Gata cu delapidarea: E timpul să schimbăm din rădăcini sistemul de protecţie socială

Într-un fel sau altul, am simţit cu toţii ineficiența instituţiilor din România. Indiferent că ne referim la prestaţia unui funcţionar din spatele unui ghişeu sau la legile/deciziile care orientează diferite servicii publice şi care, în loc să fluidizeze mersul cotidian al lucrurilor, au darul de a-l îngreuna. Mai există apoi instituţiile pe care nimeni nu le visează, instituţii care sunt ferite de tot ce înseamnă schimbare, încremenite în cadrul unor reguli rigide de funcţionare, care au pierdut orice contact cu fluxul firesc al vieţii, cu evoluţia ştiinţei, cu noile valori sociale etc.

 

de Florin Georgescu (biciclistul nevăzător)

 

Nu fac excepţie de la această scurtă descriere nici instituţiile care se ocupă cu tot ceea ce înseamnă protecţia socială. Ceea ce voi scrie reprezintă un punct de vedere strict personal şi o poziţie oficială a asociaţiei Tandem, al cărei preşedinte sunt. În cele ce urmează voi face câteva consideraţii personale, dintr-o dublă calitate: din cea de persoană asistată social, deci de beneficiar, şi din aceea pe care educaţia mi-o conferă.

De unde putem începe să resuscităm protecția socială

În primul rând, constat o realitate seacă, dincolo de orice interpretare: În existenţa de după anii ’90 a ANPH, – Autoritatea Națională pentru Persoane cu Handicap, principala instituţie care elaborează şi implementează cadrul legislativ al protecţiei sociale], nu a existat nici o persoană cu dizabilităţi într-o poziţie de conducere la vârf care să orienteze sensul şi spiritul a ceea ce înseamnă protecţie socială în România. Dacă în primii ani acest fapt ar fi putut fi explicat prin accesul dificil la învăţământul superior al persoanelor cu dizabilităţi, acum această explicaţie nu are nici un fel de acoperire. În consecinţă, la conducerea acestei instituţii s-au perindat un număr impresionant de preşedinţi sau directori, numiţi strict politic, fără a se lua în calcul criteriile de competente foarte specifice pe care le reclamă un astfel de post. Din păcate, situaţia este perfect identică şi în ceea ce priveşte numirile din ministerul muncii şi protecţiei sociale, în posturile de miniştri – secretari de stat sau directori ai foarte multelor direcţii de servicii sociale, etc. Dovada faptului că lucrurile nu merg aşa cum ar trebui şi că mulţi din aceşti oameni nu posedă cunoştinţe şi competente specifice, se regăseşte în litera şi spiritul actului de protecţie socială. Nu am nici menirea şi  nici documentaţia necesare pentru a face o analiză minuţioasă a strategiilor de combatere a excluziunii sociale şi a modului în care cei ce ne guvernează găsesc de cuviinţă să le pună în fapt. Am să mă refer pe scurt la câteva aspecte importante, după părerea mea.

 

• În măsura în care jurnaliştii sunt interesaţi, le sugerez să consulte pagina de internet a ANPH, pentru a vedea care au fost în ultimii ani proiectele finanţate de această instituţie. Veţi observa că au primit finanţare doar proiectele care au ca scop înfiinţarea de centre de îngrijire şi care fac, refac, re-refac o mulţime de standarde, metodologii, norme şi protocoale, etc. Toate sunt bune, dar, doamnelor şi domnilor, după cum spune o replică din Filantropica, viaţa e complexă şi are o mulţime de aspecte. Este firesc să se ţină cont de faptul că unii oameni au nevoie de astfel de centre de îngrijire, însă mi se pare total ineficient social să faci abstracţie de celelalte domenii majore din care se compune viaţa oricărui om. În plus, în spatele acestei omisiuni, se ascunde o atitudine, după părerea mea, foarte dăunătoare. Mă refer la mentalitatea anilor 90, când protecţia socială însemna acordarea unor drepturi sociale, fără a se face cu adevărat ceva pentru a mobiliza şi dinamiza această categorie de persoane, în sensul participării active la viaţa cotidiană.

• De la consilierii miniştrilor, până la directorii ANPH, nimeni nu ne-a surprins de ani buni cu o idee originală referitoare la educaţie. În acest sens, se pare că nu e interesantă conceperea unor manuale multimedia, care să faciliteze accesul diferitelor categorii de handicap la informaţia din curriculumul şcolar, însă şi la o plajă largă de informaţii colaterale, de natură să eficientizeze foarte mult actul didactic. Puţinul care s-a făcut până acum se datorează câtorva ONG-uri, dintre care şi o fundaţie de la Cluj numită Pontes, care derulează destul de multe proiecte din diferite domenii, extreme de utile şi cu un impact social foarte bun. Oare se supără cineva sau învaţa cineva ceva dacă spun că toţi membri acestei fundaţii sunt deficienţi de vedere?

• Teza mea de doctorat a avut ca obiect impactul tehnologiilor de acces asupra procesului instructiv-educativ, la elevii cu deficienţe de vedere. Cu ocazia cercetării în cauză, am constatat că nici o universitate din ţară nu are un centru de cercetări în domeniul tehnologiilor de acces. Acest lucru mă face să mă întreb, ce-o fi în mintea celor din occident, de finanţează cu milioane de dolari astfel de cercetări? Permiteţi-mi s-o spun, aceasta este o lacună care se datorează modului în care în toţi aceşti ani unii oameni au înţeles să-şi facă treaba pentru care sunt plătiţi.

• Legat de accesibilizarea urbană, care ar trebui să fie o altă temă actuală pentru funcţionarii guvernamentali, am doar cuvinte de laudă! Mă întreba un reporter dacă proiectele sportive pe care doresc să le promovez nu implică riscuri mari. I-am răspuns că riscurile nu sunt mai mari decât atunci când ies singur pe stradă. Cred că e de prisos să vă vorbesc despre gropile care apar peste noapte, care cel mult sunt semnalizate doar vizual, despre foarte puţinele semafoare sonorizate, despre covoarele asfaltice prost făcute şi amplasate, despre amplasarea uneori aleatorie a staţiilor R.A.T.B. pe sensuri, despre lipsa oricărei semnalizări a unor instituţii de interes public. Doamne, cât aş mai putea să vorbesc! Concluzia este că, deşi sunt puţini bani destinaţi acestor lucruri, sunt cheltuiţi fără nici cel mai mic discernământ. Bine însă că se schimbă bordurile de două ori pe an, fapt care îmi adduce un plus de securitate când dau în gropile aferente acestor schimbări, aşa că oricine pote să spună despre mine că dau în gropi. Am vrut să propun domnului Doctor un parteneriat pentru a implementa un sistem de accesibilizare, eficient şi ieftin, însă este greu să deranjezi aşa oameni cu probleme atât de mărunte.

• Aş mai putea spune încă multe din ceea ce chiar nu se face; de exemplu despre faptul că încă nu există în ţara o şcoală de câini ghizi. Legat de asta, împreună cu domnul Liviu Ionescu, preşedintele CEDCRO din Craiova, am depus acum aproximativ doi ani un proiect pe fonduri europene, pentru înfiinţarea unei astfel de şcoli. Încă nu am primit nici un răspuns, dar sunt foarte optimist ca în următorii alţi doi ani ni se va spune că nu suntem eligibili. Aş mai putea spune despre necesitatea unei platforme multimodale, care să fie o interfaţă între diferitele servicii publice şi persoanele cu mobilitate dificilă, inclusive de vârsta a treia.

• Nu în ultimul rând, pun în discuţie o altă temă majoră în viaţa noastră, anume sportul. Susţinut de Romtelecom, am avut ocazia să merg pe o bicicletă tandem, de la Arad la Londra, în cadrul campaniei Vezi dincolo de limite (foto). În afara unei  pledoarii, sper frumoase pentru sport în genere, am dorit să evidenţiez câteva aspecte legate de sport ca punte de comunicare, modalitate de interacţiune umană şi mijloc de integrare socială. Sportul rămâne poate cea mai facilă modalitate de a pune laolaltă diferite categorii sociale având un scop comun. În orice alte condiţii ar fi greu să nu se manifeste tot felul de prejudecăţi de ambele părţi, iar comunicarea reală ar fi foarte dificilă. Sportul este o modalitate de a înlătura multe bariere de percepţie socială, un catalizator al relaţiilor umane.

