Gânduri despre o țară pe care o iubesc

0

… gândurile acestea sunt foarte personale, dar simt nevoia să le împărtășesc. Am lucrat, trăit și călătorit în aproximativ 90 de țări – în țări în război, după război, în țări sub regim dictatorial și în multe multe altele. Trăiesc sau vin în România de ceva vreme și pur si simplu m-am îndrăgostit de țara aceasta. Dar am observat un lucru ce oamenii îl spun mereu aici – mai mult decât în orice altă țară din lume sau decât în orice țară prin care am fost – cât de dezamăgiți sunt de deciziile alora. În majoritatea cazurilor, această dezamăgire devine un pretext/ un argument/ o justificare pentru 1. a nu se implica; 2. a se muta în străinătate; 3 a se convinge pe sine si pe alții că nu se poate face nimic.

 

7858_10151822367978189_1248298729_n

Foto: Ioana Moldovan

de Kai Brand-Jacobsen, Fondator și director al Department for Peace Operations (PATRIR)

 

Și când te uiți la ce se întâmplă în lume, în țări cu condinții mult mai dificile, țări în care oamenii chiar se implică și chiar luptă pentru schimbare, unul dintre lucrurile pe care le vezi de obicei este că oamenii nu se plâng, ci se gândesc la cum pot să ajute să schimbe ce nu le place.

Într-adevăr  sunt condiții foarte dificile și grele în România. M-am plimbat din Cluj până în București pe jos și mi-am petrecut mulți ani călătorind prin România, vizitând multe locuri, vorbind cu oamenii, ascultându-i și discutând cu mulți români ce vin din diferite clase sociale, regiuni și educație, poate mai mult decât alți români au avut ocazia să o facă. Situația în România este dificilă, dar nu se compară cu țările pe care le-am văzut – unde oamenii, chiar și în condiții mult mai epuizante și grele, chiar și sub presiunea unor consecințe violente, chiar și cu mai puține oportunități și mai puțină siguranță, iau atitudine și se implică să schimbe ceva, să rezolve problemele din țara lor și să construiască împreună ceva mai bun.

Ghandi zicea: «adevărul, chiar dacă în minoritate, tot adevăr este». Chiar dacă doar tu, eu sau oricare dintre noi ar fi singurii care să ia atitudine pentru ce știm noi că este just, să ia atitudine prin demninate, să ia atitudine prin curaj, să ia atitudine prin speranță, inspirație și prin fiecare bătaie de inimă, fiecare răsuflare, fiecare picătură de putere și curaj și determinare, tot ar merita, cât timp ar exista.

Steve Biko, unul dintre mai deosebiți lideri de tineri, ființe umane și revoluționari din secolul trecut, care s-a luptat pentru a schimba lucrurile în bine în țara lui și pentru democrație sub guvernul apartheid al Africii de Sud – unde a fost torturat de poliție până a murit pentru că a instigat oamenii din Africa de Sud să ia atitudine – a zis odată: «cele mai mari lanțuri ale persecuției încep în mintea celor persecutați». România a fost asuprită de-a lungul a 400 de ani de către “intelectualii” și persecutorii locali care au condus-o și le-au spus oamenilor că nu pot face nimic, că totul în țara aceasta este rău și că nu merită mai mult. Aceste lanțuri nu există în realitatea României, nu în condițiile obiective, nu în limitările în ceea ce putem să facem, ci în mințile noastre și în cultura noastră: aici ne descurajăm, aici găsim motive și justificări – de multe ori mult prea superficiale și incorecte – pentru a doveni că nu putem schimba nimic, aici ne adunăm ranchiuna, furia și reproșurile față de ceilalți, înviovățindu-ne unii pe alții, oprindu-ne din a respira, a trăi, a simți, a experimenta și a utiliza acea solidaritate… acel respect(!) pentru ceilalți, chiar dacă nu suntem tot timpul de acord, pentru a lucra împreună pentru o schimbare reală.

Dar unul dintre lucrurile care mă inspiră, unul din lucrurile care îmi dă speranță, care îmi face inima să bată mai tare, care mă încurajează, este faptul că în ultimii ani din ce în ce mai mult nu mai aud oameni spunându-mi ce nu se poate face, nu mai aud oameni prin cafenele plângându-se cat de greu este în România (și de multe ori chiar este foarte greu). Acum văd oameni care se implică. Oameni vorbind respectuos unii cu alții, cu ceilalți. Oameni descoperind speranța. Descoperindu-și puterea. Oameni rupând lanțurile asupririi, fricii, dezamăgirii, furiei, reproșurilor și scuzelor din toate minciunile în care ne îngropăm pe noi înșine și unii pe alții.

Acesta a fost un răspuns foarte lung la ce ai scris tu și, de fapt, dacă mă gândesc, nu a fost chiar un răspuns pentru tine, dar o împărtășire a unor sentimente. Îl scriu din iubire pentru România, pentru casa mea, pentru toți oamenii minunați și frumoși pe care i-am cunoscut aici. Și de asemenea, scriu cu respect. Sper că nu am jignit pe nimeni. Este un sentiment, o perspectivă, o recunoștință din suflet pentru un popor ce ia atitudine.”

În cea de-a doua parte a conversației, ca răspuns la întrebarea dacă știu despre situația de la Roșia Montană și despre „faptul” că oamenii nu se implică, reflecția mea umilă a fost:

…. De fapt, ştiu. Am călătorit acolo încă din prima zi a campaniei Salvati Rosia Montană și am fost chiar și în încăperea în care s-a decis crearea campaniei. Spre rușinea mea și, în principal pentru că am călătorit în ultimii 10 ani peste tot în lume cu programele noastre de consolidare a păcii, a trecut mult, prea mult timp de când am fost ultima oară acolo, cu toate acestea mi-ar plăcea să merg acolo din nou. Având în vedere realitatea și condițiile la faţa locului:

1. Eu nu m-aş aștepta ca oamenii să procedeze altfel decât până acum, și

2. Îi respect pe cei care s-au alăturat în efortul de a salva Rosia Montană.

Eu, personal, cred că există o responsabilitate pentru noi toți, fiecare dintre noi, pentru fiecare cetățean din România, de a încerca să înțeleagă de ce oamenii nu au acţionat, de ce noi înșine nu am acţionat. Cred ca oamenii, pe bună dreptate, sunt obosiţi de “promisiuni”. Cred că oamenii încearcă să supraviețuiască de pe o zi pe alta și să-şi întreţină propria familie. Cred că mulți oameni sunt epuizaţi, dezamăgiţi şi lipsiți de putere. Cred că în această țară nu a fost niciodată o reflecție profundă, o discuție profundă și o ascultare reciprocă, despre ceea ce se întâmplă și despre tipul de țară în care vrem să trăim. Cred că rar, foarte rar, ne-am permis nouă înşine să ascultăm într-adevăr ce simţim, ca să nu mai vorbim despre ascultarea reciprocă. Cred că, dacă dorim ca oamenii să ia atitudine, oricine, inclusiv noi înșine, eu, trebuie în primul rând să-i tratăm cu respect. Cred că, dacă vrem ca oamenii să ia atitudine,  trebuie ca mai întâi noi să luam atitudine. Nu intenţionez niciun fel de lipsă de consideraţie pentru sentimentele voastre. Autentica şi adevărata voastră dezamăgire. Frustrare. Poate chiar tristețe. Le-am înțeles. Profund. Și vreau să văd, să găsesc calea prin care să putem creşte din acest punct, mai departe, la ceva şi mai puternic. Vă multumesc.

Și unul din citatele mele preferatele:

“Eu nu sunt un optimist, nici un pesimist, dar am speranţă – născută din alegerile pe care le fac și acțiunile pe care le înteprind”.

Depinde de fiecare dintre noi, să nu ne uităm la ceilalţi așteptând ca aceştia să se implice, ci de a face propriile noastre alegeri, de a întreprinde propriile noastre acțiuni … și să luăm atitudine.

***

 Când țara ta are nevoie de tine; când în acel moment ia naștere și se creează istoria, când ai ocazia să iei atitudine și chiar să te implici, să faci ceva pentru tot ceea ce iubești, pentru tot ceea ce ai spus că-ți dorești… ce faci? Îți folosești la maxim abilitățile, talentul, posibilitățile artistice de exprimare ale propriei tale minți, propriei tale minți și tot ceea ce ai în interior? Îți folosești abilitățile, imaginația, capabilitatea de a face o diferență? Sau comentezi din culise, plângându-te că „Sunt dezamăgită de faptul că nu ies mai mulți oameni în stradă”, în timp ce nici măcar tu însuți nu ieși afară în stradă/faci asta; dezamăgit de acțiunile și deciziile altora, în timp ce tu însuți nu ai luat atitudine și nici frâiele in mână. Acesta, acum, acest moment care se întâmplă pretutindeni în jurul tău: acesta este momentul. În care alegi să te ridici, să te implici, să îți acorzi un moment unic, eliberator, plin de bucurie și însuflețitor, să te implici cu întreaga ta ființă, cu tot ceea ce ai, cu toată mintea ta, cu toată inima, bucuria, dorința, pasiunea, inteligența, creativitatea și dedicarea – este unul din cele mai prețioase daruri pe care niciodată nu ți le vei acorda ție însuți, copiilor pe care poate-i ai sau pe care îi vei avea, într-o bună zi. Cea mai frumoasă mulțumire adresată părinților tăi. Cel mai mare „DA” pe care-l poți cânta, dansa, striga din toți rărunchii, mintea și inima ta bătândă. În România, ne-am săturat să blestemăm și să ne plângem cât de „negru” este totul. Veniți. Veniți să ne ajutați să aprindem suficiente lumânări pentru a lumina inimile și mințile fiecărei persoane din această țară. FII – tu, tu însuți, acum – FII schimbarea pe care vrei să o vezi în lume, în România, în viața TA. Iar atunci când, peste ani și ani, când copiii, prietenii și colegii tăi, când  TU te vei întreba, într-o bună zi: „Unde am fost atunci?”, vei putea spune cu mândrie, din tot sufletul: „Am fost acolo. Am făcut o diferență.”

Te-ai săturat să blestemi despre cât de „negru” este totul?

Vino să aprinzi o lumină și fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume.

Acest articol a fost preluat de pe blogul personal al lui Kai Brand-Jacobsen


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger