Frumuseţile ascunse ale României: Ceasornicarul trădat şi Ţepuşele din Piatra Craiului

1

Era o zi de primăvară, 12 mai 1915. Aproape fix acum 100 de ani. Plouase cu o noapte în urmă şi mirosea a fân ud. Sau cel puţin aşa părea. Aproape de vârful unei coline de pe care avea uneori impresia că poate cuprinde cu privirea întreg universul, un ceasornicar de 55 de ani dădea ultima lovitură de daltă. A ofat cu sentimentul de uşurare de la finalul unei neîncrederi continue, îngrozitor de apăsătoare, genul de neîncredere pe care-l stârneşte o operă de artă destinată eternităţii. Fericirea l-a mânat, fără să fie conştient de mişcările sale, să facă o semi-piruetă în spate, să râdă şi să se uite la ţepuşele uriaşe din faţa lui cu ochii unui părinte ce descoperă că sensul vieţii e copilul pe care l-a adus pe lume. Apoi, lovit brusc de conştientizarea brutală a existenței, a scos un icnet care i-a încleştat faţa şi i-a umplut ochii de lacrimi. Şi-a lipit fruntea de monumentul de piatră şi a început să mângâie o porţiune pe care nu apucase s-o finiseze şi care devenise deja un ghimpe.

de Ionuţ Dulămiţă

Această imagine se conturează din însemnările lui Marius Goldberg, un ceasornicar român care a trăit în satul Şirnea, la poalele Munţilor Piatra Craiului, şi despre care nu ştie aproape nimeni, în ciuda marii şi surprinzătoarei sale realizări: timp de 23 de ani, bărbatul a adunat zi de zi roci de pe versanţii muntelui, pe care le şlefuia şi le cimenta laolaltă fără să aibă un scop clar la început. Nu avea nicio pregătire artistică sau arhitecturală, nici măcar nu muncea în construcţii, avea în schimb un foc în inimă care nu putea fi stins decât cu creaţie, una care necesita un sacrificiu intens. Bărbatul se lega de multe ori în funie de copaci ca să coboare cu roaba pante abrupte, dorindu-şi compulsiv cele mai inaccesibile pietre. Nu de puţine ori a întâlnit moartea.

Se trezea la 5 dimineaţa şi repara ceasuri în atelierul lui de pe Uliţa Lupilor, apoi, pe la amiază, când flacăra creaţiei se aprindea şi-i ardea pieptul, se ridica brusc de la masă şi mergea aproape teleghidat în desişul pădurii, de unde începea ascensiunea. Muncea încordat din toţi rărunchii până se lăsa întunericul şi adesea înnopta pe munte într-o stare de transă, în schelălăitul lupilor de care, în mod bizar, se simţea protejat. A făcut asta zilnic, 23 de ani. Timp în care nu i-a vorbit deloc soţiei, cu care era căsătorit de la 18 ani, îi anulase prezenţa. Voia să ajungă cu monumentul tot mai sus, aşa că şi-a înălţat singur schele şi a conceput un sistem de scripeţi. Prima lui construcţie a ieşit sub forma unui penis erect, cu tendoane proeminente, care străpungea orizontul. O creaţie complet involuntară. La baza lui îşi făcuse o grotă în care dormea noaptea sau fuma pipă ziua, cu o privire absentă, de om ştirbit de integritatea facultăţilor mintale. La un moment dat, s-a gândit să presare toată colina cu astfel de ţepuşe.

Rezultatul îl puteţi vedea în imaginea de mai sus, coloşii falici din piatră având dimensiuni ce variază de la 15 la 20 de metri înălţime. Mai surprinzător decât tot acest supliciu, care nu e singular în lumea creaţiei, e motivul care l-a stârnit. Îl puteţi dibui din cuvintele lui Goldberg:

(…) Ploua infernal. Eram în atelier şi tunetele mă făceau să mă gândesc la ceasuri care se sparg de ciment, urlete ale groazei în creierul meu. Rodica venea mereu cu laptele tocmai când eu aveam de montat un arc exrem de fin, întins la maxim. Nu ştiu cum se făcea, dar când o vedeam pe Rodica la pervaz, cu sticla de lapte la piept, sărea arcul ca turbat, de trebuia apoi să răscolesc tot atelierul. În ziua aceea n-a mai venit. Mă gândeam că poate era de la ploaia aprigă, dar mă măcina un sentiment de nelinişte. L-am mai avut o dată, înainte să moară bunica, lovită în piept de un taur turbat. Mi-am pus paltonul peste cap şi am ieşit în curte. A început să toarne cu gheaţă şi era ca şi cum aş fi primit mici bobârnace peste cap pe care le simţeam prin palton. Am alergat până la casa noastră şi, cum mi-a fost dintotdeauna talentul, n-am ratat nicio baltă. Am ajuns acasă arătând ca un porc care se bălăcise în mocirlă. Imaginea asta m-a amuzat pe moment, apoi m-a lovit un presentiment sumbru. Genul acela de senzaţie care te goleşte pe dinăuntru, ca şi cum n-ai fi avut niciodată măruntaie. Paşii m-au ghidat singuri spre şură. Am deschis uşa şi, pe lângă izul muced, m-a lovit un miros de transpiraţie şi de secreţii. Rodica era proptită cu mâinile şi cu faţa în lada cu porumb, iar din spate o pompa Horea, învăţătorul (…)

