Într-o țară cu atât de multe biserici, mai vechi sau mai noi, ce mai poate fi special la una sau alta, ați putea întreba. Lemnul spune istoria, picturile păstrate sunt neprețuite, construcția face parte din patrimoniu, iar poveștile generațiilor care i-au călcat pragul înalt sunt, mai mult sau mai puțin, aceleași. Dar, când împingi ușa veche și scârțâitoare, dincolo de mirosul de lemn, de picturile de pe pereți și icoanele din altar, descoperi altceva. Liniștea. Ca și când ai intrat, brusc, într-o pauză de timp.
de Camelia Jula
Lunca (sau Lunca Moților, cum i s-a mai păstrat numele) este un sat mic, de o sută și ceva de case, ascuns printre dealurile din Țara Zarandului. Din șoseaua E79, după ce treci de orașul Brad și comuna Baia de Criș (de care aparține satul), faci stânga, cum te duc indicatoarele, către un peisaj care se deschide primitor cu dealuri, câmpuri, munte și păduri. Vârful care domină zona se numește Caraci; deși are doar 800 de metri, se ține mult mai mândru. Dacă vrei să îl urci, ar fi bine să mergi cu cineva care cunoaște potecile, altfel îți rogi moartea pe pietrișul abrupt, de la un punct încolo. Prin anii ’70, echipe de geologi căutau pe versanții lui aur. Ce-au găsit, ce n-au găsit, nu prea e clar, dar bucăți din uneltele de foraj și din echipamentele geologilor au rămas părăsite prin pădurea Caraciului și dai de ele pe unde nu te aștepți. Mostre de aur nativ din munte se aflau în Muzeul Aurului de la Brad (temporar închis), scoase în secolul trecut, în vremea marilor exploatări din zonă. Vechi galerii de mină apar de sub pământ, pe una din laturile muntelui, dar sunt ferecate bine cu grilaje de fier și zidite cu beton. În sat, oamenii vorbesc de arat, cartofi, porumb, animale, copii, înmormântări, dar nu de aur.
Deschiderea spre Lunca. Muntele Caraci în spate
Pe dealul din mijlocul satului, între copaci, sclipește la soare o biserică albă. O vezi de la distanță, cum păzește toată regiunea. În jurul ei, cimitirul, așa cum găsești peste tot. Copaci bătrâni, cruci vechi, îngropate aproape cu totul în pământ, scrise cu litere chirilice. Nimeni nu mai știe cui aparțin. Cruci mai noi, lucrate de mână, cu dalta și ciocanul, de meșterii pietrari ai satului, din piatră adusă de la Caraci. Cruci moderne, din marmură sau granit, într-o întrecere a avuției familiilor care le-au ridicat. Între toate acestea, la câțiva pași de biserica nouă și albă (construită în anii ’80), stă cuminte legenda. Cu tot cu liniștea ei. O simți de la prima privire. Vrei să o atingi, să descoperi, să afli ce-o fi înăuntru. Tăblița de pe peretele de scândură îți spune că biserica poartă hramul ”Adormirea Maicii Domnului”, că este monument istoric, în patrimoniul Muzeului Țăranului Român (din 1991) și că a fost construită în secolul al XVII-lea.
Vedere dinspre altar spre intrarea in biserică
Ce nu îți va spune tăblița, însă, este că această biserică nu s-a aflat întotdeauna pe dealul frumos curgător din Lunca. Ea a fost așezată pe dealul Gorgon, de locuitorii din Țebea (localitate aflată la câțiva kilometri distanță de Lunca, înspre orașul Brad). În anul 1700, a fost sfințită de Mitropolitul Athononie Anghel. De la construire și până acum, biserica a aparținut exclusiv comunității ortodoxe. De altfel, în satele din zonă găsești mai greu aparținători ai altor culte. În Lunca, toți sunt ortodocși. Se mândresc cu asta, dar nu peste măsură. ”Așa or fost lucrurile, și vremurile, și oamenii, că nu s-or prins altă religie aici la noi”, e concluzia simplă a crâsnicului bisericii. Dar asta e altă poveste. Cum a ajuns biserica ridicată de țebeni la Lunca? Istoria spune că a fost vândută luncanilor, în anul 1820. Apoi, începe legenda. Oamenii zic (și fac asta cu convingerea transmiterii din moși-strămoși a informației) că biserica a fost strămutată, adusă cu carul cu boi de la Țebea la Lunca, încet, așa întreagă.
Privind spre altar
Purtată pe drumul, pe atunci, de pământ, ancorată bine și păzită din toate părțile, biserica a ajuns în vârful dealului Luncii. Aici a fost casă slujbelor, sărbătorilor, nunților, botezurilor și împărtășaniilor, de la 1820 până în prima parte a anilor ’80 (când s-a ridicat biserica nouă, mai mare și, speră luncanii, la fel de trainică). Oamenii au păstrat-o cum s-au priceput, dar se pare că s-au priceput bine, starea vechii construcții din lemn de stejar și brad fiind excepțională. Doar trei reparații la acoperiș i-au fost necesare, de-a lungul anilor (în 1966, 1968 și 1978). Structura ei are toate elementele clasice: formă poligonală, trei încăperi (pronaos, naos și altar), două uși de acces (pe vremuri, pentru bărbați și femei separat), tehnica de construcție – cioplirea și îmbinarea lemnului în coadă de rândunică, stejar la exterior, brad pentru căptușeala interioară a pereților, acoperiș din șindrilă. Plus, desigur, picturile interioare, cele care au făcut-o atât de valoroasă peste timp, încât să devină parte din patrimoniul național.
Intrarea în pronaos
Aceste picturi interioare au fost realizate de un pictor pe nume Lupșa, din Roșia Montană, în anul 1829, la scurt timp după ce luncanii au devenit proprietarii bisericii. Deși aflate într-un grad avansat de deteriorare, ele dezvăluie ochiului atent scene din Vechiul și Noul Testament. Centrul naosului este marcat de trei medalioane, cu borduri decorative, în care sunt înfățișați Sfântul Duh, Maica Domnului și Iisus. Mai sunt medalioane cu sfinți apostoli și proroci, precum și scene biblice. Pictura centrală de pe catapeteasmă este ”Răstignirea lui Iisus”. De altfel, figura lui Iisus se regăsește în majoritatea picturilor, dat fiind că toate fac referire la momente din viața lui sau la apostoli care l-au înconjurat. Cunoscătorilor, picturile le arată valoarea acestei biserici. Vizitatorilor obișnuiți, le dezvăluie imaginația unui pictor local, reținut de istorie după numele de familie și atât. Icoanele și odoarele bisericești pentru mica biserică de lemn au venit cu timpul, dar cele rămase aici, în prezent, au doar scop decorativ.
Fascinant, însă, este cum, fără să realizezi, timpul s-a oprit undeva afară, când ai intrat pe ușa bisericii de lemn din Lunca. Înăuntru, nu simți dorința să te uiți la ceas, nu îți amintești că ai telefon mobil și până și fotografiile le faci cu sfială. Și fără blitz. Parcă nu vrei să deranjezi liniștea perfectă în care se odihnește legenda. Încerci să descifrezi vechile litere de sub picturi, să descifrezi picturile însele, îți pui la bătaie cunoștințele biblice ca să ghicești vreuna din scene, ștearsă aproape de tot de timp. În unele locuri, vagi tușe și contururi se mai disting, așa că, dând capul mai pe spate, parcă vezi o balenă sau o navă spațială. Sau ce preferă fantezia ta în ziua cu pricina. Și fiecare bucată de lemn are o asemenea poveste de deslușit. Fiecare colț sau perete spune altceva. În liniștea bisericii, îi poți rescrie istoria, cum dorești. Căzând perfect pe punctele importante (în altar), pe figura lui Iisus, razele de soare, în orice zi senină, te însoțesc netulburate. Doar când nu le mai vezi atât de puternice realizezi că tu te-ai oprit, iar undeva afară e o lume care a mers puțin înainte. Și fugi să o prinzi din urmă, dar știi că, oricând, în biserica de lemn din Lunca, cu legenda strămutării ei, vei găsi liniștea de care ai nevoie ca să respiri în afara secundelor.
Mai multe imagini cu biserica de lemn din Lunca și împrejurimile:
Foto: Camelia Jula