Frumusețile ascunse ale României: Cristian/Großau, între cer și pământ

1

Ploaia torențială care ne-a alungat din Sibiu ne-a urmărit și în Cristian. La poarta fortificației era parcat un autocar cu numere de Austria, semn că poate avem noroc și cetatea e deschisă. Sunăm la poartă. Așteptăm. Sunăm la numărul de telefon de pe poartă. Răspunde o voce grăbită, ne spune și ea să așteptăm. Ne conformăm răbdători și, privind în jur, îmi atrage atenția indicatorul străzii de vis-a-vis: strada V.  Neobișnuit nume!

 

IMG_3866

de Monica Ilea (Povești săsești)

 

Urmărind-o în depărtare, văd că e organizată pe niveluri: etajul inferior – vechile case săsești, riguros aliniate, etajul superior – berzele, câte un cuib pe fiecare stâlp de curent. Oare cum de poposesc aici atâtea berze? Și chiar, câte să fie în total? Între timp, suntem zgribuliți și uzi leoarcă. În sfârșit, ne deschide un tânăr care ne îndrumă direct spre Biserică, doamna Maria, îngrijitoarea cetății, fiind momentan ocupată cu musafirii austrieci.

Cum pășim în curtea interioară, ploaia se domolește subit. Câteva raze timide fac pietrele către Biserică să strălucească înaintea noastră. Pe un trunchi bătrân, mămăruțe-sute stau ciorchine la soare. După ploaie, miroase a curat! Din dreapta, în Turnul Slăninilor, se aud râsete și voci vesele, probabil datorită țuicii din pahare. La ușa turnului, se scutură și el plouat, dar politicos, un cățel. E Tim, după cum vom face cunoștință curând. El e de-al casei, iar tanti Maria vorbește cu el doar săsește. Cică așa înțelege mai bine.

În Biserică – liniște deplină, un aer umed și dens de praf și istorie. Ușile larg deschise, cărțile de rugăciune și indicațiile de pe tăblii lasă impresia că slujba tocmai s-a încheiat. Curioși, iscodim fiecare colțișor al Bisericii. Podeaua și scările ne scârțâie sub picioare, bâncile oftează prelung sub greutatea noastră. Urcând la orgă, descoperim o mulțime de artefacte îngrămădite într-un colț. Un acordeon aruncat, o tobă spartă, candelabre aurite, rame strâmbe, o cristelniță, un scaun acoperit în pânză zdrențuită de paianjen, lumânări măcinate și îngălbenite, puzderie de mărunțișuri. Jos, pe o strană, un trombon ruginit așteaptă pe locul fostului maestru, suflarea care să-l aducă din nou la viață.

 

Untitled1

În curtea interioară ne așteaptă veselă, cu brațele deschise, tanti Maria. Văzând soarele de afară, ne trimite mai întâi în Turnul clopotniță, de unde acum putem vedea  fotificația și Cristianul proaspăt spălat de ploaie. A! Neaparat să admirăm cuiburile berzelor, căci Cristianul este, dacă nu știam, capitala berzelor din România. Anul trecut au fost peste 140 de cuiburi, de care se

îngrijesc Prietenii Berzelor, o asociație unică în țară. Ei monitorizează viața în cuiburi cu ajutorul unor camere de supraveghere, montează suporți speciali și îngrijesc păsările accidentate. Toate păsările rănite și cele care nu pleacă până în 23 august, sunt  îngrijite peste iarnă într-o seră special amenajată.

Urcând pe bâjbâite, pe scări înguste, trecem printr-un botez de întuneric și lumină răzleață. Oare unde era întrerupătorul de care ne zicea tanti Maria? După un urcuș destul de anevoios, bătăile de aripi ale porumbeilor, ne spun că suntem aproape de clopote. Zâmbesc, amintindu-mi că tata-mi povestea cum se auzea din sat când preotul din Boz ”sfințea” evlavios porumbeii intrați clandestin în altar. Trebuie că toți porumbeii au o slăbiciune pentru Bisericile evanghelice!

Fără alte cuvinte, ajunși sus în Turn, am văzut satul, în toate cele patru zări, cum doar Cerurile sau berzele în zborul lor îl mai contemplă.

 

Untitled2

Untitled3

 

Revenind în vechea Casă parohială, tanti Maria ne poartă, încăpere după încăpere, printr-un spațiu labirintic pentru noi, însă pentru ea – locul pe care-l cunoaște ca pe propria casă. Așa încep două ore de povești, explicații și istorioare, despre oamenii locului – cei de acum și aici, cei de altădată sau de departe. Deschide un album cu articole decupate din ziarele în care a apărut, unul chiar recent, în Mesagerul de Sibiu. Ne-o prezintă în poze pe predecesoarea sa la îngrijirea Bisericii, tanti Ana – o săsoaică mândră de locurile acestea, în care a trăit toți cei 83 de ani ai săi. Au și multe albume cu poze trimise din Germania de sașii care au mai vizitat cetatea.

Misterioasa floare a sașilor din Cristian

Intrăm apoi în sala unde se întâlnesc după slujbă puținii sași rămași în Cristian. La începutul secolului trecut, în Cristian trăiau peste 3000 de sași. Astăzi mai sunt 32, toti peste 80 de ani. Pe timp de iarnă, în această încăpere  călduroasă se ține slujba de duminică pentru cei 10-15 sași care mai pot veni la Biserică. În restul anului, este sala unde se retrag după slujbă, la un ceai sau la cafea, pentru a-și depăna amintirile și a mai discuta despre greutățile bătrâneților.

Tanti Maria ridică de pe masă un vas de sticlă, cu un conținut ciudat. Îl ține în mână cu grijă, cu expresia solemnă în fața unui obiect sfânt. Ne spune că ghemul uscat, ce nouă ne-ar fi semănat cu un mugure de brad, este de fapt o plantă vie. Simțind scepticismul din ochii noștri, mai adaugă că planta înverzește doar la Întâlnirea sașilor, o dată la doi ani. Atunci se pune apă sfințită în acel bol, iar ghemotocul uscat reînvie și înflorește, aproape miraculos. Minunea ține cât stau sașii, apoi planta se usucă din nou. De tristețe!

Vede că ne-a prins povestea, așa că tanti Maria nu vrea să ne spună mai mult, rămâne să deslușim misterul ca temă de casă ori ne lămurește ea data viitoare. Zicând asta, ne lasă cu ochii în soare și ne poftește grăbită în alte încăperi. “Haideți copii, casa parohială e mare, nu-o ducea rău părintele!” Astăzi, camerele casei sunt simplu și rustic amenajate pentru cazarea turiștilor sau a sașilor ce se întorc la vară.

 

Untitled4

Coborând în minunata curte interioară, ne prezintă grădina de zarzavaturi, rânduită geometric, ca la sași. Străinii și cei necrescuți pe la sat rămân cu gurile căscate, zice tanti Maria cu mândrie. Apare și Tim, gudurându-se pe la picioarele noastre. Tanti Maria ține în brațe un pisic mic – nou prin părțile locului, pe care încearcă să-l împrietenească cu Tim. La ce ocheade dușmănoase îi aruncă Tim, începutul nu pare promițător…

Până noi ne servim pe săturate din cireșii încărcați, tanti Maria ne mai indică pe un perete al casei parohiale niște ferestruici înguste, într-un fel de turn mai mic. De acolo predica preotul în timpul molimelor. Ajungem apoi în Turnul slăninilor, în care miroase ca în afumătoarea de acasă. La intrare, pe o tejghea, dăm turul unei adevărate cămări cu bunătăți: borcănele cu felurite dulcețuri, miere, sticle de țuică, platouri de pe care să degustăm minunațiile atârnate sus, la păstrat. Ghirlande lungi de cârnați și table de slănină cât un om de lungi, atârnă îmbietor de grinzile turnului. Îmi amintesc când tata îmi spunea că tabla de slănină nu se taie, ci se lasă întreagă, să vadă toată lumea cât a fost porcul de gras și de mare. Acum, noi putem să urcăm și să ne servim după pofta inimii, toate sunt de vânzare pentru pofticioși.

Pe vremea sașilor însă, în Turnul slăninii se urca doar duminica, după slujbă. Fiecare familie își tăia bucata de slănină, apoi ștampila tabla în partea de jos, ca să se țină evidența. Asta a continuat până la începutul anilor ’90.

 

Untitled5

img_3735

Ultima notă a orgii răsuna prelung, până ce se scurgea ultimul strop de aer

La început, pe locul fortificației era o bazilică romanică de dimensiuni mari, asemănătoare cu cea de la Cisnădie. Din această perioadă se mai păstrează nivelurile inferioare ale clopotniței, tribuna de vest și fragmente ale colateralelor. La sfârșitul sec. al XV-lea, partea de est a bisericii a fost transformată, noul cor gotic fiind prevăzut cu două capele laterale. Între 1470-1498, meșterul sibian Andreas Lapicida (Pietrarul) a transformat basilica veche în biserică hală. Întrucât era lângă rău, pe loc jos și expus, biserica a fost înconjurată de un zid de incintă dublu, cu 5 turnuri. Turnul clopotniță, ”făcut cu piatră adusă de la Muntele Roșu, de la Sebeș/Mühlbach.”, are 75 de metri înâlțime. Vechea fortificație avea în total cinci turnuri, din care se mai păstrează patru: Turnul slăninii, Turnul Școlii, Turnul de observație și Turnul clopotelor.

Altarul din Biserica Evanghelică datează de la 1719, îmbinând stilurile baroc şi rococo. Orga este de la 1750, funcționează și astăzi, numai că, ne spune tanti Maria cu regret, nu mai are cine să cânte la ea. De veneam mai devreme, unul dintre austriecii dinaintea noastră a improvizat un mic concert. Pe vremuri, la slujbă, ultima notă a orgii răsuna prelung până ce se scurgea ultimul strop de aer. “Doamne, frumos mai era pe vremea când noi eram doar niște copii!”

La Cristian ar mai fi sunt o grămadă de locuri de văzut și noi ar trebui să zăbovim mai mult. Data viitoare putem campa în curtea Bisericii sau, și mai bine, să dormim în fân. Tanti Maria ne deschide fostele căbănuțe pentru albine, acum proaspăt amenajate și mirosind a fân din podul bunicilor. Sau, dacă suntem mai pretențioși, să revenim în toamnă, când vor fi gata cele două încăperi cu mobilă tradițională săsească.

În 11 august vin și sașii la întâlnire, iar cetatea prinde iar viață. Tanti Maria are încredere că și de data asta vor rămâne impresionați, fiindcă cetatea lor e bine întreținută. Ca și ea, vor avea și sașii cu ce să se mândrească. Ne despărțim, nu înainte de a promite că voi recomanda colțul său de rai tuturor celor dragi, din Romania și Germania. Sau de pe povești săsești :)

 

img_3868


Un comentariu

Leave A Reply