În mai puţin de un minut toate luminile în apartament erau stinse iar eu eram în cea mai îndepărtată cameră de uşa de la intrare cu Mara ţinută zdravăn de bot, în caz că sună cineva la uşă şi o apucă lătratul. Nu s-a întâmplat nimic aici, da, Mara, îi repetam întruna şi mă gândeam că dacă ar fi venit poliţia la uşă, aş fi ieşit ca Giurgiuveanu din Enigma Otiliei şi aş fi bâiguit: Nu-nu-nu ştiu nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc.
de George Moise
Tăcere suspectă. Blestemul criminalului care se întoarce la locul crimei mă ajunge repede şi pe mine. Lipăi cu tălpile goale pe hol prin întuneric, intru în bucătărie şi mă uit la vecina. Urmele erau încă acolo. Ori nu le-a observat, ori… Am îngheţat! Te pomeneşti că a chemat poliţia şi până vin ăia de la criminalistică lasă intenţionat totul intact şi nu se atinge de nimic…
Paranoia dă cu mine de pereţi… Blocul e lipit de secţia 7… La avizier este numărul de telefon direct către ofiţerul de serviciu… O soluţie străfulgeră în întunericul bucătăriei! Dacă vine poliţia şi găseşte şi la mine marmeladă la fereastră, am un alibi, e clar că cineva a aruncat de sus, ce om normal îşi pune singur pe geam…
Râcâi febril ce mai găsesc în balcon cu făraşul şi pun şi la mine pe buza pervazului, ca şi cum ar fi fost atins în cădere. Respir uşurat, dar nu pentru multă vreme… Dacă vin ăia de la secţie, iau mostre şi duc probele la analiză şi iese clar la eprubetă natura fecalelor?! Ezit o vreme şi până la urmă las totul aşa cum e. Adorm chinuit cu imaginea pozei mele în avizier la secţia 7: Aruncătorul cu scârnăvie – recomandăm prudenţă, individ deosebit de periculos, înarmat cu făraş plin ochi, pe care îl foloseşte pe post de catapultă.
A doua zi, ploaia se oprise. Pervazul vecinei era curat iar eu scăpasem, se pare, fără cazier. La câteva luni de la incidentul cu făraşul, am venit acasă şi am încercat pasul doi al dresajului: băgat câinele cu botul în ce-a făcut şi altoit între urechi cu un ziar făcut sul. Când am scos-o afară pe la vreo unsprezece noaptea, n-am apucat să-i deschid bine uşa blocului, că tuleo! Cât era de neagră, s-a topit în beznă ca şi cum n-ar fi fost. Am fugit vreo două staţii după ea şi degeaba. Nu i-am dat niciodată de urmă.
***
După un timp, pentru că simţeam nevoia unui suflet să-mi fie aproape şi după care să nu alerg foarte tare, mi-am luat o broască ţestoasă. N-a fost ceva programat, eram cu un prieten (supranumit Colonelu; nu Sanders, doar Colonelu), la o cârciumă, când a apărut un nene pe la mese cu broasca de vânzare. Aşa era cârciuma aia, mai specială. Într-o zi m-am trezit la aceeaşi masă cu un negru din Bacău care vindea telefoane – Nokia 5110. Cum pe broască n-a vrut-o nimeni, am luat-o eu, susţinut şi de Colonelu care mi-a zis: ia-o tu, bă, Moise, tot ai rămas singur… iar…
Am botezat-o Arizona, că o lua la vale pe masă în loc să stea cuminte lângă sticlă, ca broasca aia din Arizona Dream. Am mai băut nişte beri şi ne-am dus acasă. Colonelu stătea cu mine în bloc, aşa că am trecut întâi pe la el să-i arătăm şi prietenei lui „noua prietenă a lu´ Moise”. Am pus broasca într-un lighean cu apă să se se simtă mai în mediul ei, da´ aia nimic, se zbătea ca înecata să iasă. Eh, nu-i casa ei, am zis, stai să ajung la mine să vezi cum se obişnuieşte.
Ca să n-o învăţ şi pe asta prost din prima să mi se urce în pat sau mai ştiu eu unde, am lăsat-o peste noapte în baie, urmând să-i găsesc în timp un bazin în care să-şi ducă zilele. A doua zi dimineaţa, mă duc în baie şi ia broasca de unde nu-i! Dispăruse. Mă uit sub chiuvetă. Tabla care acoperea gura de vizitare era dată la o parte. Ţestoasa evadase pe ţevi în jos.
Ies din bloc şi cine stătea la taclale pe aleea din spate? Tocmai vecina de la unu (cea cu pervazul spurcat) şi vecina de la trei, amândouă, în treacăt fie spus, iubindu-mă defel de numa´ numa´. Prind o frântură de conversaţie şi merg mai agale, să-mi fac o idee de ce vorbeau: da, azi dimineaţă… fâş fâş în baie… când mă uit, o broască ţestoasă… ei, spune şi tu… ce să fac? a dus-o fi-meu la gârlă, la Plumbuita… acu câteva luni, a plouat cu rahat, Doamne iartă-mă… îţi spun io, sfârşitu´ lumii… aia e…
S-a dus femeia, s-a dus căţeaua, s-a dus şi broasca… Mi se dusese şi mie buhul printre prieteni că sunt ăla de care fug până şi broaştele ţestoase (ce dracu´ le faci, mă?)… După vreo două zile, m-am întristat şi mai tare: i-am povestit unui amic cum arăta Arizona şi mi-a zis că era broască de uscat. De aia se zbătea ca disperata în lighean. Şi vecinul a dus-o la gârlă la Plumbuita…
Acest text a fost preluat de pe blogul lui George Moise.
Foto: pocketfives.com
Puteți citi și:
Şi la nunta ta, mi-a căzut faţá (Actul I)
Şi la nunta ta, mi-a căzut faţá (Actul II)
Iertați-mă că nu sunt japonez: I love ゆ
Iertați-mă că nu sunt japonez: Dragă Wendy
Cum devine Japonia acasă pentru un român
Diferenţa dintre bordel şi Love Hotel
Iertaţi-mă că nu nu sunt japonez: Copiii-problemă
2 comentarii
Pingback: Ijime, sport național | TOTB.ro - Think Outside the Box
Pingback: Omul e ca foca | TOTB.ro - Think Outside the Box