Goma, Paul Goma

În 1976, membrii trupei psihedelice pragheze Plastic People of the Universe au fost arestați; motivați, în parte, de acest abuz, 242 de cetățeni din diferite medii sociale au semnat un document care condamna disprețul guvernului comunist față de drepturile omului. Documentul a creat o mișcare socială, numită Carta 77, (de la care s-au împlinit 25 de ani pe 1 ianuarie) ai cărei membri au fost arestați și hărțuiți de autorități; în România, Paul Goma a fost primul care s-a solidarizat cu mișcarea și i-a cerut, cu tupeu și ironie, și lui Ceaușescu să semneze.

Pentru acest act de curaj, l-am numit pe Goma primul nostru erou din 2013. Textul de mai jos e un exercițiu de admirație și o flagelare a așa-numitei lumi bune culturale, elitele noastre prea iubitoare de confort.

de Ovidiu Nimigean (Tiuk!)

Pentru scriitorul român – de azi, de ieri, de antart – caracterul contează doar în orizontul unui “ce profit”. La “jertfă patriotică” pretinde chitanţă, la revoluţiune participă cu mare furor, mai ales dacă e voie de la poliţie. În general, scriitorul român se consideră posesorul unui dar divin, talentul, şi nu se face – mă-nţelegi? – să-l irosească în gherile cu puterea seculară. Nici în procese alambicate de conştiinţă. Român şi, implicit, deştept, el a învăţat încă de la cronicari că nu vremurile sunt sub om, ci “vitavercea”, de-aceea a preferat, preferă (şi va prefera?) compromisul, eschiva, mica înţelegere cu un diavol nu chiar atât de negru, combinaţia, trendul. La limită (decembrie ’89?), când lucrurile se răstoarnă, va pretinde că altceva a fost în sufletul lui, mai mult, că a “slăbit sistemul din interior”, că, oricum, a rezistat prin cultură şi, în definitiv, binemerita de la patrie.

Paul Goma e altfel. Calitatea sa maitresse – care-i aduce atâtea ponoase – este consecvența. Consecvența cu memoria, în fapte şi nume, rostite răspicat. Consecvenţa în a respinge politica lălâie a compromisului, din aceeaşi fidelitate faţă de memorie, altfel spus, faţă de un adevăr încercat pe propria piele şi pe propria conştiinţă. Face uneori erori de amănunt – pe care le îndreaptă onest, cu mea culpa – , însă pe fondul problemei dovedeşte un discernământ impecabil. Paul Goma nu-şi trădează din oportunism – ce loc călduţ şi-ar fi asigurat!…. – temele consubstanţiale, încărcate mereu de o tensiune etică străină de năravurile carpato-danubiano-pontice. Argumentele sale, încorporate în numeroasele cărţi de literatură propriu-zisă, în jurnale, în epistolar, în publicistică, se sprijină pe experienţa concentraţionară, pe experienţa protestului explicit, pe îndelungata experienţă a exilului, pe refuzul ferm al compensaţiilor care l-ar putea anexa (vezi, de pildă, respingerea invitaţiei lui Ion Iliescu, preşedinte în funcţie la acea vreme).

