şi primărie, am organizat pe 8 mai un eveniment pe Facebook, în care îi invitam pe cei care susţin libertatea de exprimare să vină în faţa peretelui pe 11 mai, când artiştii ar fi trebuit să refacă pictura. Habar n-aveam însă că absurdul abia începea să-şi facă de cap, începând chiar cu a doua zi, când, dis-de-dimineaţă, lucrarea a fost acoperită cu vopsea albă de doi alpinişti utilitari. Am aflat asta de pe Facebook, iar unul dintre artişti mi-a spus că, pentru a evita un scandal şi mai mare, primăria a decis să şteargă desenul în pripă. La locul faptei, câţiva oameni adunaţi priveau cu interes zidul alb, încercând să descifreze contururile, să-l ghicească pe Sfântul Gheorghe cu faţă de domnişoară Pogany sau de extraterestru – depinde cine priveşte – şi să-l zărească pe căluţul în haine de ponei roz, aproape mesianic în rânjetul lui sarcastic. Chiar şi o reporteriţă TV arăta sfătos spre cameră un ditamai peretele gol. O reuşită, în fond, pentru artă, care se strecoară în buletinele de ştiri ale televiziunilor cu frecvenţa unor comete.

Dan Perjovschi, artistul ale cărui mesaje au vorbit pe ziduri din toate colţurile lumii şi care, în 2008, pledase pentru ABC-ul libertăţii de exprimare în „cazul poneiului roz,” a lansat cetăţenilor virtuali o provocare. A fost nevoie de un singur îndemn, Zidul e al nostru, pentru ca sute de oameni să remixeze imaginea zidului alb cu mesaje şi reinterpretări care sintetizează mitologia noastră contemporană: de la Patriarhul Daniel, călare pe trafaletul de sfinţire, la feţe bisericeşti camuflate în Darth Vader, de la Dan Şova miruit, la ANAF. De la imagini cenzurate cu Isus crucificat şi un Voroneţ epurat de diavoli, până la omniprezentele vitrine de Mega Image. Conturul zidului a luat chiar locul găurii din tricolor, ca un vizor spre vid. În total, aproape 300 de reimaginări ale zidului prin user generated content, pe care i-am invitat pe cei peste 800 de participanţi anunţaţi la întâlnirea de luni, din faţa zidului, să le printeze şi să le adune într-o expoziţie temporară peste vopseaua albă îmbrăcată peste noapte de Sfântul Gheorghe.

 

IMG_5343

 

Luni, la ora 18, mai mulţi jandarmi şi doi negociatori aşteptau deja blazaţi lângă gardul bisericii, la câţiva metri de zid. Aproape la fel de mulţi fotografi şi jurnalişti dezbăteau pe tema „a fi sa nu a nu fi cenzurat”, în aşteptarea „protestului.” Câţiva tineri răsfiraţi priveau nedumeriţi în jur, încercând să-i recunoască după vorbă, după port, pe aliaţii Sfântului Gheorghe. În timp ce ne întrebam, oarecum stingheriţi, dacă va veni lume sau dacă ne vom lua amendă, un prieten îmi trimite un comunicat de presă al primăriei: „Primăria Municipiului Bucureşti informează că nu a şters pictura de pe căadirea din vecintătea Bisericii Sf. Gheorghe. Aceasta se afla pe o proprietate privată drept pentru care, conform legii, nu putea fi ştearsă de Municipalitate.  Mai mult decât atât, la Primăria Municipiului Bucureşti nu a fost înregistrată nici o solicitare de ştergere a picturii, nici din partea Consiliul Parohial al Bisericii Sf. Gheorghe cel Nou şi nici din partea cetăţenilor.” Greu de imaginat o asemenea întorsătură de situaţie, în care, dintr-o dată, balaurii instituţionali ies din calcul fiindcă nu au suflat flăcări de lavabilă.

În timp ce zidul se umplea de toate scenariile lui posibile, iar camerele de filmat înregistrau lacom cum banda de scotch fixează, rând pe rând, mesaje anti-BOR, îndemnuri la libertate şi refrenuri anti-cenzură, într-un torent de meme, întrebarea „Cine a şters, totuşi, zidul?” se transforma într-o obsesie. L-o fi şters proprietarul, l-o fi şters chiar BOR, l-or fi şters artiştii sau poate chiar singur, sătul de atâta gargară, s-o fi anulat chiar Sf. Gheorghe. Dintr-o dată, minusculul protest paşnic, la care au participat vreo sută de persoană, a căpătat aerul unei farse. În ciuda nou acumulatei incertitudini, a fost energizant să vezi în stradă chiar şi o mână de oameni solidarizaţi în jurul unei probleme abstracte, dezbătând până unde se poate întinde libertatea şi cum putem sancţiona, paşnic, limitările ei.

 

IMG_5348

 

Azi dimineaţă, ca după o mahmureală de întrebări şi scenarii absurde, l-am rugat pe Iustin Moldovan, de la Asociaţia Urban Art curatorul acestei lucrări, să mă lămurească cine a şters lucrarea. „Pentru ştergerea picturii am plătit noi. De asemenea, noi am avut probleme cu actele. Nu ne aşteptam să ia amploarea asta, iar cei de la primărie şi-au luat mâinile de pe noi şi cred că au facut presiuni pe propietar. Ţin să menţionez că propietarul nu a vrut niciodată să dea jos lucrarea. Am dat-o jos pentru că îi puteam crea probleme dânsului, plus amenzi usturatoare.” Încă mi-e neclar cine anume face parte din acest „noi,” atâta timp cât cel puţin unul dintre artiştii care au petrecut 35 de ore la această pictură nu ştia acest lucru.

În fond, nici nu mai contează să aflăm literal cine a şters lucrarea, atâta vreme cât motorul întregii epopei e unul singur, alimentat de teamă şi neasumare pe toate fronturile. Biserica susţine că n-a depus plângere cu acte-n regulă, deşi a făcut lobby informal, primăria n-a fost transparentă, dar a făcut presiuni informale asupra artiştilor, al căror reprezentant a ales să şteargă lucrarea, pentru a evita un conflict cu primăria. Faptul că el nu a explicat clar acest lucru, alimentând pasiv ipoteza că autorităţile ar fi ras pictura, e doar o altă formă de neasumare. Toate acestea desenează un cerc vicios, a cărui radiografie arată cu precizie didactică în ce fel funcţionează, pe de o parte, legăturile invizibile dintre instituţii, iar pe de alta, legătura artiştilor cu instituţiile. Arată cum deciziile sunt luate pe sub masă, nu la vedere. În acelaşi timp, spune foarte multe despre felul în care arta de stradă îşi face loc în spaţiul public românesc, la intersecţia dintre mlaştintile birocraţiei şi deşertul colaborării dintre artişti, mediatori, oficiali şi public. Despre felul în care street art-ul, odată subversiv şi radical, poate intra sub oblăduirea logicii strict decorative, care plăteşte pentru propria existenţă prin compromis şi neutralitate. Iar dacă nu ne vom da silinţa să evităm capcanele, vom fi cât de curând nostalgici după zbaterile pe care ni le imprima cenzura; fiindcă de autocenzură mult mai greu se scapă.

Update: Interesting Times Bureau, care a sponsorizat realizarea acestei picturi, a publicat de curând o reacţie la cele întâmplate:

Găsiţi vă rog aici contractul de sponsorizare semnat de noi (Interesting Times Bureau, n.r.) cu asociaţia Urban Art – organizatorii evenimentului în care s-a pictat peretele de pe Băniei 5 şi formă de asociere a artiştilor implicaţi.
Ne vedem nevoiţi să facem public acest contract (originalul semnat îl putem pune la dispoziţia celor doritori în cursul zilei de mâine) din nevoia de a clarifica următoarele:
Asociaţia Coolturala “Noua Ne Pasă!”, în cadrul căreia se desfăşoară proiectul “Interesting Times Bureau” a fost sponsorul evenimentului.
Asociaţia “Urban Art” a fost organizatorul evenimentul.
Am ales această asociaţie pentru lungă experienţă în domeniu. Ei au organizat şi picturile de la Berzei cu Ştirbei, de exemplu.
Atragem atenţia asupra articolului 5.3 litera a): Era în responsabilitatea organizatorului să asigure toate autorizaţiile necesare pictării peretelui.
Ba mai mult, noi am insistat să nu începem pictura până nu avem toate autorizaţiile dar ni s-a răspuns că dacă avem acordul proprietarului, autorizaţia de la primărie este o simplă formalitate.
Argumentul fiind: “de oricâte ori am organzitat pictarea unui mural aşa a fost”
Noi fiind lipsiţi de experienţă în acest domeniu, am acceptat argumentul.
În virtutea contractului, noi nu am avut nici un fel de contact nici cu proprietarul, nici cu primăria.

