M-am trezit într-o după-amiază cu dor de ducă, cu furnicături în palme să pun mâinile pe volan şi să mă pornesc undeva, oriunde, numai să fie verde sălbatic, apă neostoită, linişte, lipsă de semnal la telefonul mobil. Cu harta munţilor Apuseni în faţă, am oscilat între câteva destinaţii până când, la sugestia unui prieten, am pornit spre cheile Ribicioarei. Oraşul cel mai apropiat, ca punct de reper, este Brad (judeţul Hunedoara), iar localitatea din care se ajunge pe chei este Ribiţa, aflată la câţiva kilometri de Brad.
de Camelia Jula
Indicatoare există, cu tot cu menţionarea cheilor, iar distanţa de parcurs pe drum neasfaltat este de aproximativ cinci kilometri. Traseul (de la intrarea în chei) poate fi făcut şi cu maşina, şi cu motocicleta, şi cu bicicleta, dar şi pe jos. Odată ce ne-am rupt de drumul principal (E79) şi am intrat între dealuri şi păduri, respirăm alt aer. Praful (inerent unui drum forestier pe care circulă, în principal, căruţe şi tractoare) nu este nici murdar, nici înecăcios. Pe stânga, pe dreapta, ici – colo, case ascunse de copaci, case frumoase, cu curţi largi şi câini de pază, cu bălţi de peşte în spate, cu instalaţii de captare a apei care curge pe vale; ba chiar, la una dintre ele, am văzut şi un steag tricolor. Un panou turistic ne spune că intrăm într-o arie protejată de interes naţional: cheile Ribicioarei şi ale Uibăreştilor (aflate în vecinătate) sunt rezervaţie naturală de tip mixt, care se întinde pe 20 de hectare şi adăposteşte calcare jurasice pe care s-a dezvoltat o vegetaţie bogată, specifică structurilor calcaroase. Înaintăm încet pe drumul tot mai îngust, urmând firul apei, de-a lungul căruia încep să se contureze pereţi de stâncă din ce în ce mai abrupţi. Erodaţi de ape, ei sunt cei care dau aspectul sălbatic al locului. Parcăm maşina şi motocicleta, ca să îi admirăm mai bine. Am ajuns în locul unde sunt foarte înalţi, cam cât un bloc cu patru – cinci etaje, poate şi mai mult. Culorile de pe stânci se îmbină, gri cu negru şi galben, la fel ca şi culorile de pe salamandra pe care o descoperim pe o piatră, ieşită din apă la soarele de apus.
Liliacul sălbatic s-a căţărat cât a putut el de sus pe stânci şi a înflorit, mândru că nu poate fi ajuns. În primul loc mai larg pe care îl întâlnim (unde se poate şi campa, pentru o gustare sau chiar pentru o noapte) vedem nişte trepte construite rudimentar din lemne, care duc înspre vârful unei stânci. Urcuşul nu este greu, poteca se zăreşte prin vegetaţia bogată, dar, numai după câteva trepte urcate, senzaţia de vertij se instalează fără menajamente: pentru că pereţii sunt atât de abrupţi, şi câţiva metri deasupra drumului par a fi o înălţime mult mai provocatoare dacă priveşti în jos. Şi nici coborârea nu mai e la fel de uşoară ca urcarea. Cheile sunt formate pe pârâul Ribicioara, un afluent al râului Crişul Alb, au o formă şerpuită, se întind pe aproximativ doi kilometri şi se află la altitudini cuprinse între 320 şi 550 de metri. Grohotişuri, cornişe zimţate, ravene, piscuri ascuţite, mici cascade şi multe alte suprize ale naturii, desfăşurată în toată sălbăticia ei, sunt la tot pasul.
Pe partea dreaptă a cheilor se află Peştera Cizmei, care adăposteşte urme fosile din neolitic, formaţiuni stalagmitice şi chiar desene rupestre (cercuri concentrice, cruci în cerc, toate din neolitic) – peştera este declarată rezervaţie speologică, are lungimea de 69 de metri şi o diferenţă de nivel de 41 de metri. În această peşteră a fost descoperit chiar şi un schelet uman din aceeaşi perioadă neolitică, precum şi oase de urs. Alte două peşteri mai mici, formate de pârâul Topliţa (peştera Topliţei şi peştera Izvorul Topliţei), pot fi vizitate în apropiere. Nu există niciun fel de amenajare turistică şi tocmai asta face zona atât de interesantă: traseul este marcat, dar eşti lăsat să îl descoperi singur. Dacă urmezi drumul tot înainte, depăşind peisajul stâncos al cheilor, harta te duce, tot printre dealuri şi păduri, spre mănăstirea Tomnatec. Nu ştii ce întâlneşti în cale. Vizitatorii nu se înghesuie (am fost acolo în zi de sărbătoare şi abia am dat nas în nas cu alte două maşini şi o căruţă), nu sunt mulţi cei care se încumetă să dea piept cu asprimea peisajului acestor chei. Dar ele sunt locul perfect pentru evadarea totală în sălbăticie, fie şi numai pentru câteva ore. Telefonul nu vă va suna, nu veţi avea nici conexiune la Facebook. Sunt doar stânci, apă, vietăţi colorate la fel de auster ca şi roca, un primitivism fermecător şi însufleţit al naturii, care te lasă fără cuvinte.
Puteţi citi şi:
Apa bate piatra: Podul Grohotului. Din frumuseţile ascunse ale României
Fotografii: Camelia Jula
Surse date: Wikipedia, SkyTrip