“Giuvlipen” – trupa de teatru care a inventat cuvântul “feminism” în limba romani

Trei actriţe rome au înfiinţat trupa de teatru “Giuvlipen” şi, cu această ocazie, au inventat şi termenul “feminism” în limba romani. Mihaela Drăgan, Zita Moldovan şi Elena Duminică şi-au propus să creeze spectacole de teatru inspirate din vieţile femeilor rome, în care să arate dificultăţile cu care acestea se confruntă când se împart între comunităţi tradiţionale patriarhale şi comunitatea românească dominantă, adesea rasistă, care le supune la integrare. Primul lor spectacol împreună este Gadjo Dildo, iar visul lor cel mai mare e să pună bazele unui teatru rom în Bucureşti, pentru care au început să se facă demersuri.

de Ionuț Dulămiță

Obiectivul proiectului e să schimbe felul de a gândi al neromilor, înlăturând stereotipurile în care aceştia le încadrează pe femeile rome, felul de a gândi al bărbaţilor romi în ceea ce priveşte rolurile tradiţionale ale femeilor rome, precum şi felul în care acestea din urmă se percep la nivelul societăţii. Proiectul se concentrează pe femei care se confruntă cu mariaje timpurii, cu lipsa educaţiei şi cu restricţii privind accesul la educaţie, pe femei rome care sunt ameninţate cu evacuarea, care sunt lesbiene şi transgender. Înainte de acest proiect, Mihaela Drăgan a mai scris şi produs, în această direcţie, spectacole independente  precum Del Duma: Vorbeşte-le despre mine (patru poveşti reale ale unor femei rome despre căsătoriile timpurii), Sara Kali: Madona Neagră (o invocare a sfintei rome Sara Kali împotriva discursului rasist faţă de romi) şi La harneală (un spectacol despre evacuările romilor din Bucureşti, scris şi jucat alături de femei rome evacuate şi de copiii lor).

Mai jos, am vorbit cu cele trei membre al trupei de teatru “Giuvlipen” despre proiectul lor.

Cum aţi ajuns să lucraţi împreună?

Mihaela: Suntem toate femei şi suntem şi rome şi ştiam una de cealaltă, numai că fiecare avea proiecte independente şi atunci m-am gândit de ce să nu ne unim noi să facem proiecte împreună. Avem un program întreg care se numeşte Giuvlipen. E numele companiei noastre de teatru. Am inventat cuvântul feminism (giuvlipen) în limba romani, nu exista înainte. Eu am făcut lingvistică. E foarte simplu: vine de la giuvli, care înseamnă femeie, şi am adăugat (particula) -ipen, care se foloseşte pentru substantive abstracte ce reprezintă o mulţime. M-am mai consultat cu o lingvistă şi am zis gata, ăsta-i cuvântul. Trebuia inventat odată şi-odată în limba romani. Am zis că măcar atrage atenţia, chiar dacă e greu de pronunţat. Vreau să vorbesc cu profesorul Gheorghe Sarău să-l introducă în noul dicţionar (al limbii romani). Vrem ca Giuvlipen să fie un întreg program artistic care să ne privească pe noi, actriţele rome. Am început cu un spectacol – „Gadjo Dildo” şi suntem pe cale de a înfiinţa şi Asociaţia Actorilor Romi, prin care vom face spectacole şi cu actori bărbaţi.

Ce proiecte aţi avut înainte?

Zita: Eu de 10 ani de zile realizez o emisiune a romilor – „Şi eu m-am născut în România”. E singura emisiune de acest gen difuzată pe un post privat de televiziune şi de 10 ani încercăm să arătăm romii altfel, să nu mai fie toţi catalogaţi într-un anume fel pe la posturile de televiziune. Între timp făceam şi actorie, dar preferam proiecte independente, care aveau legătură cu romii. Colegul meu, Sorin Sandu, e tot de etnie romă. Şi el, la fel ca şi Mihaela, a încercat să facă spectacole cu actori romi profesionişti şi în limba romani. Am lucrat la un spectacol, „O noapte furtunoasă”, de I.L. Caragiale, tradusă în romani, pe care l-am jucat aproape în toate comunităţile de romi. Am mai făcut un spectacol pentru copiii romi, în româneşte, pe care l-am plimbat în comunităţi – „Prinţul cel obraznic şi bătrânul înţelept”, în care apăreau la un moment dat şi cuvinte în romani. Apoi a venit Mihaela cu propunerea să facem ceva şi pentru femeile rome.