Nu am participat la nici o şedinţă la primărie.
Toate informaţiile primite au venit de la reprezentanţii “Urban Art”.
Nu am suspectat niciodată reaua lor credinţă.
Aşa cum le-am primit, aşa le-am relatat şi noi, mai departe.
Mai avem scanuri după acordul proprietarului şi după chitanţa depunerii dosarului la primărie.
Noi până vineri, 8 mai, ştiam de la Urban Art că urmează modificarea peretelui prin ştergerea vechiului desen şi pictarea unuia nou.
Până când a postat Iustin Moldovan informaţia că el va fi văruit sâmbătă dimineaţa.
Sâmbătă, când s-a şters peretele, ni s-a comunicat că el a fost şters de către proprietar de teamă amenzii pe care urma să o primească de la primărie.
Am solicitat din nou nr. de telefon al proprietarului. Nu l-am primit.
Nici până în acest moment nu avem nici o îndoială că presiunile, care nu au fost făcute pe canal oficial, atenţie, de către Biserică, direct sau indirect au dus la exarcerbarea situaţiei şi la retragerea acordului de principiu venit din partea primăriei şi/sau la dorinţa proprietarului de a se spăla pe mâini de întreaga această situaţie.
Încă o dată, noi avem informaţia că ar fi existat un acord verbal, de principiu din partea reprezentaţilor Urban Art care au fost la întâlniri.
De asemenea, cu siguranţă, scandalul mediatic a favorizat retragerea acestui acord de principiu.

Mai precizăm încă o dată: nu ne dorim un conflict cu nimeni. Nici cu biserica, nici cu vecinii, nici nu autorităţile, nici cu artiştii.
Mai mult, am crezut până în ultima clipă că, pe perete, va apărea un nou mural.
Scopul nostru este de a înfrumuseţa oraşul cu lucrări de street-art, credem cu tărie că street-art-ul este o soluţie în dezvoltarea urbană, în special în zone cu mari probleme, precum zona Sf. Gheorghe.
Ne pare rău şi ne cerem scuze dacă am supărat pe cineva, cu precădere pe membri societăţii civile şi pe cetăţenii Bucureştiului, cei care au, de fapt, cel mai mult de pierdut din toată această poveste: Bucureştiul este mai sărac cu un perete pictat.
Un rezultat, pe care ni-l asumăm, cu regret.


5 comentarii

  1. Eu propun sa se refaca folosind simboluri evreiesti sau islamice. sau mai mult, cu unguri si gay. Sa testam libertatea de exprimare!
    Ne vrem super laici, afara cu simbolurile religioase de oriunde, dar acum vrem unul pe ditamai cladirea.
    Apropo, Sf Gheorghe e un personaj istoric, un om care a murit pt credinta lui. Mi se pare la fel de normal, ca eu sa am dreptul sa fiu deranjat de ceva public.

  2. Da, Boby, scrie clar in cartile de istorie de lupta lu` Gigi cu dragonul. 😐 Tot ce se stie despre nea Gigi e ca s-a nascut aproximativ in 280 si a intrat in armata, unde a urcat nitel in ierarhie. Apoi, dupa ce Diocletian a interzis practicarea crestinismului, omu` a zis: “nu, coa`, io’s crestin pana la moarte”. Si Romanii l-au ajutat sa testeze declaratia asta. The end. (treaba asta cu martirajul era la mare moda in epoca. “„în 185, de proconsulul Asiei, Arrius Antoninus, s-a apropiat un grup de creștini care au cerut să fie executați. Proconsulul le-a îndeplinit dorința unora dintre ei și i-a trimis la plimbare pe restul, spunând că dacă vor să moară au la dispoziție suficientă frânghie și sunt suficiente stânci de pe care se pot arunca.”)

  3. Foarte bine scris articolul. Am picat de prost, ce-i drept, facand parte din multimea de cetateni virtuali care au sustinut cauza, dar afland detaliile ma simt mai luminat. Auto-cenzura e noua forma de publicitate. O sa fiu mai sceptic pe viitor.

  4. Mergeti in Melk unde este una dintre cele mai mari abatii din Austria si Europa. Sub peretii manastirii, in centru orasului sunt niste opere de arta infatisand niste funduri. Ce-i drept niste fuduri frumoase, de femei, din bronz.
    Si nu s-a mai oparit nimeni de nimic. Numai romanul drept-credicios-ortodox, care pupa moaste si isi mai violeaza copii din cand in cand si mamele, se infierbanta atins de drepata credinta.
    Avem tara pe care o meritam!

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger