Gazeta Străzii

Gazeta Străzii este un ziar tipărit de Asociaţia Samusocial, care oferă servicii sociale şi medicale persoanelor care au ajuns în stradă, şi scris de persoane fără adăpost adulte (PAFA) cu liceul terminat sau cu studii superioare, care încearcă să risipească din stereotipurile asociate oamenilor străzii şi să prezinte gândurile unor persoane care doresc să se reintegreze în societate. Publicaţia se distribuie în mod gratuit, însă puteţi face donaţii pentru a-i asigura activitatea. Mai jos vă prezentăm o selecţie din scrierile redacţiei străzii.

 

Da, sunt o PAFA

de Boschetarul Român

După aproximativ 6 luni, de când trăiesc alături de colegii mei din stradă, pot spune că am devenit şi eu o PAFA (persoană adultă fără adăpost). Puţin diferit, cu un adăpost temporar care nu va fi niciodată al meu, cu mijloace de exprimare și cu bagajele de cunoștințe acumulate în cei 30 de ani de muncă cu oamenii.

Mi-am asumat acest statut social și am reușit să-mi stăpânesc reacțiile față de prejudecățile celorlalte persoane cu care intru în contact. Dezaprobarea oamenilor obișnuiți cu referire la practicile mele de zi cu zi se schimbă radical atunci când reușesc să comunic chiar și câteva vorbe. Sunt privit cu alți ochi chiar dacă aspectul exterior trădează proveniența mea. Trăim într-un alt mod, încercând să refolosim și să valorificăm toate resursele (cartoane, cutii de aluminiu, hârtie etc.) ca să reușim să strângem puținii bani. Prestăm un fel de muncă de gunoier, fără spor de rușine.

Am fost interpelat de polițiști, jandarmi ori agenți de pază. Mi-am apărat punctul de vedere cu demnitate și un limbaj civilizat. Am fost verificat și amprentat. M-am supus, asumându-mi condiția de om fără nici un venit, care are nevoile lui, necesitățile lui și am fost tratat omenește. Când nu ai nimic de ascuns și te știi curat, nu are de ce să-ți fie teamă. În orice moment o șansă se poate ivi și putem redeveni ceea ce am fost odată. Dramele noastre nu sunt singulare; ele pot fi găsite la oricine.

Am greșit! Da! Din slăbiciune, poate din prea multă încredere acordată unor persoane care nu o meritau, am renunțat prea ușor la unele drepturi, apoi la altele. Și așa am ajuns ca sâmbetele și duminicile să mi le petrec prin preajma cimitirelor, bisericilor ori a serviciilor de ajutor social.

Noi, PAFA, nu cerșim și nu tragem de oameni așa cum fac cerșetorii; suntem și noi acolo. Concurența este mare: persoane cu venituri mici, pensionari și romi se amestecă cu PAFA deoarece toți frecventează aceleași surse de hrană.

Nu ne plângem și încercăm să supraviețuim. Nu avem pensii și poate nici acte. Nu furăm; nu toți. Cei care au făcut acest lucru toată viața, îl vor mai face. Dar nu generalizați: nu toți fac parte din PAFA. Apelul meu este la clemență, la înțelegere și creștinism.

Viața unei PAFA este extrem de activă, în continuă mișcare. Pentru a obține cele necesare trebuie să te miști. Asigurarea hranei, a unor țigări mai puțin fumate sau a unui minim de orice fel, implică mulți kilometrii parcurși zilnic. Ai nevoie de condiție fizică foarte bună și vedere excelentă. Întocmai ca un vultur, care din zborul lui planat, ochește locul cel mai bogat în tot ce poate fi valorificat. Cutiile goale de bere sau răcoritoare înseamnă aluminiu, deci bani.

Seara pentru PAFA înseamnă adăpost și eventual socializare ori singurătate. În adăpostul meu temporar sunt singur. Am încercat să împart locul meu cu un alt coleg; nu am reușit. Am fost jignit, furat și în general a trebuit să cotizez cu mici lucruri rămase și păstrate ca amintiri.

Nu vreau să generalizez, dar viața din stradă te înăsprește.

“Boschetarul român” este pseudonimul lui Vali, cel mai vechi membru al redacţiei, operat de cataractă matură la ambii ochi prin bunăvoinţa donatorilor.

 

O zi din viaţa unei PAFA

de Boschetarul Român

Fac parte din acest fenomen de 8 luni. Condiţia în care trăiesc mă diferenţiază în linii mari de colegii mei. Am un adăpost temporar, lipsit de căldură şi apă caldă, dar mulţumesc divinităţii că totuşi există. Lipsa totală a resurselor financiare datorate unei capacităţi vizuale limitate m-a determinat să fiu integrat în acest fenomen. Fiecare din zilele mele urmează o anumită rutină dată de nevoia obținerii posibilităților de trai.

O zi din viața mea începe foarte devreme şi reprezintă un lung şir de liste şi bonuri de ordine urmate de … cozi. Vechile şi interminabilele cozi. La un serviciu social gratuit, la medic, dacă este cazul la baie şi nu în ultimul rând la hrană. Apoi urmează traseele ştiute unde îți poți satisface una din plăceri: vânătoarea de chiştoace. În oricare din situații ai de luptat. În primul rând cu tine. Jena firească vis-avis de condiția umană în care ai ajuns reprezintă un mare handicap.

Nu voi insista pe satisfacerea micilor plăceri. Mă voi rezuma la obținerea celui mai important: hrana. Există două categorii de asistări sociale: Cei care obțin de la primăriile de sector abonament la cantinele sociale şi categoria neintegraților din care fac şi eu parte. Din cele şapte zile ale săptămânii, trei sunt acoperite de cantinele sociale. Dacă eşti abonat, se asigură necesarul şi pentru cele patru zile neacoperite. Eu trebuie să mă descurc.

Făcând puțin haz de necaz pot spune că am statutul unui figurant dintr-o piesă de teatru. Nu figurez pe afiş, dar fac parte din piesă. Sunt trecut la „şi alții”.

Prima coadă zilnică o reprezintă serviciul social, este o certitudine. A doua este la cantină. Nu mai este o certitudine, pentru că nimeni nu-ți poate garanta că, după ce sunt serviți abonații, mai apuci ceva. Pe lângă asta există şi oportuniştii: o persoană de anumită etnie care se erijează în om de ordine acceptat tacit de persoanele de la coadă.

În majoritatea cazurilor pleci după trei ore mulțumind lui Dumnezeu că ai reuşit să prinzi un fel de mâncare. În zilele bune, două. În majoritatea cazurilor, unul.

Ce faci în momentul în care nu ai cantină socială, adică în celelalte patru zile ale săptămânii? Mai există o şansă: Biserica. Aici ar trebui să găseşti certitudini. Cel puțin aşa am fost crescut. Dragostea Domnului către credincioşi este totală, fiecăruia dintre noi fără ierarhii şi clasamente. Singurul loc unde toți suntem egali este Biserica. Cel puțin aşa ar trebui să fie. Am constatat cu mâhnire că lucrurile nu stau întocmai.

În toate locurile prezentate mai sus întâlnesc toate categoriile sociale asistate de legislație. La cantine veți întâlni şi pensionari şi romi şi handicapați precum şi PAFA. Dacă vreauna dintre aceste categorii sociale greşeşte prin conduită sau comportament, suntem pedepsiți toți. Suntem alungați. Nu răspunde persoana vinovată, ci cu toții într-o solidaritate prost înțeleasă sau pur şi simplu la cheremul unuia sau mai multor persoane privilegiate.

Dacă aş putea înțelege acest principiu la un serviciu social, la Biserică… nu-l pot înțelege. Aşa că înfrigurat, înfometat, jenat, umilit, revin spre ce ea ce mai pot încă numi casă. Resimt profund un sentiment de frustrare, firesc poate.

Şi ca în fiecare seară mă întorc spre icoana aşezată deasupra patului şi cer iertare Domnului pentru slăbiciunile mele de peste zi, ştiind că mâine totul se va petrece la fel.Atâta timp cât ştiu că El mă va ierta în fiecare seară, am o şansă.

Mă simt salvat.

Autodenunţ

de (CO)2

[coloana]

Pierdut mic dejun, prânz, cină şi… câine,

Familie, prieteni, chiar şi … “un tren”

Spre siguranța zilei de mâine.

Pierdut sunt precum un viran teren.

Cedez un destin maltratat,

Chiar şi de mine, cândva.

Caut asiduu, neîncetat,

Să-l mai pot repara, cumva.

Poate suna, ca un anunț

În niciun caz matrimonial.

Dar poate fi un autodenunț.

Am dat … faliment social.

Pierdut casă, masă şi tot ce-am avut!

Pierdut viața-n doi; ce-avea un rost!

[coloana]

Pierdut crezul în care am crezut!

Pierdut ani în șir. Ce prost am fost!

Precum un condamnat, azi plătesc

Cu lipsuri, dureri şi umilințe.

Cu speranța rănită, nu prea reuşesc

Să obțin vreo cât de mică biruință.

Culpa-i a mea, numai a mea!

Nu voi căta alți responsabili.

Am sperat că viața nu-i grea!

M-am văzut… între respectabili.

Pierdut mic dejun, prânz, cină şi… câine

Familie, prieteni, chiar şi… “un drum”

Pierdut siguranța zilei de mâine

Pierdut am ajuns, eu, cel de acum.

[coloana]

 

Co2 (CO la puterea a doua, mai exact) este pseudonimul lui Constantin, ajuns în stradă după desfiinţarea fabricii la care lucra şi după un divorţ. După ce şi-a găsit un loc de muncă, a murit într-o zi mai friguroasă din cauza bolii cronice la plămâni de care suferea.

 

Un simplu gând

de (CO)2

[coloana]

Într-un sfârșit de vară,

Într-o zi de miercuri,

La o firmă oarecare,

Sosi un om cu treburi.

Ce-și căuta serviciu, adică,

Fiind cam sărac și oropsit

Precum un rege ce abdică

Și e de toți și toate, părăsit.

Întrebând, din om în om,

Ajunge-n fața lui nea Petre

Un maistru nițel cam bonom.

Temându-se că-i dă cu pietre

Spuse totuși, cu disperare:

“Eu vreau, de se poate, să muncesc!

Căci, nu am de mâncare

Și aș dori… să mai trăiesc.”

Maistrul, luat cam prea direct,

Zise rapid: “Nu eu! Vorbește cu omul.”

Privind spre cineva, discret

Era de fapt, chiar inginerul.

Neputând da înapoi,

Cu o ultimă sforțare

Împins de griji și de nevoi

Omul își repetă a sa rugare.

Inginerul, creț și cu mustață

Simpatic, de altfel, dar mai sever

Trecut și el, destul prin viață

Văzu că omul nu-i prea prosper.

Și îi grăi așa: “Aici e greu,

Se cară, se ridică saci și greutăți

Se muncește-n draci, mereu,

Iar tu, nu pari să ai calități.

Crezi că reziști? Faci față?”

Omul nostru, deloc descumpănit

Afirmă că încearcă, plin de viață….

Uitând cât era el de nefericit.

[coloana]

 

“În fine! Să te vadă șeful!

Deși pe mine nu mă deranjează.

De nu mă înșel cu auzul,

Se pare că nu se mai angajează.

“Cu inima pitică, ca de purece,

Dar și cu o vagă speranță

A insistat, cu sufletul cam rece.

Și iată, joi, mai prinde viață!

L-a văzut Șeful, care, direct,

Fără vreo altă vorbă, zise:

“Începi mâine, de probă. Fii atent!

O lună, două, doar.” Și se duse.

Încet, încet, a trecut un an deja

Omul nostru-i vechi acum.

Și-a regăsit din nou liniștea,

Căci nu mai e chiar singur pe drum.

Muncește, respectă și e respectat

Străduindu-se, cu umilele-i puteri

Și speră că-n viitorul depărtat

Va mai scăpa de-ale vieții mari dureri.

El n-ar dori să supere pe nimeni

Să nu aibă nimeni ce-i reproșa.

Și la oricine și pretutindeni

Să lase loc de ”Bună ziua!”

Aici se simte și el de folos

Aici simte căldură și prietenie

Aici mai poate fii bucuros

C-a fost tratat cu omenie.

Asta simte, asta a scris.

Sper că nu v-a plictisit

Cu al său micuț vis,

Omul nostru cel regăsit.

Sunt cuvinte simple

Ale unui om de rând.

Nu sunt fraze ample

E doar …un simplu gând.

 

PS: Vă mulțumesc că existați.