Mi-a surâs ideea, pentru că era ceva nou. Tot ei i-a venit ideea să ne gândim la vieţile noastre, cu ce ne-am confruntat, ce experienţe am avut şi să le transpunem în piese. Personajul meu, Vanessa, e inspirat în mare parte din experienţe personale. E o femeie foarte cunoscută, a ajuns celebră, îşi dezvăluie identitatea şi de aici toate nenorocirile care i se trag. Ce-mi place mie e că piesa asta e pentru toată lumea, nu doar pentru romi. Poveştile sunt construite în aşa fel încât şi dacă eşti rom, şi dacă nu eşti rom, te ating, pentru că vorbeşti de o experienţă personală pe care ai avut-o şi atunci cei care se uită se regăsesc în povestea ta.

Elena: În anul II, m-a sunat Mihaela şi mi-a povestit cam ce spectacol ar vrea să facă. Până atunci eu nu mai fusesm în spectacole din astea legate de romi şi pentru romi. Am făcut spectacole la facultatea de teatru, am fost într-o trupă de improvizaţie, am cântat la pian, eram improvizator muzical. Pentru mine toată treaba asta a fost ca o iniţiere.

Mihaela: Am terminat doar de patru ani facultatea de teatru, iar înainte de Giuvlipen am lucrat cu Teatrul Logos și Teatrul Pentru Puțini. Apoi, am simțit că trebuie să trec la următorul nivel, așa că am început să-mi fac propriile mele proiecte artistice. În prezent, lucrez atât în teatru, cât și în zona de arte performative. Aștept cu nerăbdare să lucrez și în film. Până acum nu am jucat decât în filmul Aferim.

Puteţi să-mi povestiţi puţin prin ce aţi trecut ca femei rome?

Zita: Când am început să discut cu Mihaela, chiar atunci aveam o dispută pe Facebook cu unul care mă enervase la culme. Noi ne-am tot mutat cu emisiunea de la o televiziune la alta, iar stilistul se tot schimbă, fiecare televiziune vine cu echipa proprie. Când am ajuns la Naţional TV, noua stilistă a zis Zita, eu vreau să te îmbrac aşa, respectiv în nişte fuste mai scurte, şi mie mi-a surâs ideea. Eu, vrând să-mi promovez emisiunea, puneam poze pe Facebook, normal. Şi, ce să vezi…sunt comunităţi din astea tradiţionale, cum sunt căldărarii, cu fustele lungi, şi se trezeşte unul din ăsta să-mi comenteze pe Facebook: da’ ţie chiar nu ţi-e ruşine, frate? Păi cum zici tu că eşti ţigancă şi promovezi tradiţiile şi cultura? Să-ţi fie ruşine, tu nu eşti un exemplu pentru copiii noştri, nu eşti o ţigancă adevărată. Mihaela zice gata, hai să băgăm faza asta în spectacol.

Cum ar trebui să fie imaginea tradiţională a unei femei rome?

Zita: Cu fustele astea lungi, cu cozi. Eu am apărut şi aşa în emisiune, vreo trei-patru ani, dar se mai schimbă omul, se mai schimbă look-ul, iar eu nu promovez un tip de femeie, nu promovez femeia tradiţională, promovez femeia în general, că nu toate femeile rome se îmbracă în fuste lungi şi au cozi. Asta nu înseamnă că nu le respectăm celor care fac asta tradiţia şi obiceiurile.

Nicicum o dai nu e bine.

Mihaela: Cred că asta ţine de un sexism mai general care nu aparţine doar comunităţii rome, ci întregii societăţi. Am exploatat această discuţie de pe Facebook, pentru că şi eu am foarte mulţi hater-i romi care îmi scriu. Că sunt foarte îndrăzneaţă, sunt femeie, trebuie să-mi văd locul, să stau puţin în spate, am gura prea mare. Am avut ultima dată un hater care m-a bântuit multe zile până am reuşit să-l blochez. Am avut un articol pe Beau Monde, în august, în care vorbeam tot despre femeile rome şi despre rolurile astea de gen foarte inflexibile din comunităţile tradiţionale. Şi a sărit un bărbat super tradiţional, care a citit articolul, şi a început să-mi trimită mesaje că-mi face judecată ţigănească (râde). Romii tradiţionali au propria lor judecată, nu se duc la autorităţi când au probleme. Se cheamă un krisinitori, un judecător. Judecata romă se numeşte romano kriss, şi de fiecare dată când se iveşte o problemă între persoanele din aceeaşi comunităţi, se cheamă un astfel de judecător, care nu e oficial, e de obicei un bătrân mai înţelept care judecă situaţia şi dă nişte pedepse, amenzi, mulţi bani. Bine, era o aberaţie, că nu avea cum să-mi facă judecată, nu eram membra vreunei comunităţi. Sau, la un moment dat, am avut o experienţă foarte nasoală cu un tip care părea destul de OK şi care culmea se declară feminist, e din mişcarea romă, „Mexicanu”.  A început să-mi facă o shame-uire pe Facebook, că întăresc stereotipul dansatoarei rome, că dansez pe la petreceri şi că cum mă declar eu activistă când umblu aşa în bluze  decoltate și nu bluze care sunt încheiate până la gât? El, săracu’, şi-a luat-o după aia, că i-au sărit toate feministele în cap când şi-a dat misoginismul pe faţă, de atunci mă urăşte iremediabil.

Elena: Eu n-am avut niciodată probleme cu asumarea identităţii mele rome. Tot timpul am spus că sunt de etnie romă şi nu m-au discriminat nici colegii, nici prietenii, nimeni. Eu vorbesc în piesă despre povestea tatălui meu. Toţi din familia mea, din partea lui tata, au terminat liceul de artă. Când tata era copil, el şi prietenul lui cel mai bun aveau un concert, iar dirijorul i-a pus să cânte în fosă pentru că erau ţigani. Fosa e sub scenă. Acolo i-au pus pe ei să cânte şi au pus alţi copii, care erau albi, în faţă. să facă playback. Şi atunci, cu mintea lor de copii, ei s-au enervat şi au început să cânte lăutărie, au stricat tot spectacolul. Cred că aveau vreo 14-15 ani. Erau amândoi din acelaşi cartier, învăţau la aceeaşi şcoală şi aveau şi aceleaşi proiecte, concerte.

Mihaela: Ele mi-au povestit şi eu am scris piesa, împreună cu Mihai Lukács, care e regizorul spectacolului.  L-am numit  Gadjo Dildo pentru că una dintre temele principale este hipersexualizarea femeilor rome de către gadjei, adică de către neromi. Eu un joc de cuvinte de la filmul lui Gatlif, “Gadjo Dilo” (“Neromul nebun”) care prezintă o relație romantizată între un gadjo și o femeie romă pătimașă. Am vrut să distrugem imaginea această romantică, de pătimașă, ”sălbatică”, exotică, atribuită în general femeii rome cît și alte prejudecăți negative. Realitatea este una în care femeile rome sunt obiectificate în astfel de relații. Fetele aveau o grămadă de poveşti mişto. Mie asta a Elenei, cu tatăl ei şi cu unchiul ei (în piesă, prietenul cel mai bun al tatălui este prezentat ca fratele lui) mi s-a părut super tare. Personajul Elenei din spectacol e îmbinat cu ficţiune. Mie nu îmi mai place chestia asta de teatru documentar, pentru că niciodată nu poate fi documentar 100%, adică tot timpul vii cu încărcătura ta de artist. Nu poţi să ai pretenţia că întruchipezi o persoană reală 100%, trebuie să esenţializezi. Am lucrat pe nişte poveşti reale, pe un schelet documentar peste care am pus şi chestii ficţionale, dar care nu erau fabuloase. Ceva ce ştiam că poate fi real.

Personajul Elenei, Sidonia, e o romă care vrea să uite că e romă până când se îndrăgosteşte de un bărbat rom. Ea toată viaţa a ascuns chestia asta. Avea o înţelegere tacită cu bărbatul ăsta să nu vorbească despre identitatea lor romă până când, la un moment dat, în mod instinctiv, el îi spune te iubesc în limba romani. Şi atunci ea intră într-un blocaj emoţional şi începe să chestioneze mai mult, ajunge să vorbească despre identitatea ei romă şi despre această istoriara a tatălui ei. Eu m-am inspirat mult şi de la Conect-r atât pentru personajul ei, cât și pentru cel al Zitei. La un moment dat, când a apărut el cu tricoul ăla, la MTV Music Awards, pe care scria „Sunt ţigan”, ne gândeam cum ar fi să fie o femeie romă care face chestia asta, cum s-ar fi schimbat lucrurile. Aşa am construit personajul ei, e un personaj celebru, şi arătăm cât de superficial tratează presa chestia asta cu identitatea. Totul timpul, când se vrea un model rom, ”excepţia de la regulă”, hai să-l prezentăm super senzaţionalist: a fost în şatră, vine din mahala, deşi probabil că a trăit toată viaţa la bloc.

Zita: Astea sunt reale. Mie, de exemplu, o televiziune mi-a făcut un portret care avea titlul „Din şatră, direct pe marile scene”. Eu am trăit la bloc.

Mihaela: Eu am povestea Stelei, Stela Smardoaica. Ea şi Mako mi-au dat voie să iau articolul şi l-am adaptat puţin. Am luat esenţialul: cum e să fii femeie lesbiană într-o comunitate romă. Ea trăia în Piteşti, în „ţigănie”, cum zice în articol, adică într-un cartier de romi. Nu i-a fost uşor. Acum are 34 de ani, dar gândiţi-vă la Stela la 17 ani, când are un prieten de gura lumii şi apoi îşi dă seama că dintotdeauna i-au plăcut fetele. Se culcă cu ăla ca să le demonstreze ăstora că-i virgină şi i se face scârbă şi zice nu ştiu cum am putut să mă culc cu un bărbat. E ceva ce i se pare organic respingător. Despre asta nu se discută niciodată, despre romii gay, romii LGBT. Am zis, frate, e momentul, suntem în 2015, nu se mai poate. Ăştia săracii sunt cei mai discriminaţi.

Aţi discutat subiectul LGBT în interiorul comunităţilor rome?

Mihaela: Mie mi-a fost teamă, recunosc. Mi-e teamă şi în familia mea, de multe ori, să abordez subiectul ăsta. E o problemă generală în România, nu numai în familia mea romă. În general e greu să discuţi cu oamenii despre asta. Eu am prieteni romi care sunt gay şi ştiu cât de greu le este, pentru că în primul rând sunt văzuţi în comunitate ca ăia ciudaţii, apoi nici comunitatea LGBT nu-i primeşte, din cauza rasismului. Dacă te duci în Queens (n.r. – un club din Bucureşti frecventat de membrii comunităţii LGBT), o să vezi că pe romi nu-i primeşte. Sunt o grămadă de romi gay pe la uşă, chiar m-am împrietenit cu unul din ei, pe care nu-i primeşte pentru că sunt ţigani şi o să-i fure pe ăia pe-acolo. Cumva, ei sunt între două lumi, n-au sprijin din partea niciunei comunităţi. Şi am vrut pentru prima dată să atac subiectul ăsta, prin povestea Stelei.

Aţi jucat spectacolul şi în comunităţi rome?

Mihaela: Încă nu.

Zita: Ar fi o mare provocare să putem face asta. Am avut o invitaţie la Ploieşti, care nu s-a concretizat.

Mihaela: Da, uite, omul ăla chiar a îndrăznit să ne invite. Era un om de la Partida Romilor care îşi cunoaşte comunitatea.

Zita: El a venit la premieră, i-a plăcut foarte mult şi a zis că vrea să-l jucăm la Ploieşti. Şi noi am zis bun, îl jucăm la Ploieşti, dar eşti sigur că o să fie treabă bună? Şi ne-a chemat, dar nu s-a concretizat pentru că locul nu se potrivea cu ceea ce voiam noi.

Mihaela: E un spectacol dificil, avem nevoie de lumini, de muzică, e cu dans, cu cabaret. Ce voiam însă să zic e că am vrut să jucăm la un festival dedidat romilor şi n-au vrut să ne accepte cu spectacolul ăsta pentru că tratăm problema LGBT, iar comunitatea nu e pregătită pentru chestia asta, ceea ce mi s-a părut nasol din partea lor. Am zis OK, nu mai vin la festivalul vostru, nici măcar în public. E acelaşi discurs ca al majoritarului, când spune hai să nu fie cu ţigani aici, că oamenii nu-s pregătiţi pentru subiectul discriminare.

La ce a început să se deschidă comunitatea romă?   

