Gaudeamus și Manele

3

Joi seara, 21 noiembrie, anul de graţie 2013, am ajuns în Bucureşti pentru o conferinţă pe tema “expresia politică în stradă”, organizată de reţeaua francofonă a universităţilor din care face parte şi FSP (Facultatea de Științe Politice) – unde de fapt a şi avut loc conferinţa. Am fost invitat tocmai pentru că în vara acestui an am avut plăcerea să colaborez cu Damiana Oțoiu (motorul unui proiect multianual pe tema lărgită a metamorfozelor democraţiei) la Istanbul, unde am făcut pe instructorul unui grup de studenţi şi doctoranzi. Ei se aflau la Istanbul să studieze exact ce se întâmplă pe moment, adică expresia politică de stradă în gradul său cel mai acut, fiind găzduiţi de Institutul Francez de Cercetări Anatoliene. Timp de două zile, am ascultat şi împărtăşit experienţe ale mişcărilor de stradă din Columbia, Bulgaria, Egipt, Mexic, România, Turcia şi Georgia, analizate critic sub lentilele teoreticienilor politici prezenţi. Interesant. Şi mai plăcut este însă când cei care fac acest lucru sunt şi interesaţi empiric de ce se întâmplă în jur.

 

 

de Alexandru Bălășescu, antropolog. Istanbul, noiembrie 2013

 

După o seară de vineri mai degrabă plictisitoare la restaurantul Lacrimi şi Sfinţi – un fel de capsulă vârâtă pe gâtul celui în căutarea autenticităţii româneşti, şi care evident satisface pe mulţi încastraţi în schema slow food, fast authenticity – am hotărât că sâmbătă vom ieşi împreună în căutarea oraşului viu, sau celor vii dintr-un oraş pe cale de disneyficare – timid-timid va ajunge şi acolo, uitaţi-vă doar la densitatea de pub-uri pe centimetrul pătrat în centrul vechi… acolo merg doar la Atelier Mecanic. Dar unde să îmi duc colegii aventuroşi? – căci şi eu sunt plecat de ceva timp din Bucureşti.

Întâmplarea a făcut că sâmbătă, fostul meu profesor şi prim mentor în ale antropologiei, Vintilă Mihăilescu, îşi lansa cartea despre maidanezi la Gaudeamus. Împreună cu Gabi Coman, antropolog din aceeaşi generaţie cu mine acum trăitoare pe la Montreal şi Paris, am hotărât să ne prezentăm pentru a-i face o surpriză autorului. Zis şi făcut. În momentul în care am ajuns la standul editurii Cartier, chiar “peste drum”, sub lumina orbitoare a reflectoarelor, fostul preşedinte Ion Iliescu vorbea la o lansare de carte. Cu două standuri mai încolo, la Humanitas, Horia Roman Patapievici şi Tania Radu făceau acelaşi lucru. Gaudeamus este în mod clar un moment important de concentrare a intelighenţiei şi politicii româneşti, noroc că este o hală încăpătoare pentru opinii radical opuse.

Să ne întoarcem la maidanezii noştri – noroc mare căci la lansare dau peste cine mă aşteptam şi nu mă aşteptam – o pleiadă de colegi, sau foşti studenţi de la masterul de antropologie SNSPA, acum colegi, prieteni, slow food-eri pe bune, deci în general petrecăreţii de la care aşteptam un pont. Ce nu a întârziat să vină: “Vino la Casa Jurnalistului pe Viitorului 154, avem o petrecere cu manele”. Excelent, iată o descoperire şi pentru mine, casa jurnaliştilor plus controversatele manele. În 2010, de Crăciun, am fost la o petrecere la Centrul Naţional al Dansului, una de închidere a acestui nucleu de gândire emoţională cu istorie nefericită, exilat de către proiectul noului teatru naţional fără a fi relocalizat de instituţia tutelară, ministerul culturii. Amestecul era unul pur hipster în acel moment, deşi erau prezenţi şi cântăreți live şi o parte din publicul lor obişnuit. Probabil că spaţiul nu era atât de propice efervescenţei ca cel de la Casa Jurnalistului, dar să nu anticipez.

La cina de la un alt restaurant bucureştean lansez invitaţia – haideţi la petrecere cu manele. Crisparea comesenilor universitari români a fost destinsă de întrebarea firească a invitaţilor: dar ce sunt manelele? Am răspuns fără a explica mult că sunt un fel de “balkan beat” cu o istorie lungă, performat în special de romi în România şi că este un subiect destul de delicat pentru că în mod public este rejectat majoritar de elite şi de mare parte din populaţie (dintre care probabil că jumătate ascultă şi dansează manele pe ascuns sau când sunt în străinătate în Bulgaria…). “Aha, cum e ragaton în Columbia” – spune Erica, o colegă din Costa Rica ce îşi face terenul pe la columbieni. “Mergem!”. Zis şi făcut, după cină am luat-o la pas spre Casa Jurnalistului, eram patru – Erica, Marie (cu o teză despre mişcările de stradă din Cairo) şi Kristina, lingvista din Tbilisi. Gabi ne aştepta acolo. Tot acolo m-a aştepta surpriza revelatoare asupra manelelor.

Casa Jurnalistului este o clădire aflată pe un colţ, cu intrarea de pe Viitorului închisă – se intră pe uşa din dos. Direct în dreapta după intrarea în curte, pe scări în jos, ajungem în subsolul betonat rugos adevărat (nu beton de fiţe arhitecturale de ani ’90). Imediat la intrare, barul minuscul de unde poţi cumpăra whisky şi bere Timişoreana pentru 4 lei şi pentru a încuraja jurnalismul independent (aşa cum scrie cu cărbunele pe perete). Pe unul din pereţii laterali era o proiecţie streaming, iar manelele reverberau umplând sala de o energie molipsitoare. Primul sentiment a fost acela că mă aflu într-un beci din timpul prohibiţiei unde nu numai alcoolul, dar şi amestecul ilicit al albilor şi negrilor avea loc dincolo de uşile bine păzite de mafioţi italieni. Dar greşeam, nu fundamental însă…

Nici nu am apucat să îmi iau o bere şi să salut mulţimea de prieteni prezenţi, că un coleg mă ia de mână “hai să ţi-l prezint pe William Burroughs al Bucureştiului”. Din mulţime, un tip cam de înălţimea mea (adică scund), cu o figură mai degrabă dură, cu nas fin şi pomeţi bine reliefaţi, cu ochelari cu ramă metalică subţire, se apropie – “salut, el e Adi Schiop, pentru care de fapt se şi făcea petrecere.” Adrian Schiop este evident autorul Soldaţilor… n-apucăm să schimbăm două vorbe, nici nu prea se putea, că un fost student mă ia – hai la o bere şi să ţi-l prezint pe viitorul literaturii române. O figură interesantă, vag transgender, dar cu un stil bine definit în această direcţie, o bluză leopard sub un flanel de lână roşie (poate, nu sunt sigur pe culori), două inele (parcă) şi brăţări. Salut/salut, apoi dispariţie în fum şi aburi de alcool. “Scrie chestii de tip SF foarte interesante şi prin formă, cam 100 de cuvinte publicate ca post-uri pe Facebook”. Într-adevăr inovativ. Frumuseţea noilor forme de literatură care întâlnesc tehnologia constă în faptul că publicul şi scriitorul, ca să zic aşa, sunt imersaţi în acelaşi mediu al producţiei literare electronice. Modelul se schimbă, şi deşi mulţi deplâng acest lucru, mie mi se pare excelent faptul că figura autorului îşi pierde din “autoritate” în sensul clasic, în care el avea şi rol de gardian al literaturii, inaccesbile ca formă de expresie publicului larg, ci doar oferită spre consum. Acum, producţia e deschisă tuturor, nu doar în literatură – vezi şi 3d printing. De ce e asta important? Pentru că e posibil ca în curând să scăpăm de apăsătorul individ inventat în Renaştere – voi reveni cu altă ocazie…

Noaptea a continuat cu aceeaşi energie – dans, manele, bere, conversaţii despre reţele de rudenie şi peisajul universitar românesc – degajată în primul rând de fondul muzical manelist. Am auzit nu doar clasicele manele ale lui Salam – care este un vocalist excelent cu o putere de improvizaţie ce merită a fi aplaudată – dar şi hibriduri între vocal manele şi scratch pe vinil (vă rog daţi-mi referinţă, aş vrea să reascult). A mai fost ceva. Am avut şi ocazia nesperată a unei scurte vizite ghidate în etajele superioare ale Casei Jurnalistului. Dincolo de haosul aparent al subsolului şi curţii, casa în sine este un exemplu de auto-organizare cu ierarhie orizontală excelentă, camere bine amenajate atât pentru somn, cât şi pentru muncă, spaţii hibride, erau chiar oameni, probabil jurnalişti, fiind casa lor, care dormeau căci sus nu se auzea petrecere, o mică bibliotecă, o aranjare atât funcţională, cât şi anti-septică, pe gustul oricărui mic burghez din România sau de aiurea. Nici urmă de boemie rejectată apriori pentru că este “murdară” sau mai ştiu eu cum, adjective repede folosite pentru a categoriza şi descalifica iniţiative alternative.

Ei ! şi aici voiam să ajung. De ce m-am înşelat cu prohibiţia? Pentru că sentimentul era mai degrabă acela de “beat generation” – şi sincer, fisa nu mi-a căzut când l-am cunoscut pe Adrian Schiop, ci a doua zi după mahmureală, drept pentru care am şi pus un post pe facebook: “manelele sunt sunetul beat generation de pe la noi. Cred. Cu o întorsură de sens, normal”. Fac un copy paste al scurtului schimb ce a urmat:

 

Bogdana Bogdana

Cosmin Mazilu-Popan

va sa zica se confirma :)))

 

Alexandru Balasescu

Ieri seara la petrecerea de la https://www.facebook.com/casa.jurnalistului manelele sunt sunetul beat generation de pe la noi. Cred. Cu o intorsura de sens, normal.

Like ·  ·  ·

Cosmin Mazilu-Popan and Alex Roșu like this.

Cosmin Mazilu-Popan Adrian Schiop, este ca esti Kerouacoaie?

via mobile · Like

 

După care l-am sunat pe Vintilă Mihăilescu să ii zic că l-am cunoscut pe William Burroughs de pe la noi. La care el raspunde: “Cine, Adi Schiop? – Da – Vezi că știu? Sunt la curent.”

A urmat o conversatie la cafea de aproximativ o oră pe această temă cu un foarte bun prieten care detestă visceral manelele. În timpul conversației, însă, am ajuns la acordul că evoluția acestei forme estetice este departe de a se fi terminat. De-abia începe de fapt, iar acceptarea ei ca fiind una din puținele forme autentice ale producției culturale contemporane românești se va izbi de multe obstacole – nu în ultimul rând teama de a fi asociat cu o populație istoric discriminată la noi, rromii. Dar nu era acesta și cazul pentru jazz? Și nu a fost nevoie de beat generation pentru a aduce jazz-ul în mainstream? Un bun articol pe aceasta temă găsiți aici.

Nu reiau argumentele, dar reiau un comentariu care mi se pare important: unul din reproșurile aduse manelelor sunt versurile. Nu vă grăbiți. Temele discutate – iubirea, dușmanii, banii, moștenirile – apar și în cele mai elevate dintre literaturi. Se spune că jazz-ul este elevat. Hai să vedem cum a început:

 

Versuri din pre-jazz:

“Gimme ma money,
Don’t think you’re funny
Cause I’m a nigger
You don’t cut no figure,
I’m gambling for my Sadie,
Cause she’s my lady
I’m a hustling coon and dat’s just what I am”

(1898, “Gimme ma money” https://jscholarship.library.jhu.edu/handle/1774.2/12748 “Blacks were portrayed as making money through gambling, theft, and hustling, rather than working to earn a living” hm, sună cunoscut)

@ZeceDeZero lasă-l pe guţă să cînte ce cîntă el, că are umor. Ce cîntă Inna nu e amuzant deloc.

Asta a zis Vasile la 14 Martie 2011

(Ce-am citat mai sus e relevant pentru că în zilele noastre, a se vedea trilogia Gipanului de pe discoTEC, o nişă de manelişti începe să ironizeze metehnele “cocalarului”, cam cum mulţi muzicieni negri au contribuit la acele coon songs rasiste şi naşpa care au dus – culmea! – la acceptarea folclorului negru ca muzică de-adevăratelea).

Asta a zis Vasile la 14 Martie 2011

 

Vasile zice bine. Eu zic că sâmbătă am avut privilegiul de a trăi efervescența eliberatoare a unei generații care se simte constrânsă de conservatorismul cu iz religios și xenofob omniprezent în România. De fapt, nuanțez: xenofil spre vest, xenofob spre est. Printre altele, colegii veniți la conferință mi-au solicitat să le explic în mod repetat ce este cu oamenii care fac gestul crucii când trec pe lângă biserici, și cu prezența pregnantă a religiozității ce transpare în gesturi corporale. Nu am avut un raspuns, am preferat să îi duc la Casa Jurnalistului. Acolo, corpurile se eliberau pe ritmuri de manele, așa cum în apartamentele din Harlem, acum 50 de ani, The Bird și Miles Davis contribuiau la eliberarea rebelilor de după razboi din America. Mai târziu, același Miles a declarat: “Nu mai cânt blues. Asta o fac albii acum. Let them have it”. Poate că Salam va spune ceva asemănător peste 30 de ani. Poate că nu. Însă cu siguranță manelele sunt ritmul generației “beat” de la noi.

Să vedem unde se/ne vor duce.

 

PS – Mulțumesc în acest fel tuturor celor care m-au ghidat în această vizită. Mai târziu aflu că scena cramei din clasicul “Secretul lui Bachus” a fost filmată în același subsol. Eram prea tânăr să prind prohibiția de atunci – probabil aici a fost prima intuiție – dar iată că am prins beat-ul… Poze pe aici.


3 comentarii

  1. n-are treaba beat generation cu aducerea jazz-ului in mainstream. Jazzul e mainstream de prin 30-40, beatnicii au venit mult mai tirziu. Manelele sint mainstream in Romania de cel putin 10 ani, numai hipsterasilor li se pare ca fac cu gest de fronda ascultind manele. iar orice comparatie adrian schiop cu burroughs e cel putin deplasata.

  2. “As members of the Beat generation began to embrace aspects of African-American culture during the 1950s, the art of jazz poetry shifted its focus from racial pride and individuality to spontaneity and freedom.” – “racial pride” era departe de mainstream in anii ’50 ca si jazz-ul. in anii 30-40, era imbratisat in anumite cercuri (mai ales in timpul prohibitiei, asa cum arunc o vorba pe acolo). La fel de departe cum sunt si manelele de mainstream azi in Romania.

Reply To Alexandru Balasescu Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger