Fundraising în stradă: Cât de dispuși sunt românii să cotizeze pentru probleme care ne privesc pe toți

13

“Aveți două minute pentru a salva urșii bruni?”. “Nu, mulțumesc” este, surprinzător, cel mai întâlnit răspuns al trecătorilor care primesc această întrebare. Ceea ce ar putea să însemne că, deși nu sunt interesați de supraviețuirea acestei specii, românii sunt politicoși. Timp de două zile, am îmbrăcat vesta cu ursulețul panda, simbol al WWF, și am ieșit în stradă, alături de fundraiserii organizației, să văd cum reacționează oamenii când sunt puși în fața oportunității de a se implica în salvarea urșilor bruni și în conservarea pădurilor virgine din România.

 

de Roxana Bucată

 

Începând din luna iunie a anului trecut, modalitatea de a face donații prin debit direct a devenit posibilă și în România, ceea ce reprezintă un mare pas înainte pentru fundraising-ul românesc și o șansă în plus pentru organizațiile nonguvernamentale de a face rost de bani pentru proiecte. După negocieri care au durat ani întregi, șase bănci și-au dat acordul să facă parte din acest program și au elaborat un formular unic, prin care ONG-urile pot strânge donații de la susținători, cu intermediere din partea asociației ARC de la Cluj.

WWF România este prima organizație din România care a pornit la București strângerea de fonduri prin debit direct, având deja o echipă de patru fete care, cu un zâmbet larg pe față, opresc oamenii pe stradă și le povestesc ce proiecte derulează WWF, încercând să-i convingă să se alăture comunității de donatori printr-o sumă modică, ce este luată lunar din contul lor, pe o perioadă stabilită chiar de donatori.

Nu am plecat cu așteptări prea mari de la trecătorii zgribuliți și preocupați de ale lor, mai ales că am trecut și eu de atâtea ori pe lângă numeroase cauze pe stradă, fără să ascult mai mult de “Bună ziua”.

“Nu, mulțumesc”, îmi răspunde prima mea victimă din pasajul de la Universitate. Urmează un șir lung de “Mă grăbesc”, “Îmi pare rău”, “Am întârziat”, “Mulțumesc”, “Nu am timp”, “Da, dar acum chiar nu am timp”, “Da, am auzit, dar trebuie să fug”, “Da, da, cunosc WWF. Dar nu am timp”, “Mă interesează, dar n-am timp”, precum și “Nuuuu”, “N-am, n-am, n-am”, “Haideți, vă rog frumos, că n-am timp”, “Hai, hai…” și chiar un “Scrie pe fața mea cumva fraier?”. Cele mai multe refuzuri sunt, însă, fără cuvinte, doar prin câte un gest din care înțeleg că aș fi nebună și că ar trebui să mă duc de unde am venit, cu tot cu urșii mei.

După un început prost, reușesc să opresc o doamnă. “Da, am auzit de WWF, îi respect, dar timpul este așa de scurt… Să mă angajez pe ceva ce nu pot respecta nu-i corect”, îmi răspunde fără să mă lase să termin „poezia”. Îi explic faptul că nu e vorba de voluntariat, ci despre donații prin debit direct, care îi ajută pe urși să-și păstreze “casa”, serios amenințată de dezvoltarea haotică a infrastructurii și de braconaj. “Ah, nu am cont bancar și nu deschid acum ca să pun pentru urși. Poate o să intru pe site…”, îmi spune în timp ce pleacă spre metrou.

Practic, implicarea oamenilor în comunitatea donatorilor pentru protejarea naturii constă în semnarea unui contract și în completarea unui formular bancar, chiar pe stradă, în prezența fundraiserului, fără să fie nevoie de un drum la bancă. Persoana respectivă trebuie să-și dea numele, CNP-ul și contul IBAN, devenind donatorul lunar al unei sume modice, de 10, 15, 20, 25 de lei sau cât dorește, pe un interval de timp stabilit de comun acord. Cu un simplu telefon, poate opri donațiile și este mereu informat cu privire la proiectele spre care merg banii săi.

Pe lângă principalul obiectiv de a aduna donații, fundraising-ul este și o bună metodă de sondare a opiniei publice. Puși în ipostaza de a demonstra ce fac pentru mediu, oamenii de pe stradă își dau arama pe față. Întrebați ce măsuri iau la nivel personal, în propria gospodărie, pentru protejarea mediului, toți se laudă că participă la Earth Hour, că sting lumina când ies din cameră și că opresc apa în timp ce se spală pe dinți, dar la întrebarea “vreți să donați o sumă modică pe lună pentru a contribui la conservarea pădurilor virgine din România, ultimele din Europa?”, răspunsurile sunt surprinzător de variate. De la “Dați-mi un nr de telefon, mă gândesc, mă consult cu soțul…”, “E greu, e greu. Îmi cumpăr covrigi de banii ăștia. Dacă era cu cash, da, dar așa, e greu”, “Vin de la stomatologie, am un nepoțel de 4 ani acasă, n-am timp liber,” ”N-am bani, sunt pensionară. Vă doresc succes!”, până la “Nu pot, mă așteaptă soțul”.

“N-am auzit de programele astea. Acasă, da, mai sting lumina, economisesc apa. Eu nu aș vrea să donez, dar pot să mă implic în plantarea de copaci sau nu știu… Nu donez nici pentru alte cauze, se poate ajuta și în alte feluri. E legat de natură, nu? Aș merge la o plantare de copaci. N-am fost niciodată, dar aș vrea”, spune un tânăr. “Da, am stins lumina la Ora Pământului, închid apa când mă bărbieresc. Din fericire, la noi e mai bine cu urșii, mai avem câțiva. De acord că trebuie să protejăm pădurile. M-aș implica, depinde în ce constă. Dați-mi un link, ceva. M-aș simți mai confortabil să fac eu transferul într-un mediu mai securizat. N-am încredere în transferurile pe care nu le fac personal. Prefer să controlez eu, de acasă”, îmi spune un alt trecător. “Vă interesează protecția mediului?”, îl întreb pe un domn care nu se oprește din mers. “Da, dar acum chiar nu am timp”, îmi răspunde. “Da, am auzit de Earth Hour, parcă am stins și eu luminile atunci. Sunt absolut de acord cu tot ce e de protecția mediului. Scumpa mea, sunt de acord, dar după ce s-a distrus în țara asta, s-au pricopsit niște oameni. Pe spatele meu și al tuturor. Nu mai sunt dispusă. Aveți dreptate, dar, din nenorocire, asta mă deranjează și mă simt furată pentru tot ce s-a distrus. Nu știu dacă acum m-aș implica, dar, în principiu, sunt de acord cu dumneavoastră”, îmi spune o doamnă. “Ce-i cu urșii? Da, am auzit ce au făcut ăștia, domnul Țiriac… Haideți, ce doriți? Trebuie protejat mai mult. Dați-mi un nr de telefon, mă gândesc, mă consult cu soțul… ”, aud de la o altă doamnă.

După un val de refuzuri, vine în sfârșit și un contract semnat. Nu am reușit eu asta, ci colega mea, Carmen. S-a nimerit să oprească o tânără întristată de soarta urșilor bruni, care s-a angajat pentru o donație de 15 lei pe lună, pentru a contribui la stoparea braconierilor. După scurtul moment de bucurie, urmează un nou șir de refuzuri: “Da, mai opresc apa când mă spăl pe dinți și lumina când ies din casă, normal, altfel te umflă la contor. De Ora Pământului am auzit, dar, sincer, n-am participat. Zi-mi site-ul unde să intru, nu sunt de acord cu formularul. Lucrez la Parchet și să-mi taie din cont pare dubios. Nu am încredere. Poate să intervină altcineva pe cont. Mai bine intru pe site. Mi-ar plăcea să mă implic, dar depinde”, îmi spune un domn. “Ce anume? Da, domnișoară și eu ce să fac? Iubesc natura. Economisesc apa, lumina – absolut. Sunt la pensie, sunt bolnav de cărți, dau banii pe cărți și nu, nu…”, îmi spune un domn care n-ar vrea să mă refuze, dar nici nu ar completa formularul. Ba vrea să vină altă dată, ba vrea un formular pentru acasă, ba nu are contul la el, ba trebuie să se consulte cu consoarta. Într-un final, după ce a epuizat motivele, pleacă.

În colț la Unirii e un frig crunt, ne îngheață mâinile pe formulare. Deodată, Roxana, o altăfată care se ocupă de fundraising, vine indignată spre noi: “Ați văzut, era ăla, Bean, de la Sucarpați. A zis că nu vrea, să-i salvăm noi. Și ei cântă despre un popor astmatic. Gata, delete din Winamp!”.

Roxana are o experiență de doar cinci zile ca fundraiser și motivele pe care le aude cel mai des de la oameni sunt că nu au timp și nu au bani. “Să zic, 70% sunt pretexte, 30% sunt adevărate”, estimează ea. Roxana crede în ceea ce face, altfel n-ar ieși în stradă pentru a-i convinge pe oameni să doneze pentru natură. “Majoritatea celor care completează sunt tineri, entuziaști, ne urează succes sau mai sunt cei care vor să facă ceva, dar nu-i interesează detaliile. Probabil i-ai convins tu, probabil li se pare organizația cunoscută. E ușor să-i convingi pe cei care au mai auzit de WWF și foarte greu pe cei care n-au auzit. Brandul contează foarte mult în strângerea de fonduri”, spune Roxana, care a observat că, din păcate, mediul nu este o prioritate pentru oamenii obișnuiți. “Mai degrabă ar da bani pentru copii bolnavi, oameni în vârstă etc. Oamenii nu sunt obișnuiți să gândească pe termen lung, iar mediul nu e un subiect pe agenda publică. N-am auzit niciun partid, niciun senator să spună că agenda lui electorală este mediul. Partidele noastre ecologiste sunt obscure. Iar media nu discută despre mediu destul ca să formeze atitudini”, spune acesta.

Roxana face un master pe tema egalității de șanse și își dorește ca, pe viitor, să lucreze în domeniul nonguvernamental, iar o experiență în fundraising nu strică. În cele cinci zile, a încheiat vreo patru contracte și mai are câteva incomplete. Oricum, contractul semnat în stradă are de parcurs un drum lung până să devină valid și semnatarul să fie donator activ. Datele din contract trebuie confirmate la telefon de eventualul donator, ceea ce, de multe ori, nu se întâmplă, apoi banca procesează contractul, ceea ce poate dura de la câteva zile, la câteva luni.

Carmen este fundraiser tot de cinci zile, iar ultimul donator pe care l-a găsit a fost un domn care a abordat-o din proprie inițiativă. “Există și lume bună. Asta mă motivează”, spune Carmen, care a observat că tinerii sunt cei care donează cu predilecție. Alina este cea mai experimentată. Face fundraising de două luni și a strâns vreo 20 de contracte. “Sunt mulți oameni care nici nu se opresc măcar, dar vine al 25-lea, de exemplu, care îți face ziua frumoasă. Îți zice ceva încurajator, chiar dacă nu donează”, spune tânăra care, de asemenea, consideră că tinerii sunt mai deschiși, dar problema lor este că nu prea au bani.

Una dintre problemele cu care se confruntă cei ce participă la campaniile de stradă este reticența oamenilor în a-și da datele și lipsa lor de încredere  că banii vor ajunge unde trebuie. “Mie și cunoscuții îmi zic: ‘te cunosc și nu ți-aș da’. Oamenii sunt foarte reticenți în a da contul și CNP-ul”, spune Anca, cea mai veche dintre fundraiseri.

După o pauză de ceai, ne întoarcem în stradă, unde continuă refuzurile. “Da, eu sunt de la Brașov. Eu dau de la serviciu bani. Acolo la Brașov e o asociație nemțească, nu știu ce programe au, dar ne-au dat niște hârtii din alea acasă. Nu mă mai implic, acuma dau acolo, ce să mai…”, îmi spune o doamnă. Trece o femeie care are o haină de blană, o întreb dacă vrea să salveze urșii bruni, se uită în altă direcție fără să răspundă. “Vă mai găsesc aici într-o oră? Acum nu pot să mă opresc”, ne întreabă o tânără care, așa cum intuiți, nu s-a întors nici după mai mult de o oră.

După mai multe “nu”-uri, verbalizate sau nu, se oprește o tânără care se arată interesată de problema urșilor și a pădurilor. “Am o casă la țară, lângă Vidraru și acolo s-a defrișat în draci. Braconaj e și la noi acolo. Și-a făcut Năstase o casă de vânătoare, sunt numai jeep-ane pe acolo. În zonă sunt foarte mulți urși”, spune femeia, care lucrează tot în domeniul nonguvernamental. Deși se grăbea și ar fi preferat o altă variantă de a dona bani – să facă transferul online sau să ia formularul acasă – a rămas să semneze contractul și să devină donatoare cu 25 de lei pe lună.

“V-am recunoscut pentru că vă am pe Facebook, am auzit de WWF. Trecusem și nu mă oprisem și apoi am văzut sigla și m-am întors”, spune o studentă la Filosofie. “Nu sunt la curent cu activitatea WWF. Nu cunosc alte proiecte de mediu. De Ora Pământului am auzit, am vrut să sting lumina, dar am uitat. Sunt genul ăla de om care nu reușește să facă. Vrei să faci ceva, dar niciodată nu găsești oportunitatea de a trece de teorie”, mărturisește ea, în timp ce își dă datele pentru completarea formularului. Ea a ales să doneze 10 lei pe lună. “Abia mi-am făcut card și îmi pune tata bani și o să spună că numai ce l-am luat și deja am început să-i dau”, spune ea râzând.

Până acum, WWF a strâns aproximativ 400 de donatori din stradă, dar nu toți sunt donatori activi. Unele contracte nu se validează, fie din cauza datelor incorecte, fie pentru că se răzgândesc semnatarii. În bani, donatorii de pe stradă contribuie cu aproximativ 1.000 de euro la salvarea urșilor bruni, spune Dana Cartaș, coordonatoarea departamentului de fundraising la WWF. Spre deosebire de alte țări, unde variantele de a dona sunt mai ușoare, mai la îndemână, iar contribuțiile oamenilor la salvarea mediului au tradiție – oamenii își lasă averile ONG–urilor – în România, reticența e la cote înalte. “Ce e cu formularul ăsta cu ursuleț”, mai spun și angajații băncilor care s-au lăsat cu greu convinse să intre în program.


13 comentarii

  1. Din pacate nici eu nu as dona asa, pana sa ajunga la banca datele mele trec prin nu stiu cate maini. Mult mai eficient ar fi daca bancile partenere ar face o pagina dedicata donatilor in interfata de online banking.

    Eu nu donez pe strada, degeaba imi arata cineva legitimatii si imi spune povesti. Pe net e altceva, pot sa-i verific, pot sa vad cine sunt si ce fac cu banii.

  2. cand ii auzi ca ar dona pentru copiii bolnavi… dar oare copiii nu se imbolnavesc [si] din cauza mediului poluat in care traiesc?!? e mai greu cu romanii, chiar si cand e vorba sa primeasca bani, ce sa mai vorbim de dat??

  3. Lucrez si eu intr-o fundatie, dar n-as apela niciodata la fundraising-ul pe strada, fiindca nu cred ca are sanse de succes la noi. Nu are legatura cu iubirea sau neiubirea naturii de catre trecatori, sau cu opinia lor despre cauza pe care o reprezinta fundraiserul.
    Este vorba despre demonetizarea, devalorizarea acestui mod de a strange bani de catre numerosii, prea numerosii impostori. Nu e strada importanta in Bucuresti pe care sa nu te opreasca cineva cu o foicica cu semnaturi si cu textul ca strange bani pentru o cauza nobila; de obicei e ceva legat de copii bolnavi. Cine stie cine sunt si ce fac cu banii? Poti verifica pe strada cine e omul si ce face cu banii tai dupa aceea? Nu mai vorbesc despre nenumaratele colecte pentru biserici in constructie sau pentru vreo operatie, facute din usa-n usa, tot prin metoda: “semnati aici ca ati fost de acord sa ne dati banii.” De parca semnatura mea imi da vreo garantie ca banii mei nu vor ajunge la vreun interlop.
    De WWF am auzit multi dintre noi, poate as asculta ce are de spus pe strada cineva de la WWF. Insa nici in cazul asta nu sunt sigura: cunosc o fundatie care s-a dus la un mare finantator si a cerut bani, spunand ca vine la recomandarea fundatiei noastre. Noroc ca finantatorul ne-a sunat si ne-a intrebat, altfel dadea banii unora care se foloseau de un nume cunoscut ca sa profite de bunavointa respectivilor. Oricine isi poate pune poza pe ceva si sa sustina ca vine de la o organizatie celebra! Am avut odata un beneficiar (cu probleme psihiatrice) care avea la el carti de vizita cu sigla si insemnele ministerului muncii!
    Si-apoi, sa ceri IBAN-ul pe strada (cati si-l stiu) si CNP-ul? Am cerut cateva mii de CNP uri de la membrii “grupului tinta”, intr-un proiect, si tuturor a trebuit sa le dau in scris ca sunt procesator de date cu caracter personal, ca ma verifica statul ce fac cu CNP-ul lor si ca ei au fost instiintati si au fost de acord.
    Deci, mai mult decat de dragul experimentului sociologic, nu cred ca modalitatea asta de a strange bani acopera costurile cu resursele implicate in munca de convingere a trecatorilor.

  4. Nu stiam ca se intampla si la noi prostia asta cu donatiile, am vazut asta pana acum doar in strainatate. Mi se pare incredibil care se numesc “fundraiser” in conditiile in care nu fac decat sa intinda mana pe strada.. cu o poveste mai mult sau mai putin buna. Trebuie si escrocheria sa evolueze…

    • Mentalitate tipica pentru romanii care sunt satui de cersetorii de pe strada. Nasterea acestui tip de mentalitate este victima colaterala a cersitului, pe langa cei pe care ii fraieresc, pe langa copiii sau femeile mutilate sa cerseasca, pe langa imaginea negativa pe care ne-o fac in strainatate.

      Ce trebuie sa vezi in acest caz, nu e cineva care cerseste, ci pe cineva care isi ofera timpul pretios, pentru a-i convinge pe concetateni sa se implice intr-o cauza comuna. Unde sunt ursi, sunt paduri sanatoase, este aer curat, ape, protectie la vant si avalanse, lemn, relaxare. Inclusiv pentru tine. Tu nu iti doreste toate acestea? E chiar asa de greu sa vezi diferenta intre cersetorie si atragere de fonduri? Daca crezi ca doar intind mana pe strada te inseli. Alaturi de cei de pe strada sunt mult mai multi care isi rup picioarele pe pante abrupte in paduri sa monitorizezi ursi, isi fierb creierii si ii dor ochii de cate rapoarte si propuneri de legi trimit la oficialitati, se risca prin Delta cu braconierii, prin paduri cu mafia lemnului etc.
      Deschide ochii!

      Oricum Dragos, e bine macar ca ai citit articolul, inseamna ca, intr-un fel sau altul iti pasa. E un prim pas. Acum e randul WWF si al altor organizatii sa faca pasul 2 si sa convinga oamenii ca tine.

  5. Fundraisingul pe stradă e o prostie. Eu nu am niciodată două minute, nici chiar dacă vreţi să-mi daţi ceva gratis. Când văd pe careva că stă la punct fix cu o mapă, grăbesc pasul, mă încrunt sau aleg un traseu ocolitor.

    Vreţi să salvaţi urşii bruni? Împuşcaţi braconierii! Nu autorizaţi construcţii la marginea habitatului sau în habitatul urşilor. De fapt celor care dau autorizaţii nu le pasă deloc de urşii bruni pentru că pot câştiga bani frumoşi (din şpăgi) de pe urma autorizaţiilor. Tot ce e la limita legalităţii se rezolvă cu şpagă în România.

    De textul cu copii bolnavi sunt absolut sătul. Suntem 7 miliarde deja, nu credeţi că e cazul s-o lăsăm mai moale cu copulatul? N-o să mai aibă nicio vieţiutoare loc de noi, nici un urs brun nici nimic altceva înafară de şoareci, şobolani şi alte animale care s-au înmulţit peste măsură tot din cauza noastră. Şi mediul e aşa cum e tot din cauza oamenilor – uitaţi-vă la ţări suprapopulate din Asia.

      • De unde ştii că nu-mi beam cafeaua în timp ce l-am scris? Nu am niciodată două minute pentru conversaţii necunoscuţi care-ţi cer bani pe stradă, indiferent pentru ce: copii bolnavi, urşi bruni, o lume mai bună fără alcool.

  6. Noroc ca nu toti romanii gandesc precum cei ce au comentat mai sus. Frumoase solutii la problemele care ne privesc pe toti (“Sa impuscam braconierii”). Iar tinerii care fac aceasta meserie au tot respectul meu. Fac o munca grea, intra in contact cu persoane ostile, lucrand de fapt pentru un scop mult mai bun decat 90% dintre angajatii din Romania.
    Atata vreme cat nu imi cer bani in strada, ci sa completez un formular de donatie pe care il va verifica si banca mea, vor avea parte de toata increderea mea.
    Cat despre voi, cei care grabiti pasul, inchideti ochii, negati ca e responsabilitatea voastra sa salvati ursii sau copiii sau planeta si apoi, tot voi, plangeti-va si lamentati-va despre situatia in care a ajuns Romania.

    • @Dana Sa stii ca intr-un fel are dreptate. Ursii nu se salveaza rugandu-ne frumos de braconieri sa nu mai impuste ursii si punand poze cu ursuleti pe net. Se face prin legislatie, prin controale, prin pedepse mult mai mari decat cele ce sunt acum.
      De ce s-au defrisat padurile din Romania? Pentru ca reprezentau o sursa ieftina de bani pentru multi, pentru ca nimeni nu ii controla si nu ii pedepsea.
      Acum 5 ani am stat o luna intr-un sat din judetul Alba. Stii care era principala sursa de venit a oamenilor de acolo? Taierea brazilor si vanzarea lor de craciun.

  7. Sunt curios dacă s-a făcut vreun studiu comparativ între încasările unui fundraiser şi cele ale unui cerşetor profesionist, format în reţelele specializate. Parcă prin 2011 apăruse ceva despre un domn în vârstă care cerşea în intersecţie la ISPE (Lacul Tei colţ cu Văcărescu) şi câştiga, lunar, echivalentul a două salarii medii.

    Cum zicea scenaristul, „mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte nimic”?

    • Diferenţa e că ăia îi dau cu Doamne-ajută şi să-ţi dea sănătate iar mulţi români sunt ortodocşi tâmpiţi care-şi fac trei cruci când trec pe lângă o biserică, indiferent că sunt într-un troleu care se huducăne în trafic, deci or să cotizeze în speranţa că poate totuşi n-or să ajungă-n iad. Aşa se face că domnul ăla câştigă echivalentul a două salarii medii, venit 100% *neimpozabil* în timp ce eu dau la stat în jur de 45%, ca să aibă alţii şcoli, drumuri spitale şi pensii. Urşii bruni? Cine naiba are nevoie de urşi bruni?! Doar las c-or să se înmulţească căprioarele pestă măsură şi să ne năpădească căpuşele.

      Moate braconierilor!

  8. Am trecut si eu pe langa voluntarii acestia pe strada si initial am vrut sa donez, dar cand am auzit procedeul efectiv am dat inapoi. a fost o problema de incredere. pur si simplu nu m-a convins procedeul de lucru.pare mult prea suspicios sa-ti dai datele asa, pe strada, mai ales in conditiile in care se fac atatea porcarii. pe urma mi-a parut un pic rau, dar nu indeajuns sa ma intorc.

    Plus in conditiile de fata, e greu pentru cineva sa “pledge”-uiasca sa doneze in fiecare luna, si se ajunge la o suma de care nu multi sunt dispusi sa se desparta,si 5 lei pe luna conteaza cand esti pe salariu minim sau aproape…

Leave A Reply