Mihaela: Mie nu mi se pare că aceste comunități sunt foarte închise. Asta e impresia generală însă e una falsă. Da, într-adevăr, unii sunt foarte tradiţionalişti, dar mă întâlnesc cu femei din comunităţi care au făcut patru sau opt clase, poate nici atât, şi au un discurs mai feminist decât mine. Eu învăţ de la femeile alea, ele ştiu ce înseamnă şi sexismul, şi rasismul în relaţia cu autorităţile, la spital, la şcoală. Ele ştiu lucrurile astea fără ca cineva să vină din exterior să le înveţe. Sunt convinsă că sunt şi cazuri de persoane gay cu care trăiesc acolo. Sunt văzuţi ciudat, dar nu e ca şi cum uau, hai să nu discutăm despre asta. Majoritarii își imaginează comunităţile astea ca fiind foarte înapoiate, dar nu e așa.

Cre sunt problemele cu care se confruntă femeile într-o comunitate tradiţională?

Mihaela: În primul rând cultul virginităţii şi căsătoriile timpurii. Femeile trebuie să se mărite virgine şi mai repede, la 15-16 ani. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Asta încă se păstrează foarte mult. E şi o chestie economică, unde merge averea.

Zita: Gaborii, de exemplu, cu pălărie, au asta din moş-strămoşi. Sunt promise fetele, socoteli, averi. Sunt nişte chestii bine înrădăcinate şi nici nu ştiu dacă e rău sau e bine.

Mihaela: Clar nu trebuie să dăm verdicte. Nu vrem să schimbăm regulile, doar să le chestionăm şi să avem dreptul să avem propria noastră părere, dar nu să le-o impunem şi altora. Iar asta cu virginitatea e cumva a întregii societăţi, mai ales în mediile rurale, nu ţine numai de romi.

Nu consideraţi o problemă măritatul de la o vârstă fragedă?

Zita: Este şi noi am făcut tot felul de campanii în sensul ăsta. Lucrurile se mişcă, dar cam încet.

Mihaela: E un mijloc de protecţie. Spectacolul meu „Del Duma” e fix despre asta, despre căsătorii timpurii. La fel, nu e doar problema romilor, a fost până acum mai puţin de 100 de ani şi problema societăţii româneşti. Cred că (romii) încă o folosesc ca pe un mijloc de protecţie. Aşa se întâmplă când eşti marginalizat, vrei să ai control. E şi o chestie economică şi niciodată nu cred că a fost o valoare, o tradiţie a romilor. Pur şi simplu a fost o practică.

Zita: Lucrurile astea se întâmplă în nişte comunităţi care înseamnă 20% din romii din România. Vedem la televizor şi toată lumea zice a, ţiganii sunt ăia cu fuste şi cu nu ştiu ce. Nu, frate, ăia sunt vreo 20% din ce înseamnă romi şi noi suntem vreo două milioane în România, neoficial. Dar dacă toate emisiunile, toate televiziunile, toată mass media îi promovează numai pe ăia, că îi văd mai exotici, au o mustaţă, au nu ştiu ce lanţ la gât, păi scuză-mă, nu ştii nimic despre romi. Majoritatea romilor sunt foarte, foarte săraci. Ei vorbesc de ăia 10% sau 5% cu turnuleţe.

Mihaela: Şi turnuleţe sunt o chestie de strategie, din Holocaust. E această teorie că în Holocaust erai trimis pe baza faptului că eşti nomad, aşa a început totul. Romii nomazi erau trimişi în Transnistria pentru că nu aveau casă. Acolo li s-a promis că li se va da. Că au scos şi romi din case,apoi, asta a fost altceva. Dar principiul de bază a fost nomadismul. Sunteţi nomazi, duceţi-vă acolo că vă dăm noi case. Oamenii, când s-au întors după tragedia asta, au vrut să-şi facă case cât mai mari, să se vadă, să nu mai fie trimişi iar în Holocaust. Sunt mulţi supravieţuitori romi care spun asta. A fost un mijloc de protecţie, chiar dacă mulți nu-l conştientizează.

S-a născut vreuna dintre voi într-o comunitate tradiţională?

Zita: Nu, dar dacă tu vrei să spui din şatră…(râde)

Mihaela: Nu, eu am crescut la ţară, apoi la bloc. Elena la fel.

Spuneaţi că aţi făcut şi un research înainte de piesă. În ce a constat?

Mihaela: A fost un atelier de storytelling în care ne-am  împărtăşit experienţele noastre și experienţe pe care le ştiam de la prietene rome. Am avut-o şi pe Vera Linguraru, care iniţial trebuia să fie şi ea în spectacol, e tot actriţă romă. N-a mai putut veni. Ea este un povestitor minunat, ne-a povestit zeci de întâmplări pe care le-am şi introdus în spectacol. De exemplu, cum a dus-o unul la sex shop pe o femeie romă după un date ca să-i cumpere un dildo. Întâi a dus-o la biserică, pentru că știa că are chestia asta, e mai credincioasă, a dus-o la Biserica Italiană şi pe urmă la un sex shop din apropiere. Povestea asta chiar am băgat-o în spectacol.

Spuneaţi că e o îmbinare de documentar cu ficţiune. Aşa va fi şi mai departe? Ce alte proiecte mai pregătiţi?

Mihaela: Acum vrem să facem un spectacol cu care să mergem în comunități. Vrem să ne întoarcem puţin în istorie, să fie o familie care trece prin sclavie, Holocaust şi ajunge în contemporaneitate. Va fi construit din mai multe poveşti. Din Holocaust sunt multe mărturii, dar pe sclavie e foarte puţin scris şi e foarte greu să construieşti o poveste pe care s-o plasezi în această perioadă. Regizorul cu care lucrăm, Mihai Lukacs s-a ocupat vara asta de cercetare, a citit tot ce s-a scris pe sclavie de la paşoptişti încoace, şi e foarte complicat. Romii nici despre Holocaust nu vor să vorbească, le e frică că vor fi trimişi iar. S-a făcut la un moment dat o cercetare cu ei, se voia să li se ofere nişte despăgubiri şi mulţi nu recunoşteau că sunt supraviețuitori Transnistriei pentru că le era frică.

Dar cel mai mare proiect al nostru, la un nivel ideal, e să avem un teatru rom.

Zita: Suntem mai mulţi actori care vrem asta, nu doar noi trei. Asta visăm, să avem un teatru al nostru, cum are fiecare minoritate etnică. Dacă avem deja spectacole făcute, hai să urnim lucrurile.

Să fie doar cu actori romi?

Zita: Nu neapărat. Dar să fie subiecte pe tema asta, pentru că prin artă, zic eu, poţi să le prezinți cel mai bine.

Cu ce probleme se confruntă actorii romi?

Mihaela: Cred că arta romă e în continuare super marginalizată. Nu prea e băgată în seama. Mai sunt ne-romi care fac proiecte artistice despre romi doar pentru că există finanțări pe zona asta, dar le fac total dezinformat și fără vocea noastră, a romilor. Compania noastră de teatru a fost creată fără niciun suport material, doar din dorința de a ne revendica un loc în mediul artistic din România și de a ne reprezenta cu propria noastră viziune și nu cum cred ceilalți că suntem. Ştiu actori pe faţa cărora se vede că sunt romi şi sunt puşi tot timpul în roluri stereotipale.

Zita: De exemplu, un coleg de-al nostru, tot rom, se duce la un casting. Ia el castingul şi îl întreb ce rol o să ai. E un spot social, nu ştiu, dar lasă că-mi trimite video-ul şi ne uităm. Eram la Târgu Mureş, la teatru. Şi îi trimite ăla de la casting video-ul. Ce crezi că trebuia să joace? Un hoţ. El e închis la culoare, e negru. Era un spot social făcut de Ministerul Afacerilor Interne, să aibă grijă oamenii că intră hoţii peste ei.

Mihaela: Tot timpul te bagă într-o categorie super stereotipală. Eu foarte adesea am problema asta la castinguri, sunt chemată la castinguri pentru Emiratele Arabe, pentru India. O singură dată m-au chemat pentru România. Nimeni nu vrea să se identifice cu o persoană brunetă, romă.

Spuneați că vreți să faceți și o asociație a actorilor romi.

Mihaela: Da, vrem să fie baza acestui proiect îndrăzneţ: teatrul romilor. Vrem să mergem la primărie, să facem puţin tam-tam, să depunem o cerere, să cerem un spaţiu. Ştiu că n-o să ne dea. Dar e cazul să afle că existăm și că așa cum celelalte minorități dispun de un teatru și noi avem dreptul la unul. Deocamdată, speram ca această companie de teatru a actorilor și actrițelor rome pe care am înființat-o să funcţioneze permanent. Ea o să fie susţinută de asociaţie, care va funcţiona la un nivel mai larg pentru promovarea actorilor romi din România.