Secvenţele care urmează sunt explicit pornografice, aşa că am ales să nu le redăm. Trădat de soţie, Goldberg s-a închis în el. N-a mai rostit niciun cuvânt. Nici Rodica n-a mai vorbit, îl văzuse în acea zi pe bărbatul ei în poarta şurii. Au început să-şi trăiască amândoi vieţile ca mecanismul unui ceas, sec, fără emoţie, ca un continuum lipsit de viaţă. Îi făcea să meargă mai departe doar faptul că respirau. Până când, într-o zi, după un an, pe Marius l-a cuprins patima creaţiei.

De două luni cutreieram versanţii munţilor ca un zănatic. Aveam puşca la mine şi trăgeam în tot ce-mi apărea în cale. Mistreţi, pârşi, lemingi, nu scăpa nimic. Ţipetele lor scurte nu-mi stârneau nicio emoţie. Ajunsesem atât de departe, încât unora le beam sângele sau făceam împletituri din maţele altora. Muntele a început să-mi fie casă. Ştiam fiecare râpă, anticipam de unde urma să vină pericolul şi mă ascundeam, nu m-a atins vreo vietate. Până într-o zi. Era un soare atât de frumos afară, acum îmi dau seama, dar în ochii mei era decât pâclă. Neagră ca petrolul de lampă. Sufletul meu căpătase aceeaşi culoare. Stăteam în fund, rezemat de un copac înalt şi trainic, şi fixam cu ochii un arbust diform. Existenţa lui hâdă şi fără sens mă scotea din minţi şi ura care clocotea în mine se apropia de punctul culminant, moment în care urma să mă ridic şi să-l smulg şi să muşc din el, când prin faţa mea a ţâşnit o căprioară. Am apucat puşca fără urmă de codeală, am luat-o la ochi şi am tras. Am doborât-o din prima. M-am apropiat de ea, nu-şi dăduse încă suflarea. Când s-o sugrum cu cizma, i-am auzit respiraţia. Avea un sunet atât de cald, că am încremenit. Apoi i-am văzut ochii. Erau atât de curaţi şi de senini, atât de lipsiţi de ură, că m-a luat ameţelea. Am căzut în genunchi, iar degetele de la mâna mea stângă au ajuns aproape de botul ei. M-a lins tandru. Am izbucnit în lacrimi. Apoi a murit. Am stat aşa o vreme, şocat că îmi reveneau simţurile. Apoi am văzut piatra pe care căzuse animalul. Era atât de frumoasă (…)

Acea piatră a fost prima adunată de Marius Goldberg în periplul său de 23 de ani şi acel moment de revenire pentru scurt timp la viaţă a fost cel care a aprins focul creaţiei. Avea să-l retrăiască la sfârşitul ei. Când şi-a finalizat monumentul, a realizat, cu o intuiţie psihanalitică extraordinară pentru perioada în care trăia, că operele sale falice simbolizau trădarea din şură. După ce a scăpat de povara ei şi după ce a finisat ultima porţiune de piatră neşlefuită, s-a liniştit. S-a împcat cu Rodica şi a început să-şi descrie experienţa într-un jurnal, trăind amândoi în tihnă până au murit în război. Apoi, după ce comuniştii au ajuns la putere, Ţepuşele din Piatra Craiului au fost dărâmate, fiind considerate indecente. Poza de mai sus e o reconstituire.

Am găsit povestea şi fragmente din jurnalul lui Marius Goldberg în cartea Argaţii supliciului, de Petre Armătoru (1994, Editura Paralela 45). Le puteţi citi pe toate aici.

Această poveste a fost o farsă de 1 aprilie. Dar asta nu înseamnă că ea nu poate fi adevărată. Chiar a existat, de altfel, un poştaş francez care a petrecut 33 de ani construind un palat din pietre adunate de pe ruta lui zilnică, el inspirând ficţiunea de mai sus, chiar dacă nu a făcut-o din trădare. Puteţi vedea ce i-a ieşit accesând linkul de mai jos.

Un poştaş a construit un palat din pietre adunate de pe ruta lui zilnică


Un comentariu

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger