Frumusețile ascunse ale României: Defileul Latoriței. Puține de spus în multe cuvinte.

de Viorel Irașcu (Plecatdeacasă.net)

Locul de întâlnire se numește ,,Gura Latoriței” și este situat la 30 de kilometri de Brezoi și la 7 de Voineasa, în capătul de vest al Țării Loviștei, în inima Meridionalilor. Chiar dacă are nume de fată, Latorița este un râu viguros, care a reușit să(-și) creeze un defileu cum rar am întâlnit în România. Parafrazând o reclamă celebră, este ,,probabil cel mai frumos defileu din țara noastră”.

Nivelul de bază coborât al Lotrului a obligat Latorița să se adâncească, ferăstruind astfel o vale îngustă în cele mai dure roci existente la noi: șisturi cristaline, gnaise, roci magmatice și calcare cristaline. Rezultatul te lasă fără suflare la propiu. Nu este o drumeție, ci mai degrabă o  incursiune într-o lume fantastică, bântuită de jgheaburi, pereti surplombați, ace și țancuri, hornuri și săritori peste care apa se răsfiră în voaluri de mireasă. Din loc în loc, apar versanți tiviți de grohotișuri, acoperiți de molizi și de exemplare distinse de larice sau zadă, ori întinse șiraguri de brusturi uriași. Ici și colo mesteceni și fagi se amestecă cu coniferele, lăsând loc și pentru coloanele de piatră cenușie, care se ițesc printre ei.

După satul Ciunget, la 610 metri altitudine, unde se află și centrala hidroelectrica de 510 MW(cea mai mare din țară), intrați în lumea minunată a defileului Latoriței, prins în chingile Munților Repezi-Părăginosu de o parte și cele ale Târnovului în cealaltă. Este primul și cel mai îngust sector al defileului, unde apa furioasă se agită peste pragurile colțuroase ale rocilor prea dure pentru a fi șlefuite, unde se ascund în marmitele de eroziune păstrăvi iuți și unde în anii ’50 se practica plutăritul.

Pe lângă pereții surplombați, mașina își face loc cu greu, pe drumul asfaltat, dar neîntreținut, care duce până la cele două baraje ce întregesc farmecul locurilor și oferă priveliști unice. Este vorba despre lacurile Petrimanu și Galbenu, lacuri care, paradoxal, îmbogățesc peisajul și nu îl urâțesc, cum se întâmplă în alte locuri. Doar stâlpii schilozi, de înaltă tensiune, obturează imaginea aparatului de fotografiat. Nu pot să-i ocolesc, cadrul îi prinde, stau scheletici pe mijlocul văii, ca niște arătări din altă lume.

La un moment dat, la cățiva kilometri de primul baraj, în zona în care valea se îngustează pentru a doua oară, apare o stâncă de calcar cristalin, peste care un firicel de apă curge ca o lacrimă pe versantul golaș. Se numește cascada Apa Spânzurată, destul de sugestiv. Multe mici cascade au acum un debit minuscul, pentru că pâraiele din toți munții din jur plătesc tribut lacurilor de acumulare și forței omului.

Pe la Prejbeni, la 7 kilometri după ce am intrat în defileu, drumul se strecoară pe sub versantul Târnovului, pentru a poposi într-o mică depresiune numită Borogeana. După alți patru kilometri se ajunge la lacul Petrimanu, iar sectoarele înguste devin din ce în ce mai rare, pentru a se destinde la capătul traseului la barajul lacului Galbenu. Deja am ajuns la 1150 de metri, altitudinea primului baraj, așadar am urcat 500 de metri. Drumul continuă pe lângă cele două lacuri spre  Iezerele Latoriței și cascada Moara Dracului către care însă, nu sunt marcaje. Niște turiști polonezi explorează cu o barcă pneumatică apele celui din urmă lac de acumulare și fac escaladă pe betonul rece și neted al barajului. Au ei ceva munți Carpați la granița cu Slovacia, dar parcă nu așa frumoși.

Este o zonă unde mi-am dorit să ajung de foarte mult timp. Ajuns aici, respir adânc a mulțumire. Poate mă voi întoarce, să fac drumurile și defileurile pornind din Șaua Oltețului, din drumul care peste munte începe la Polovragi.