Ţine de firea pervertită a românului talentat – şi scriitor pe deasupra, şi cam securist pe dedesubt – că Paul Goma să nu poată fi înghiţit, darmite mistuit. Într-o vreme nu avea operă (Beniuc, ce-i drept, ajunsese la vreo şaptezeci de volume de “toboşar al vremurilor noi”, Eugen Simion îi depunea la picioare encomionul aniversar). Pe urmă, când cărţile s-au succedat cu repeziciune, n-a avut talent (după ’89, în “România literară”, Constantin Țoiu, cu o grimasă de mare aristocrat al stilului – e plină lumea noastră de frizeri galanţi care se visează “gatoparzi” – , îl trecea la ilizibili, contrapunându-i-l pe Petru Dumitriu, repede luat în braţe de “lumea bună”, editat masiv, inclus în manual, absolvit, de aceeaşi “Românie literară”, prin George Pruteanu, până şi de ticăloşia romanului Drum fără pulbere, în care viitorul vadimist simţea “gheara leului”). În pupatul cu muci de după Revoluţie, revistele literare i-au făcut curte (“România literară” publica în serial Patimile după Piteşti), încercând să şi-l urce în herb. Editura Humanitas i-a tipărit rapid romanul Gherla. Goma dădea bine. Numai că Goma n-a înţeles să dea şi la pace cu oameni atât de drăguţi, ce-i deschideau, iată, porţile spre cititorul român. Aşa că un al doilea volum scos de Humanitas, Culoarea curcubeului, a ajuns urgent de la tipografie la topit. Directorul “României literare”, Nicolae Manolescu, într-un editorial pe prima pagină, promitea public, fără a roşi, că Paul Goma nu va mai apărea în veci în revistă. Cruntul C.T.P. însoţea darea la tipar, în “Adevărul Literar și Artistic”, a unei scrisori a lui Paul Goma către Nicolae Ceauşescu (redactată în conjunctura specială a presiunilor Securităţii), de o flegmă groasă în obrazul disidentului, căruia îi erau înfierate câteva pasaje de dialog aparent concesiv cu dictatorul. Nu mult după aceea, C.T.P., la televizor, zâmbea duios față în faţă cu Adrian Păunescu, furnicat până în măduvă de lira bardului de la Barcă. Cele trei volume de Jurnal de la Nemira (a căror editare a fost susţinută de un alt mare “antipatic”, disident notoriu, la rându-i, Dan Petrescu) au marcat trecerea la repudierea în masă. Confruntată cu tabloul grotesc al propriei meschinării, intelighenţia autohtonă a reacţionat vehement, acuzându-l pe exilatul de la Paris de “lipsă de caracter” <şic!>, de josnicie umană, de tot ce vrei şi ce nu vrei, de minciună, de fals, poate chiar de tuberculoză, reiterând şi marota lipsei de talent. În plus, taman în “22”, revistă a societăţii civile (unde, bunăoară, ani la rând şi-a depus ouăle democrate un turnător ordinar precum Dan Oprescu), Bianca Balotă denunţa disidența lui Paul Goma drept o cacialma, un tam-tam întreţinut pentru a dobândi viză de plecare în Occident. Goma trebuia desfiinţat în toate ipostazele sale, dacă ar fi fost posibil chiar în cea mai legitimantă, de opozant notoriu al regimului comunist. N-a ţinut (îmi amintesc riposta lui Gabriel Andreescu), dar cel puţin s-a încercat. Intelighenţia – având şi semnalul nefericit al Monicăi Lovinescu – s-a întrecut într-o frenezie a maculării. Se dăduse voie la aruncat cu piatra în Paul Goma. S-a aruncat şi cu piatra, şi cu ligheanul de zoaie.

Acum, la zi, e şi mai rău. Lui Goma i s-a lipit eticheta de antisemit. Semnificaţia ei simbolică este aceea de stigmat absolut, similară unei degradări civice în republica literelor. Şi în toate republicile. Cu o retorică a lacrimilor de crocodil, disidentului din anii ’70 i se recunosc din nou meritele (Ioan Bogdan Lefter, Laszlo Alexandru), pentru a i se deplânge ipocrit definitiva ieşire din scenă. Goma ar fi devenit tristul supravieţuitor al unui imens capital simbolic, iremediabil irosit. Dacă ar fi antisemit, Goma şi-ar merita excomunicarea. Textul incriminat, Săptămâna roşie, având ca temă retragerea armatei române după Ultimatum, “păcătuieşte”, ca întreaga operă a lui Goma, prin fervoare justiţiară. Lui Goma îi repugnă organic ideile primite de-a gata, decretele, ucazurile, complicităţile tacite cu scheletele din dulap, el cade mereu pe subiectele incomode, despre care nu e momentul să se vorbească. Nu era momentul, sub comunism, să se vorbească despre spaţiul concentraţionar – Goma a vorbit. Nu e momentul acum să se zgândăre susceptibilităţi legate de anumite evenimente istorice – Goma le zgândăre, fidel principiului adevărului, de la care n-a abdicat niciodată (am citit în “Tribuna” intervenţia fostului său prieten, Laszlo Alexandru, de o sofistică penibilă, care caută să demonstreze relativitatea faptelor istorice în stabilirea adevărului, concept dealtminteri fragil, dependent de conjuncturi, de perspective, de şcoli istoriografice etc. – lucruri prea subtile pentru un ignorant în domeniu precum Paul Goma).

