Geopolitica gazelor de şist, criza din Ucraina şi războiul României cu ea însăşi

Dacă nu înţelegem natura tensiunilor curente, vom face greşeli majore ale căror costuri pentru societate, economie şi generaţiile următoare sunt incalculabile. Criza ucraineană nu trebuie minimizată.

de Claudiu Crăciun, Lector universitar

Criza ucraineană nu trebuie minimizată pentru că marchează un punct de cotitură în relaţiile Rusiei cu vestul, prima părând angajată într-un efort imperial de recâştigarea a influenţei prin metodele secolului 19 – ocupaţia teritorială cu ajutorul forţei armate. Energia este şi parte din această luptă, dar este necesară clarificarea opţiunilor reale pe care le avem.

Construcţia de către guvernanţii români, în colaborare cu corporaţiile interesate, a unei legături între independenţa energetică, criza ucraineană recentă şi necesitatea exploatării gazelor de şist are toate caracteristicile unei mistificări atent formulate, care apelează nu la argumente, ci la resorturi emoţionale, adevăruri parţiale şi erori voite. Prima eroare este să consideri politica energetică a Rusiei singura şi cea mai periculoasă armă a acesteia în relaţie cu Europa, ignorând totalitatea relaţiilor economice şi politice. A doua eroare este indicarea ca răspuns la problema ‘’dependenţei’’ a unor tehnologii care fac mai mult rău decât bine, ignorându-le sistematic pe celelalte. Şi cea mai importantă eroare este aceea de a sacrifica pentru ‘’independenţa’’ energetică ceva mult mai important – democraţia şi respectul pentru drepturile fundamentale.

Putem pierde cu toţii din acest conflict – UE şi România, dacă pentru ȋntr-un conflict al trecutului răspundem cu armele trecutului. Pe termen lung sursele de energie care abundă în Rusia – combustibili fosili, vor trebui oricum înlocuite. Catastrofa climatică ce planează asupra omenirii ne forţează să regândim total energia şi economia. Pe teren energetic discutăm despre o tranziţie care sperie Rusia şi nu numai. Pe termen mediu, am câştiga dacă am lucra la infrastructurile existente, încercând să limităm consumul prin eficientizare, să optimizăm transportul şi stocarea şi să regândim cooperarea energetică europeană. Asta o spun lideri europeni care sunt mai puţini impresionaţi de avantajele gazelor de şist şi mai verticali în faţa lobby-ul corporaţiilor interesate. Pe termen scurt, conflictul ucrainean ne poate forţa să luăm nişte decizii privind energia care ne fac mai responsabili faţă de mediu şi ne protejează de arbitrariului geopolitic. Din fericire, nu suntem Ucraina, care trebuie să ia decizii mai rapid şi foarte probabil, nefericite.

Pentru cei cu sensibilităţi istorice, criza din Ucraina ar putea părea un nou război al Crimeei (1853-1856) în care Vestul încearcă să limiteze influenţa rusă. Din perspectiva energiei, cea mai potrivită analogie ar fi cea cu catastrofa de Cernobîl (1986). Tehnologia este imprevizibilă şi periculoasă, chiar dacă pare sigură. Catastrofele de la Cernobîl şi mai recent Fukushima au întărit neîncrederea în tehnologia nucleară. Dar nimeni nu mai crede că înlocuirea acestei surse ‘’perfecte’’ de energie se va face prin regres la vechile surse. Germania a pariat cel mai decis pentru sursele de energie regenerabile, iar ţările vest-europene sunt la rândul lor incluse pe o astfel de traiectorie. Criza din Ucraina este un ‘’Cernobîl’’. Şi asta, pentru că o putere învechită – Rusia, care se bazează pe nişte surse de energie încă necesare dar finite, nu mai poate reprezenta viitorul şi încearcă să ne ţină prizonieri ai trecutului. Criza ucraineană ar putea fi momentul în care facem un salt mental, politic şi tehnologic către o lume în care energia este mai sigură şi mai curată tocmai din cauza eliminării combustibililor fosili şi odată cu ei, a influenţei ruseşti.

Rusia este o putere revizionistă, parţial imprevizibilă, vulnerabilă economic şi puternică militar, ne-democratică şi ideologizată anti-vest. Dar marja ei de manevră este limitată. Rusia este dependentă de veniturile din exporturile de gaz şi petrol. Fără investiţiile străine, economia s-ar prăbuşi, iar regimul s-ar putea confrunta cu revolte interne. Conducerea rusă ştie asta şi gândeşte conflictul şi într-o cheie simbolică. Va supravieţui cât timp pare puternică, blestemul oricărei conduceri autoritare. Crimeea şi celelalte teritorii sunt mai utile pentru moralul naţiunii decât pentru economie. Reţeaua de cvasi-state ce împânzesc zona de proximitate are rolul de a menţine o prezenţă continuă rusească. Dar cele mai multe au probleme serioase de viabilitate administrativă şi economică.

Ce poate face Europa şi, prin extensie, România? Statele membre ale UE urmăresc în domeniul energiei mai multe obiective – securitate, sustenabilitate, eficienţă, competitivitate şi combaterea schimbărilor climatice. Problema este că şi le doresc în proporţii şi ordini diferite. Într-o viziune ‘’verde’’, schimbările climatice, sustenabilitatea şi eficienţa primează. Într-o viziune ‘’securitară’’, chestiunea dependenţei primează şi nu întâmplător statele est-europene tind către această poziţie minoritară dar susţinută de către SUA. Criza ucraineană a adus pe agendă cu vigoare chestiunea securităţii şi a dependenţei, fără însă să se modifice radical agenda şi politicile. Concluziile ultimulul Consiliu European sunt ambivalente. Recunosc nevoia diversificării şi a dezvoltării resurselor interne, ceea ce pentru estici echivalează forţat cu exploatarea gazelor de şist, dar insistă asupra creşterii eficienţei energetice, a dezvoltării energiei din surse regenerabile şi a interconectivităţii. Ultimele trei sunt în mod clar direcţii care măresc independenţa energetică, dar au ‘’dezavantajul’’ de nu fi de interes pentru corporaţiile care aşteaptă cu nerăbdare să exploateze gazele de şist.

Independenţa este deci gândită mai mult într-o cheie tehnologică (eficienţă, regenerabile) şi instituţională (integrare şi interconectivitate) decât geopolitică (limitarea importurilor, exploatarea gazelor de şist). Germania şi Franţa urmăresc o cooperare extinsă în domeniul energiei, un plan ce aduce aminte de momentele fondatoare ale Uniunii şi le pot face campioanele tranziţiei energetice. Atât Franţa, cât şi Germania au interzis exploatarea gazelor de şist şi sunt reticente faţă de gazele de şist ca soluţie europeană. Marea Britanie este aliniata poziţiei SUA. Polonia, o ţară care spre deosebire de România, contează atât în politica europeană, cât şi în criză ucraineană, doreşte diversificarea şi anume revenirea la cărbune şi previzibil, exploatarea gazelor de şist.

Poziţia ‘’securitară’’ privind energia este preferată şi de Statele Unite, care au fost în ansamblu ezitante în criză ucraineană. Sunt însă determinate în a recomanda statelor europene să îşi revizuiască poziţia faţă de gazele de şist. De ce pun Statele Unite accentul pe independenţă şi o echivalează cu exploatarea gazelor de şist? Răspunsul e simplu. De decenii, guvenul american cooperează cu corporaţiile care exploatează gazele de şist. Investiţii masive, reglementări favorabile şi absenţa controlului instituţional au creat o legătură puternică care este exportată şi în Europa. Departamentul de Stat a iniţiat un program global de promovare a gazelor de şist. Schimbarea de accent în politica externă americană este remarcabilă. Grija pentru ‘’independenţa’’ energetică est-europeană poate fi şi un substitut pentru responsabilitatea de a promova democraţia, stabilitatea şi dezvoltarea economică în zona abandonată progresiv în decursul tranziţiei. Foarte convenabil, grijă pentru Estul Europei este profitabilă economic şi avantajoasă politic. Marile corporaţii americane au alimentat cu ‘’combustibil’’ timp de decenii nu numai maşinile şoferilor, ci şi campaniile electorale. O performanţă la care companiile din zona regenerabilelor nu pot ajunge atât de uşor.

Cei care cred ca Parteneriatul Strategic cu SUA, cheia de boltă a securitaţii României ȋn tranziţie, ar fi ȋn pericol dacă am abandona exploatarea gazelor de şist, ar trebui să se liniştească. Acesta trebuie şi poate merge mai departe, de data asta susţinut şi de numeroşii cetăţeni care vor alt model socio-economic şi refuză o tehnologie periculoasă. Iar dacă Parteneriatul Strategic depinde exclusiv de exploatarea gazelor de şist, ȋnseamnă că este ceva ȋn neregulă cu el. Responsabilii politici americani trebuie să se ȋntrebe de ce ȋn România, o ţară filo-atlantistă, grupurile civice şi sociale care au fost considerate indispensabile democratizării sunt cele care au dubii serioase ȋn privinţa exploatării şi practica politică autoritară asociată cu ele. Ne referim aici nu numai la societatea civilă, ci la o ȋntreagă generaţie – tânără, informată, care are legaturi puternice cu Occidentul şi SUA şi care este din ce ȋn ce mai alienată faţă de politica externă americană, cel puţin ȋn ceea ce priveşte insistenţa cu care susţine corporaţiile şi nişte tehnologii periculoase. Aceeaşi generaţie este poate printre puţinele speranţe şi factori de presiune pentru prezervarea democraţiei şi statului de drept.

România urmează modelul polonez şi nu întâmplător. Estul Europei este locul unde se întâlnesc frica ancestrală de Rusia şi lobby-ul eficient al corporaţiilor interesate de gazele de şist. Slăbiciunea elitelor în faţa acestora este structurală şi asumată. Cele două ţări sunt legate şi de alte fire, parţial nevăzute. Wesley Clark, un general american convertit în afacerist şi lobby- ist este prezent atât în România, cât şi în Polonia. Chevron plimbă primarii între cele două ţări. Şi ambele ţări sunt descurajate să facă exploatările mai complicate de exemplu prin renegocierea redevenţelor.

Dincolo de criza ucraineană, exploatarea gazelor de şist este un medicament greşit, administrat pentru o boală care nu există şi care are efecte adverse dintre cele mai serioase. Miracolul american al gazelor de şist este iluzoriu şi poate fi reprodus în Estul Europei cu greutate şi cu costuri majore. Rolul acestora în creşterea economiei americane este scăzut, productivitatea fiind determinată de alţi factori. Exploatarea a fost rentabilă, dar doar cu ajutorul fondurilor publice şi al unor investiţii private mari. Randamentul puţurilor de explotare scade însă dramatic. Gazele de şist sunt o bulă economică care, pentru a nu se sparge, are nevoie de extindere, inclusiv în Europa. Efectele foarte serioase asupra mediului sunt ignorate, deşi europenii, printr-un studiu independent al Comisiei Europene, le înţeleg foarte bine.

În Estul Europei şi mai ales România, multe lucruri sunt diferite, de la structura geologică, structura socială şi până la tradiţiile instituţionale. Zonele de exploatare sunt intens populate şi fac parte de secole dintr-un circuit ecologic, economic şi comunitar dens, care este distrus odată cu începerea exploatărilor. Se compromite o economie locală ale căror principale resurse – pământ, apă, forţa de muncă şi tehnologie vor putea cântări foarte greu în dezvoltarea economică a României. În unele zone nu mai vorbim de economie rurală de subzistenţă, ci de afaceri agricole moderne, care s-au bazat pe investiţii şi tehnologie. Combinatul agro-industrial de la Curtici, continuarea directă a unui CAP ne-desfiinţat este un exerciţiu remarcabil de punere în comun a resurselor şi eficientă economică. Judeţul Vaslui este un judeţ campion al producţiei agricole, iar Guvernul României nu ratează nicio ocazie de a-şi afirma susţinerea pentru dezvoltarea agricolă şi rurală a ţării. Nu întâmplător România şi-a pus toată greutatea, ce-i drept nu mare, în obţinerea portofoliului european al agriculturii. În alte zone, turismul este ameninţat direct de exploatarea gazului de şist. Din punct de vedere etic şi constituţional, lucrurile sunt clare. Nu poţi distruge comunităţi, încălcând drepturile fundamentale ale membrilor ei. Cel puţin nu într-o ţară democratică care s-a desprins de un trecut autoritar care a excelat în abuzuri şi violenţe împotriva cetăţenilor. Am lăsat la urmă argumentul ecologic, cel mai clar profilat. Nu putem să afectăm mediul înconjurător în asemenea fel, mai ales că putem găsi alternative socio-economice mult mai prietenoase cu acesta.

Dincolo de costurile majore ale exploatărilor, argumentul principal ‘’dependenţă/independenţă’’ este construit mai degrabă ca mit. România are printre cele mai scăzute rate de dependenţă energetică din Europa – locul 4 şi un mix energetic echilibrat. Este remarcabilă şi prezenţa surselor regenerabile de energie care aşteaptă să fie exploatate, România ocupând locul 14 la nivel mondial într-un clasament al atractivităţii realizat în 2102 de Ernst&Young. Mai specific în cazul gazelor. România extrage mai multe gaze decât foloseşte, iar gazele convenţionale din producţia internă sunt mai ieftine decât cele ruseşti de import, lucru explicat şi prin protecţia acordată de către stimabilii guvernanţi ‘’baieţilor deştepţi’’ care intermediază tranzacţiile. Gazele de import vor constitui doar 2% din consumul domestic şi 4% din consumul industrial. Rezervele sunt încă bogate şi se descoperă în continuare altele. În plus, nu este obligatoriu ca gazele extrase să ajungă pe piaţa românească, ci mai degrabă pe piaţa regională, de unde le putem cumpăra la un preţ mai mare. Astfel, legătura fundamentală între explotarea gazelor şi creşterea economică naţională este cvasi-inexistentă. Veniturile obţinute pe orizontală din dezvoltarea exploatărilor sunt insignifiante. Situaţia generală este descrisă perfect de exemplul localităţii Pungeşti unde singurele locuri de muncă oferite rezidenţilor şi asociate cu sonda de explorarea/exploatare au fost cele din serviciul de pază.

România are de ales. Independenţa obţinută prin reorientarea sustenabilă a producţiei şi consumului de energie nu este o viziune locală ci europeană iar România se afla într-o poziţie bună în a urma-o. Şi acest lucru nu este deloc o cedare în fata intereselor Rusiei.  Este ’a treia cale’ strategică, una care este la fel de neplacută atât Rusiei cât şi Statelor Unite. Discursul oficial românesc prezintă însă gazele de şist ca fiind ‘’arma minune’’. Înainte de criză ucraineană, se vorbea numai de ‘’dezvoltare’’ ‘’preţuri reduse’’ şi ‘’locuri de muncă’’. Era o ocazie prea bună pentru corporaţii şi clienţii lor guvernamentali să nu o folosească. Aceste entităţi câştiga la fel de bine şi din pace şi din război. Numai justificările se schimbă. Mai mult, cei care se opun exploatării gazelor de şist sunt prezentaţi drept agenţi conştienţi sau involuntari ai intereselor Rusiei. Declaraţiile lui Mihai Răzvan Ungureanu, fost şef al SIE şi al Guvenului, şi un apropiat al intereselor energetice, sunt cele mai recente. Un PR negru, de esenţă securist-corporatistă, bazat pe pe manipulare şi dezinformare. Cei care se opun gazelor de şist conduc în Europa ministere şi guverne şi nu are nimeni curajul să îi prezinte drept duşmani ai poporului său agenţi ruşi. Un grup de 414 organizaţii non-guvernamentale europene a semnat o scrisoare de protest împotriva exploatării gazelor de şist. În logica d-lui Ungureanu, probabil tot agenţi ruşi. În mod similar, organizaţiile civice care se opuneau proiectului de la Roşia Montană erau tratate drept ‘’agente’’ ale unor interese străine.

Guvernanţii, pătrunşi de fiorul patriotismului par să fie decişi să se lupte cu Rusia şi cu ce reprezintă ea. Dar acţiunile lor arată contrariul. Lipsa de scrupule şi imaginaţie democratică a regimului Putin pare să fii inspirat politicienii romani cei mai influenţi. Atât Traian Băsescu cât şi Victor Ponta au definit suspect de repede şi restrâns interesul naţional, deşi opinia publică le arată că greşesc. Au făcut-o ignorând alte metode de te întări în raport cu Rusia precum şi alte moduri de obţine ‘independenţa’ energetică. Au declanşat o campanie de dezinformare şi discreditare a oponenţilor politicii lor. Iar când nişte cetăţeni ai României au protestat împotriva încălcării drepturilor lor şi a Constituţiei, tot ce au făcut a fost să trimită trupe de jandarmi pentru a-i teroriza în numele ordinii publice. Vladimir Putin ar fi mândru de ei. Marii oameni politici nu dau înapoi în faţa unor amărâţi de săteni sau activişti.

Lipsiţi de viziune, obedienţi şi corupţi cei menţionaţi se unesc şi aleg să conducă ţara în vremuri dificile prin frică, manipulare şi violenţă. Dacă România este ameninţată dinspre Est şi probabil este, ar fi trebuit să contribuim cu toţii la definirea pericolului, a interesului naţional şi a celui mai bun răspuns. Geopolitica începe întotdeauna acasă. Şi cel mai mare pericol pentru un stat democratic este abandonul valorilor democratice, cetăţeniei, respectului pentru drepturile fundamentale şi Constituţiei. Nu gazele de şist şi corporaţiile sunt armele noastre cele mai bune împotriva unei forţe revizioniste şi ne-democratice precum Rusia. Cea mai puternică armă este sentimentul că facem parte dintr-o societate în care suntem toţi importanţi şi nimeni nu este sacrificat în mod arbitrar. O societate puternică este o societate în care există încredere inclusiv în cei care conduc. O tensiune mai mare decât cea dintre Rusia şi România este aceea care apare între cetăţenii romani şi proprii conducători. Şi cei care atacă, permanent, cinic şi autointeresat sunt ultimii. Dacă le permitem în continuare să ne decidă soarta în acest fel soarta vom deveni ‘’independenţi’’ energetic. Dar vom pierde numeroase alte lucruri mult mai importante.

Foto: Laurenţiu Ridichie

Îi mulţumesc lui Ciprian Domnişoru pentru comentariile asupra textului. 

Resurse suplimentare privind gazele de şist găsiţi aici:

Vlad Ursulean, Casa Jurnalistului: http://fracking.casajurnalistului.ro/despre-proiect/

Valentina Dimulescu, OpenPolitics: argumente pro şi contra extracţiei gazului de şist: http://tinyurl.com/kvce6ej