 

6 din 4.200: România la Jocurile Paralimpice

Cum înţeleg cei care se ocupă cu incluziunea socială acest lucru, n-aş ştii să spun. Cert este că se organizează tot felul de competiţii pentru persoane cu dizabilităţi, care se desfăşoară însă cu uşile închise, fără a fi promovate în media, fără a beneficia de prezenţa şi susţinerea unor suporteri, care poate şi-ar dori să fie acolo. Oare nici unul dintre plăsmuitorii de strategii nu s-a gândit că pot exista nişte beneficii enorme în plan social şi al performanţei dacă, acolo unde se poate, vor fi alcătuite echipe mixte din sportivi valizi şi sportivi cu dizabilităţi? A încercat cineva să încheie nişte parteneriate cu licee şi cluburi sportive pentru sporturile de echipă şi individuale? Dovada că strategia aleasă este una extrem de proastă este faptul că din 4.200 de sportivi prezenţi la Jocurile Paralimpice, România s-a prezentat doar cu 6 sportivi şi încă acesta este, se pare, recordul de participare. Noroc cu Eduard Novak (foto jos), care contrazice ineficienta crasă a funcţionărimii, care nu i-a facilitat în nici un fel drumul către medalia de aur. În acest sens, dorinţa mea şi, sper, a multor altora, este să continuu să promovez sporturile în echipe mixte, fiind convins că rezultatele, în toate privinţele, vor fi mult mai bune.

Se mai desprinde de aici o idee, pe care ar fi minunat dacă şi-ar însuşi-o consilierul pe probleme de protecţie socială al  doamnei ministru Mariana Câmpeanu. Este cu adevărat necesar să se regândească modelul protecţiei sociale din România. Cel actual nu mai răspunde în nici un fel dinamicii socio-stiintifice actuale. Astfel, pentru creşterea eficienţei procesului de incluziune socială se impune renunţarea la modelul bazat pe integrarea marilor colectivităţi de handicap şi centrarea pe strategiile de integrare socio-profesională, axate pe micile comunităţi şi pe dispersarea acestora, pe cât posibil în cazuri individuale, care vor fi mult mai uşor acceptate şi asimilate în şi de către societate. De aici rezulta şi modelul occidental al învăţământului incluziv, care presupune orientarea elevilor cu dizabilităţi, către şcolile normale. Pentru a vă satisface curiozitatea, vă sugerez să îi întrebaţi pe oamenii care pot da aceste răspunsuri, care este cifra elevilor cu dizabilităţi asimilaţi de către învăţământul incluziv.

 

 

Cum se cheltuiesc milioane de euro fără a se face nimic

Acestea au fost cele câteva teme pe care nici o instituţie de protecţie socială nu şi le-a însuşit în mod faptic, dar pentru care au fost derulate proiecte de zeci de milioane. Doar eu am fost invitat la câteva astfel de lansări şi vă spun că m-am crucit de cât de inventivi pot fi oamenii atunci când vor să cheltuiască bani fără să facă nimic. Undeva la munte, într-un hotel bine situat, un domn explica la o sută de alţi invitaţi cum a primit el finanţare de de aproape 4 milioane de euro pentru a combate abandonul şcolar prin construirea de terenuri de joacă în jurul şcolilor. Când i-am vorbit de centre vocaţionale, de profesori itineranţi, învăţământ incluziv etc.,  mi-a spus că el e sociolog şi că nu se pricepe. Altcineva voia să combată analfabetismul prin workshop-uri de câte 8 ore pe zi, cu lecţii de engleză, teatru şi observarea naturii! Nu avea nici o importanţă specificul mediului social, deprinderile de studiu şi nici conţinutul cognitiv. Alţii voiau să integreze pe piaţa muncii persoane cu dizabilităţi, neluând în calcul accesibilizarea locului de muncă, accesibilizarea urbană etc. O instituţie din ţară, renumită în informatică, m-a fascinat prin faptul că, în urma cheltuirii a câtorva sute de mii de euro, a reuşit performanţa să realizeze o aplicaţie care să citească SMS-urile de pe telefonul mobil şi să le transforme în .mp3, pentru doar 30 cenţi per mesaj – în plus, aceasta aplicaţie era valabilă pentru sistemul de operare Windows  Mobile. Menţionez că există o aplicaţie de sinteză vocală care, în afara faptului că îmi citeşte mesajele, fără costuri suplimentare, îmi oferă accesul la toate funcţiile telefonului, de la răsfoirea contactelor din agendă, browsing, până la alarmă pe care nu o aud dimineaţa. În schimb, toate aceste proiecte au o ţinută academică ireproşabila, prin multele conferinţe şi simpozioane unde oamenii se gratulează şi felicita într-un fel care îţi pune serios stomacul la încercare.