Într-adevăr, Goma nu e un sofist. Are proprietatea culorilor: la el albul e alb, negrul e negru, verdele e verde şi roşul e roşu. Le vede şi le numeşte. Chestiune de bun simţ. Pentru el, bătăile încasate de la Goiciu nu devin epifenomene ale pedagogiei unei utopii generoase, palmele lui Plesita nu pot fi reinterpretate ca un accident nefericit în “societatea socialistă multilateral dezvoltată”, excluderea din Uniunea Scriitorilor nu va fi pusă pe seama unei rătăciri de moment a unor colegi de condei, agresiunea unor civili evrei asupra soldaţilor români nu e ştearsă cu buretele din perspectiva Holocaustului, după cum nici represiunea românească nu e trecută sub tăcere şi nici pe departe absolvită – din contră, e blamată apăsat. Discursul aşa-zis antisemit al lui Goma rămâne de fapt un discurs critic, nu acordă voturi de blam sau certificate de bună purtare, nu face apologii rasiste, nu deviază în elogierea românului verde, nu are alt parti-pris decât anamneza, recuperarea faptelor, ieşirea din tăcere. Pe scurt – nuditatea faptelor, ca să nu folosesc un termen atât de maleabil precum “adevărul istoric”. Iar când “nuditatea faptelor” începe să supere, ceva nu este în regulă. Rentierii Holocaustului (care, nu demult, îi vizaseră abuziv pe Manolescu, Liiceanu, Dorin Tudoran, uitându-l că din întâmplare pe Vădim, ba chiar trecându-l la “băieţii buni”) s-au autosesizat, intervenind ca o obtuză poliţie a spiritului, de-un maniheism primitiv – polarizat în “buni” şi “răi”, în “ai noştri” şi “duşmani” – , şi l-au pus pe Goma la index. Amicii săi literari n-au ratat prilejul de a se alătura noului linşaj, în speranţa de a scăpa măcar acum de Paul Goma (dacă repugnantul personaj oricum refuza cu obstinaţie să-şi dea obştescul sfârşit). Citit în ecourile de presă, Goma e un antisemit feroce, intratabil, periculos. Citit în literă şi spiritul cărţilor sale, cum ne cere insistent – şi, pare-se, inutil – , acuza se dezumflă până la cabala şi calomnie. Feroce, intratabile şi periculoase pentru devertebrații plaivazului rămânând doar reflexele de om liber ale scriitorului.

De ce este atât de urât Paul Goma de către intelighenţia romană? Ce nu i se poate ierta? De ce, de la injurie, delaţiune, conspiraţia tăcerii şi retur, s-a încercat şi se încearcă orice mijloc de anihilare simbolică (anihilarea fizică a încercat-o, din fericire fără succes, Securitatea, prin agentul Haiducu)? Insistând în anihilarea lui Goma, intelighenţia îşi dezvăluie un enorm complex. L-aş numi complexul reprezentativităţii ilegitime pentru societatea civilă. Persoane de merit intelectual neîndoielnic emit pretenţia de a-şi transfera prestigiul profesional, dobândit în perioada comunistă, în spaţiul public de azi. Se vor lideri de opinie, înţelepţi ai neamului, “arhei”, “boieri ai minţii”, profesori de democraţie şi spirit european etc. Parţial, au şi fost percepuţi în această calitate. Or’, ei sunt (sau au fost) doar critici literari meritorii (Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Alex. Ştefănescu, Ioan Bogdan Lefter), filosofi sau critici de artă (Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu), scriitori de o anumită anvergură (Nicolae Breban, Octavian Paler, Augustin Buzura, Eugen Uricariu s.a.m.d.), nici pe departe oameni ai gestului civic hotărât, cu toate riscurile presupuse. Autoritatea lor morală e şubredă, se bazează pe consensul tacit de a nu tulbura apele de dinainte de ’89 (şi, vai, de după).

Paul Goma le-a tulburat, dezvăluind laşităţi de nebănuit la feţe atât de subţiri, egoisme care au năruit orice speranţă de solidaritate, ignominii frapante într-o relaţie de presupusă prietenie, păcate omeneşti, prea omeneşti, poate acceptabile, de iertat într-o lume normală, dar care, în comunism, au descurajat mişcările de anvergură, lăsându-i singuri şi la discreţia regimului pe iniţiatori. Lucrul acesta nu-l uita nici Goma – cum să-l uite? ar fi similar cu a-şi bate joc de sine însuşi – , nici inamicii săi. Din toată floarea scriitorimii, în ’77 i s-a alăturat lui Goma doar Ion Negoitescu. Restul “directorilor de conştiinţă” şi-au camuflat frica sub pretexte dintre cele mai prețios-ridicole – adică, vezi bine, dumnealor ar fi semnat, dar Goma nu e totuşi reprezentativ, n-are nici viziune, nu citează din Heidegger, textul său e sub ștacheta intelectuală a cinstitelor obraze, ar trebui refăcut. Ai fi tentat să crezi că lipsa de reacţie se datorează unei… incompatibilităţi stilistice. Altfel, le-ar fi arătat domniile lor ticăloşilor de comunişti ce înseamnă mânia de scriitor şi intelectual român!… Astăzi, nu-i pot ierta lui Goma că a fost şi victimă laşităţii lor. Se va fi observat că reproşurile lui Paul Goma ţintesc în primul rând laşitatea scriitorilor şi intelectualilor ce-şi supraevaluează eroismul anticomunist de bucătărie, erijându-se în autorităţi morale. N-am remarcat să-l fi înfuriat un Radu Petrescu sau un I.D.Sârbu (ironizat totuşi en passant, mai degrabă cu înţelegere şi afecţiune), ci falsele verticalităţi, gelatinele de mai an care pozează în dure blocuri de cremene, onorabilii şi venerabilii obsedaţi de propria imagine, de propriile privilegii, de propriul “coledzi” – care nu se cade să rămână tocmai dumnealor fără… -, de păpică, de bursică, de sinecurică. Pseudoimaculații sunt ţintele predilecte ale lui Goma, virginele recondiţionate, cei ce cred că li se cuvine locul din capul mesei (unde, scăldând-o şi după ’89, au fost de altfel aşezaţi, ba în fruntea unei reviste, ca Nicolae Manolescu – băiatul cuminte de interviu al lui Ion Iliescu -, ba în fruntea fostei Edituri Politice, devenită peste noapte Humanitas, ba în fruntea unei noi “Fundaţii culturale” croite pe măsură, vezi Augustin Buzura, ba în fruntea Ministerului Culturii, ca Marin Sorescu, ba, precum “apoliticul” Eugen Simion, la conducerea, cam pe viaţă, a Academiei ș.a.m.d.).

În oglinda lui Goma, imaginea lor îşi resoarbe aurele iluzorii, “marile figuri” se amalgamează într-un tablou grotesc, provocându-ţi mai degrabă plânsul decât râsul: aceasta e crema naţiei, aceasta e “lumea bună” (în faţa căreia tânărul Marius Chivu făcea o plecăciune, comentând condescendent Pizdeț-ul lui Alexandru Vakulovski, de neprizat pentru nasurile fine), aceasta ne este intelighenţia, aceasta ne este elita. În spiritul povestitorului moldav – şi în ciuda Academiei d-lui Simion – am să rostesc o vorbă proastă, dar de neevitat: pe Paul Goma nu-l suportă, pe Paul Goma îl detestă, pe Paul Goma îl urăsc visceral toţi cei cărora le atrage atenţia – taman când vor să-şi savureze metamorfoza din broască în prinţ – că nu se poate şi cu pula-n cur, şi cu sufletu-n rai. “Lumea lor bună” are un deficit flagrant de exemplaritate, e compusă din oameni nici buni, nici răi, “nici aşa, nici altminteri”, din căldicei. Le citesc adeseori cărţile – unele sunt lizibile, câteva savuroase -, dar nu-i stimez cu adevărat. Autoritatea lor morală, cu care vor să mă copleşească, e nulă. Într-un cântec celebru, Visoțki îndemna să-ţi verifici prietenii luându-i cu tine pe munte. Goma i-a verificat bucată cu bucată. Nu se prea putură în pisc… Cum să-l aibă la inimă (minte şi literatură)?

Exemplu de ultimă oră: sub proaspăta conducere a lui Nicolae Manolescu, U.S.R. dă, abject, curs unei delaţiuni ordinare, venită dinspre comunitatea evreiască, şi acuză derapajul – “antisemit”, fireşte – al “Vieţii româneşti”, unde au fost publicate, sub semnătura lui Paul Goma, “idei contrare valorilor şi normelor acceptate în lumea contemporană” (desluşiţi cadenţele staliniste ale limbii de lemn?). Diversiunea continuă. Lui Goma trebuie să i se taie limba. Goma trebuie eliminat cu orice preţ. Goma şi oricine vine în atingere cu Goma, acum Liviu Ioan Stoiciu şi revista “Viaţa românească”. Ucaz, chemare la ordinul autorităţii, ameninţare cu votul de blam şi excludere (un inventar sinistru, pe care-l credeam dispărut) – nicidecum dezbatere, cu ambele părţi invitate la rampă. Cenzură, nu discuţie liberă, într-un climat democrat. Sentinţă fără drept de apel, pronunţată înainte de judecată, nu analiză pe text (care ar demonta, de altfel, enormitatea acuzei). Astfel înţelege Nicolae Manolescu “să repereze” onoarea pierdută a Uniunii Scriitorilor, punându-i încă o dată pumnul în gură lui Goma, după ce l-a interzis în paginile “României literare”. Turnătoriile lui Eugen Uricariu îi miros a trandafiri. Colaborarea lui Augustin Buzura cu Securitatea stă sub semnul îndoielii până la probe mai concludente. Antisemitismul lui Goma e însă clar, de la sine înţeles, fără dubii, nu mai necesită nici o verificare, e gata ambalat, numai bun de livrat oprobiului public. Aceasta e mentalitatea, acestea sunt reflexele, acestea sunt umorile. Acesta-i omul, asta este ţara. Oricât de dur ar suna epitetele stupidului caz, cu precedent doar în totalitarism, ele trebuie rostite: jegos, mârşav, căcăcios.

Mă întreb, urmărind neobositele tentative de linşaj simbolic, dacă nu a greşit, pe undeva, însuşi Paul Goma. Parcă e prea mult, neomeneşte de mult. Moralismul său intransigent, de expresie hipercoroziv-pamfletară, nu-i va fi descurajat până şi pe cei care-l priveau cu o simpatie sinceră, până şi pe cei dispuşi să-şi asume culpele? Un plus de diplomaţie, de cordialitate fără concesii, n-ar fi netezit, oare, asperităţile? Îmi dau seama că uzez de o retorică naivă. Dacă ar fi fost posibil, s-ar fi întâmplat. Nu Goma a refuzat dialogul. Goma a oferit, din ce în ce mai exasperat, premisele unui dialog pertinent. Imposibilii lui parteneri doreau, în schimb, după ’89, un disident împăiat, de paradă, care să-i legitimeze moral. Propuneau amnezia că temei al împăcării. Li s-a explicat că “aiastă nu se poate”, nu pentru că e Goma ursuz şi rânzos, nu pentru că, din sadism, i-ar plăcea să se joace cu ei tăvălindu-i în piaţa publică prin smoală şi pene. Din cu totul alte motive, de nepriceput şi indigerabile pentru campionii micilor înţelegeri: principiile nu se negociază după cum bate vântul – azi aici, mâine-n Focşani, ce-am avut şi ce-am pierdut? – , caracterul nu e suma oportunismelor (suma acestora fiind tocmai lipsa de caracter), datoriile trebuie plătite. De pe această poziţie Paul Goma era – şi este – permeabil la dialog. Numai că nu are cu cine stă de vorbă. Tot mai înverşunaţilor săi “nemaiprieteni” – ca să preiau morfologia scriitorului – li s-a cerut, cu îndreptăţire (fapte, fapte, fapte), să treacă proba creştină a umilinţei. Să-şi recunoască greşelile, ca să poată fi pur şi simplu iertaţi. În loc de umilinţă purificatoare, “nemaiprietenii” au reacţionat ca nişte mari cucoane ofensate că li se reaminteşte un trecut nu tocmai onorabil. De subliniat, au reacţionat de pe o poziţie de putere, angajând o logistică uriaşă: instituţii ale statului, media, edituri etc. Împotriva unui om cu adevărat singur, care nu le poate riposta decât cu verbul. Uite că verbul face faţă! S-a insinuat ideea că Paul Goma ar fi un cazan de ură (ciudat, cei ce-l cunosc îndeaproape – Ion Solacolu, de pildă – îl caracterizează drept “un suflet mare”). Pun pariu cu Nicolae Manolescu garsoniera mea de la G4 contra unei cutii de chibrituri că Paul Goma îşi urăşte duşmanii tot atât de mult, pe cât este de antisemit. Adică deloc. Îi va fi privind, în schimb, din exilul sau fără întoarcere, cu o nespusă milă. Nespusă, dar întrevăzută printre rânduri.

 Cufundată în revelatorul Paul Goma, intelighenţia şi-a probat – coborând până la mârlănia duhnitoare a scandalului “Vieţii româneşti” – incapacitatea de a face gesturile reparatorii. Care – acestea! – ar fi normalizat relaţia şi ar fi şters din păcate. Ar fi fost atât de simplu! Chiar nu putea fi invitat Paul Goma, cu scuzele de rigoare, să-şi reia locul în Uniunea Scriitorilor? (Cu nesimţire i s-a replicat că trebuia să facă o cerere. La “cerere” a fost exclus?). Chiar nu avea loc în revistele de cultură – aşa incomod cum e el, ba tocmai de aia! – în care sunt reciclaţi de cincisprezece ani, cu multă înţelegere, autori de îndoielnică ţinută morală, de la Petru Dumitriu la Titus Popovici şi D.R.Popescu? Chiar nu meritau cărţile sale o discuţie serioasă – critică, nu encomiastică? Nici una dintre ele n-a fost demnă de vreun premiu? Personalitatea sa literară nu era la înălţimea unei distincţii precum “Opera omnia”, decernata de Fundaţia “Anonimul”, cu tot cu miliardul aferent (din care îşi construieşte Nicolae Manolescu un adăpost pentru bătrâneţe)? Chiar nu se putea manifesta faţă de Paul Goma – dacă nu iubire, dacă nu recunoştinţă – cel puţin înţelegere? Nu neapărat scriitoricească – pur şi simplu umană, ca pentru un om ce ilustrează o biografie a traumelor repetate. Gabriel Liiceanu sau Silviu Lupescu, în loc să-l dea la topit sau să-l cenzureze, nu i-ar fi putut propune o serie de autor, care să-l readucă în circuitul firesc al pieţei de carte din ţară? Toate acestea constituiau obligaţii (aş spune “de onoare”, dacă acest substantiv mai face parte din vocabularul limbii române), nu favoruri. Faptul că nu au fost îndeplinite atestă o boală cronică, un postcomunism încăpăţânat (într-o cultură care se alintă fluturând panaşul postmodernismului), o labilitate morală dezesperantă.

Existenţa lui Paul Goma, contestata sa existenţă, chinuită şi eroică în acelaşi timp, rămâne unul dintre puţinele motive de optimism, demonstrând că organismul cultural autohton încă mai secretă anticorpi viguroşi, nu a fost copleşit de metastaze. Cu trecerea timpului, apele se vor limpezi, o altă generaţie, care nu va mai datora nimic baronilor literari de astăzi, îi va face dreptate lui Paul Goma (şi îşi va face astfel sieşi dreptate), descoperind în cărţile lui atât bestiarul unor decenii monstruoase, cât şi un model, aproape neverosimil, de verticalitate.

Eu, unul, mai târziu decât s-ar fi cuvenit, îţi mulţumesc, Paul Goma! Îmi pare rău că nu te-am cunoscut!

Textul lui Ovidiu Nimigean a fost preluat din revista Tiuk!.