Gentrificare

2

Locuiesc în aceeași veche mahala din centrul Bucureștilor în care am copilărit. (Centrul a fost multă vreme o noțiune pur geografică în capitală). Când eram mic, aici erau doar case și vecini și copii care băteau mingea chiar și pe stradă. Demolările comuniste n-au apucat să ajungă în mahalaua mea, scăpată de soarta cartierului Uranus. În ultimii 15 ani, odată cu creșterea valorii terenului, jumătate din ea a fost însă rasă de pe fața pământului și în locul caselor negustorești antebelice (unele, monumente istorice) s-au construit imobile de birouri și apartamente în stilul p+x.

 

DSCN0540

de Vlad Stroescu 

 

Se pregătește și cealaltă jumătate. Matache e doar un instantaneu oarecare din masacrul arhitectonic în plină desfășurare din orașul meu.

Chiar acum, la doi pași de unde stau, în locul unei clădiri care-și aștepta demult clasificarea când a fost dărâmată anul trecut în practic 5 minute, e un șantier enorm, care umple cu muzica lui concretă fiecare minut din viețile noastre domestice, inclusiv sâmbăta și duminica, dimineața în zori și seara târziu. Poate că mai există mierle prin cartier, care să cânte primăvara, dar n-am de unde să știu.

Oricum, în timpul zilei toate străduțele sunt astupate de o coloană statică și ramificată de mașini. Câte două rânduri parcate pe fiecare parte, și un rând central de mașini în pseudo-mișcare, la orele de vârf. Sunt aproape de câteva parcuri, am ajunge repede pe jos la un loc de joacă. Dar o plimbare cu copilul meu mic e un act de bravură inconștientă. În cartier există și două școli: în fiecare dimineață și după amiază copiii care nu au privilegiul de a fi transportați în SUV-uri fac slalom printre SUV-urile celorlați copii și ale celor care vin la serviciu în zonă, precum și printre mașinile parcate pe tot trotuar. Claxoane și înjurături se așează în contrapunct peste zgomotele șantierului, și totul e îmbăiat în fumul de eșapament al celei mai poluate capitale europene. Copiii, părinții, persoanele cu disabilități, cei câțiva bicicliști, se descurcă cum pot. Unii dintre ei rămân claustrați în bulele de tăcere termopanizată ale propriilor domicilii. Legea celui mai puternic bate oricând legile civice.

Suntem un oraș în care nu e politicos să zâmbești. Cel mai bine e să mergi pe stradă încruntat, descurajând orice interacțiune. Zâmbetele dau de bănuit. Oare ce-o vrea ăsta de la mine? Cel mai bine e să evit contactul vizual. Vrea să mă întrebe ceva? Dacă mă prefac că nu îl văd, dispare. Sigur vrea bani sau îmi vrea răul. O doză sănătoasă de suspiciune e mai prudentă. La urma urmelor, în decorul general al agresiunii și însingurării, nu trebuie să fac notă discordantă. Trebuie să par și eu puternic, chiar dacă nu sunt. Să mă confund cu masca mea.

Chiar dacă mă tem. Nu de ceva anume, deși griji sunt destule, ci de un pericol vag, așa, ca și când merg printr-o junglă și un animal sălbatic, cu dinți și gheare, ar putea să-mi sară în spate.

(Dacă nu e limpede, textul ăsta nu e despre mine. Sau nu e numai despre mine.)

Acest text a fost preluat de pe site-ul specialistului în psihiatrie Vlad Stroescu


2 comentarii

  1. …cunosc bine culoarea si mirosul bucurestiului de pana acum doua decenii. imi sunt impregnate in minte forever. amintirea copilariei e mai puternica decat orice. burestiul de astazi mi se pare cumplit. bucurestiul meu a disparut… ici si colo mai zaresc urme, vestigii, tandari. am plecat de mult de acolo, am preferat linistea si aerul relativ curat al unui oras vechi, multicultural, asezat nu departe de munte.

Leave A Reply