O dată cu trecerea Internetului din mâinile oamenilor de ştiinţă de la CERN în cele ale mijloacelor de comunicare mainstream, domeniile din aria cărora te puteai informa, altădată, doar din reviste, au explodat rapid în mediul online. Au apărut site-uri cu sfaturi pentru grădinărit, creşterea copiilor, depanare hardware, litigii şi, bineînţeles, din domeniul medical. Uşurinţa de utilizare şi avantajul proximităţii au făcut ca la puţină vreme după apariţia acestora, consultarea Internetului în cazul unor simptome să primeze în faţa consultării unui medic sau a unui farmacist. Ipohondria a îmbrăcat veșminte online și s-a transformat în „cyberchondria”, sursă de îngrijorare pentru medicii în carne și oase.
de Mihai-Alexandru Ilioaia
Un studiu realizat în 2009 de un site medical susţinut de guvernul australian arată că 27% dintre australienii care folosesc Internetul în mod curent o fac pentru a se informa în legătură cu sănătatea lor, 55% fiind femei. Mai mult, 75% dintre australienii cu diferite probleme de sănătate folosesc resurse online pentru a afla mai multe detalii despre starea lor, pe motiv că o mai bună înţelegere a simptomelor şi a jargonului medical le permite să pună mai multe întrebări doctorului. Deşi reprezintă o resursă inestimabilă, atât în rândul pacienţilor obişnuiţi, al studenţilor la medicină sau chiar al doctorilor, acest fenomen a dus la o explozie de cazuri de autodiagnosticare, adeseori eronate. Deşi fenomenul autodiagnosticării nu este o noutate, principalele resurse aflate la îndemâna unui pacient obişnuit erau, până la revoluţia digitală, revistele sau cărţile de specialitate – adeseori scumpe şi greu de procurat – şi experienţele personale anterioare sau ale celor apropiați, Internetul oferind aceste informaţii la o scală fără precedent. Majoritatea site-urilor de profil fac referire la pericolul autodiagnosticări şi recomandă vizita la medic, oferind informaţia nu ca pe o alternativă, ci ca pe un plus de informare în vederea unui consult medical profesionist.
Mai mult decât atât, datorită faptului că anumite simptome, ca durerile de cap sau de stomac, ameţelile sau oboseala sunt comune unui număr mare de afecţiuni, de la cele mai banele, până la unele extrem de rare şi greu de depistat, acest acces la informaţie a dus la o adevărată explozie de ipohondrie, creând un val de reacţii din partea comunităţii medicale. Acest fenomen studiat intens în ultima vreme poartă numele de „cyberchondria”, portmanteau al cuvintelor cyber– şi hypochondria, cuvânt ce a fost ales printre cuvintele anului 2008 de către Webster’s New World Dictionary. Cyberchondria reprezintă un motiv serios de îngrijorare în rândul medicilor, care avertizează că acest fenomen poate crea dificultăţi unui diagnostic profesionist, o persoană convinsă că suferă de o anumită boală putând să augmenteze anumite simptome şi să le omită pe altele în timpul consultului, pentru a se potrivi mai bine cu propria teorie. Mai mult, o simplă îngrijorare în legătură cu propria sănătate poate degenera într-o obsesie clinică care pune în pericol sănătatea mentală. Doctorii împart cyberchondriacii în două categorii: cei care sufereau deja de o anumită formă de ipohondrie, site-urile de profil doar alimentând această afecţiune printr-un surplus de informaţii, şi cei care au început să se teamă pentru propria sănătate atunci când au observat, citind un site medical, că anumite simptome pe care le afişau se numărau printre cele ale unei boli grave, rare sau improbabile.
Primul studiu privitor la cyberchondria a fost realizat în 2008 de către Ryen White și Eric Horvitz , doi cercetători de la Microsoft, care, analizând o bază de date cu căutări anonime, au descoperit o prevalenţă mult mai mare a anumitor boli rare şi grave în comparaţie cu riscul statistic de a avea acea afecţiune. Studiul arată că acest tip de comportament provine dintr-un bias al confirmări, utilizatorul preferând informaţiile care se potrivesc cu propria sa teorie, nu doar dintr-o slabă cunoaştere a procedurilor medicale, ci şi datorită unei proaste înţelegeri a statisticii, făcându-i pe cei de la Sydney Morning Herald să declare că “o vizită la o clinică online va conduce probabil la diagnosticarea unei moleşeli ca sindrom al oboselii cronice, a unei mâncărimi anale ca şi cancer de colon sau a unei dureri de cap ca tumoare.” Într-un studiu ulterior, din 2009, aceiaşi cercetători au aplicat un chestionar pe 500 de oameni în legătură cu experienţa lor privind investigarea şi autodiagnosticarea asistată de Internet. Acest studiu arată că majoritatea oamenilor nu dau dovadă de o anxietate medicală, dar că 20% au accese de îngrijorare frecvente pe marginea sănătății, având ca factor Internetul. Mai mult, din cei care caută des informaţii medicale pe site-uri de profil, jumătate declară că informaţiile găsite îi liniştesc, iar 2 din 5 spun că îi îngrijorează şi mai tare. În cel mai recent studiu al celor doi cercetători, publicat în 2010, aceștia ajung la concluzia că factorul cel mai important în dezvoltarea unei anxietăți medicale îl reprezintă structura paginii online care pune la dispoziţie informaţia în cauză, arătând că paginile care listează afecţiunile grave înaintea celor banale, în titlu sau în prima parte a articolului – cancerul este listat înaintea cofeinei pe paginile despre dureri de cap -, prezintă mai mari şanse de a stârni îngrijorări majore în rândul utilizatorilor.
O altă problemă a autodiagnosticării asistate de Internet este legată de afecţiuni psihice, unde diagnosticarea este şi mai dificilă, mulţi „bolnavi închipuiţi”, mai ales în rândul adolescenţilor şi a tinerilor, care se etichetează ca suferind de diverse afecţiuni psihice pentru a părea diferiţi sau pentru a-şi explica propriile ciudăţenii, probleme şi unicităţi, adeseori normale. Afecţiunile cele mai abuzate sunt de obicei cele „la modă”, despre care se vorbeşte mult în presă, şi a căror descriere este uneori destul de ambiguă pentru a cuprinde multe persoane, ca ADHD (Attention Deficit Hyperactivity Disorder) – pe care mulţi adolescenţi o folosesc pentru a explica eventualele rezultate şcolare slabe –, BPD (Tulburarea de personalitate borderline), tulburarea bipolară, tulburarea obsesiv-compulsivă sau depresia clinică. Pe lângă consecinţele individuale ale acestor acte de autodiagnosticare, pe termen lung există riscul ca aceste afecţiuni mentale să ajungă ridiculizate datorită numărului mare de autodiagnosticări eronate, ceea ce ar cauza probleme în rândul celor care suferă cu adevărat de aceste tulburări. Toate aceste fenomene sunt printre exemplele cele mai grăitoare privind efectele negative ale accesului neîngrădit la informaţie care a survenit o dată cu revoluţia informaţională, efecte cu mult întrecute însă de cele pozitive, dar care nu pot fi ignorate.
Foto: Flickr/Patrick Hoesly
Citiți și:
Autodiagnosticarea: detectivi ai propriei sănătăţi sau victime ale dezinformării?