Când aflaţi despre astfel de proiecte, mergeţi pe teren şi interesaţi-vă de impactul social real pe care l-a avut, şi nu vă lăsaţi înşelaţi de ce scrie în acele rapoarte.

Mizez pe curiozitatea şi profesionalismul unor jurnalişti, pentru a aduce pe agenda opiniei publice şi astfel de subiecte care, la urma urmei, exprima gradul de civilizaţie şi cultură pe care îl avem sau nu ca naţiune. Poate vor reuşi să-i convingă pe toţi aceşti oameni să se aşeze la masă împreună nu doar cu ONG-urile agreate de ei, cu care delapidează legal milioane de euro, şi să reflecteze dacă nu cumva e cazul să schimbe paradigma în jurul căreia s-a construit tot acest fals edificiu al protecţiei sociale. Poate că ar trebui să ia act de faptul că lumea se mişca, evoluează cu bune şi cu rele iar a nu lua în seamă acest process, este cel puţin ne professional.

Bâlciul deșertăciunilor

Subsemnatul a lucrat timp de 3 ani la Institutul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Excluziunii Sociale pentru Persoanele cu Handicap. Era singurul astfel de loc din ţară unde s-ar fi putut gândi şi cercetă lucruri utile, doar că s-a desfiinţat odată cu restructurarea bugetarilor. Fiind singura persoană cu deficienţe dintr-un grup de aproximativ 15 cercetători, cred că aş fi putut să-mi fac treaba mai bine ca mulţi alţii pe unul dintre zecile de posturi din ministerul muncii, care necesitau cunoştinţele pe care, din păcate, eu le posed. E vorba de proverbiala gândire flexibilă a funcţionarului guvernamental şi de capacitatea miniştrilor noştri de a numi oamenii potriviţi la locurile nepotrivite. Aşa că, după ce am terminat şi doctoratul, șomez cu graţie, încercând să promovez proiecte cu asociaţia Tandem.

În încheiere, îmi pare rău să spun că ne-am obişnuit poate pe drept să dăm vina pe sistemul politic care ne guvernează. În fapt, timpul scurs din 90 până în prezent îmi spune că o doctrină nu a fost cu nimic mai bună decât alta. Chiar dacă simpatiile mele politice merg către dreapta, aceasta nu a dovedit o mai mare deschidere în a promova nici iniţiativa individuală, nici competenta sau eficienta socială, aşa cum stângă nu a făcut dovada unei protecţii sociale autentice. Cred că un sistem este bun sau rău în funcţie de oamenii care îl alcătuiesc. Cu siguranţă că în instituţiile pe care le critic există şi oameni care îşi fac treaba pentru care sunt plătiţi. Însă cu certitudine, şi îmi asum acest lucru, cei care s-au perindat de-atâta amar de vreme la conducerea acestor instituţii, nu au făcut dovada că şi-au meritat salariile. Roşiţi, doamnelor şi domnilor, vă asigur că roşesc şi eu, dar din alte motive! Bâlciul deşertăciunilor continua însă nestingherit.

Foto: connectuwc.org

Puteți citi și:

”Mi-am lărgit niște limite”: Drumul biciclistului nevăzător Florin Georgescu până la Jocurile Olimpice

Recordul de viteză pentru nevăzători a fost transformat într-un ”protest față de nepăsarea statului”

Scrisoarea unui nevăzător care se dezice de reportajul TV în care a apărut

Învingător în fața neputinței: Florin Georgescu, biciclistul nevăzător