Frumuseţile ascunse ale României: Biserica Densuş din Ţara Haţegului

Într-un sat ferit din Ţara Haţegului, în cimitir, stă mândră o biserică veche, cu construcţie bizară, pe ale cărei origini istoricii nu s-au pus în totalitate de acord. Turiştii o găsesc dacă ştiu unde să caute (şi vin mai mulţi străini să o viziteze decât români, din câte spun localnicii). Sătenii merg în fiecare duminică şi la fiecare sărbătoare la slujbele ţinute în ea. Este considerată cea mai veche biserică de piatră din România şi, totodată, cel mai vechi lăcaş de acest fel de la noi în care se oficiază, în continuare, serviciul religios.

În amintirile din vremea pionieratului de dinainte de 1989 îmi apare o excursie cu clasa la Sarmisegetusa, în zona Haţegului, în timpul căreia învăţătoarea ne vorbea şi despre Densuş, care era nu departe de zidurile cetăţii pe care o vizitam. Dar, în ciuda multelor drumuri făcute în atâţia ani de atunci încoace, mai ales în judeţul Hunedoara, la Densuş nu am ajuns decât în vara trecută. Într-o după-amiază de miercuri, pe drumul aproape neumblat, uitându-ne după indicatoare care să ne spună unde facem la dreapta spre sat (atât ştiam, că din drumul spre Haţeg, venind dinspre mănăstirea Prislop, undeva se face dreapta).

Pietre funerare din perioada contemporană

Am ajuns cu tot cu liniştea caniculei la cimitir (noroc cu verdeaţa copacilor de aici, căci se putea respira), dar la câteva minute după noi (abia apucaserăm să facem nişte fotografii), locul s-a umplut de turişti – britanici şi germani, veniţi cu câteva maşini. Făceau turul bisericilor vechi din România. Au cumpărat puzderie de iconiţe, cărţi şi diverse alte obiecte religioase, aflate la vânzare exact la intrarea în biserică, în administrarea unui part-time-ghid al locului, care cu greu făcea faţă tirului întrebărilor curioase. Şi întrebări se pot pune destule, mai ales că, privită din exterior, construcţia pare mai degrabă o fortăreaţă decât o biserică. Nu seamănă cu edificiile religioase cu care suntem obişnuiţi prin satele româneşti.

Intrarea în biserică

Arhitecţii sunt de acord că o primă parte a construcţiei a fost influenţată de perioada artei romanice târzii, iar ulterior, în secole următoare, s-au adăugat elemente gotice. Despre momentul şi fundaţia construcţiei s-au emis diverse teorii. Fie că s-a ridicat pe ruinele unui edificiu pre-creştin din Dacia veche, fie pe fundaţia unui templu închinat zeului Marte (deci, roman), fie pe rămăşiţele unui mausoleu închinat generalului Longinus Maximus, ucis de daci. Istoricii au plasat construirea bisericii ba în secolul al XIII-lea, ba al XVI-lea, iar localnicii (şi site-urile oficiale de prezentare) înclină mai degrabă spre prima variantă.

Piatră funerară din perioada romană

Pietre cu inscripţii romane se regăsesc în zidurile sale, precum şi, spun istoricii, coloane şi statui luate din Ulpia Traiana. Pronaosul, în forma literei L, este străjuit de patru stâlpi puternici, îmbrăcaţi în pietre funerare. Masa altarului este construită tot dintr-o piatră funerară, de pe care inscripţia a fost ştearsă. Ce frapează în interior este faptul că toţi sfinţii pictaţi pe pereţi au ochii scoşi (şi gurile scobite). Şi aşa au fost lăsaţi, tocmai ca să amintească de Evul Mediu, când reformiştii care au folosit biserica au mutilat în acest fel picturile (conform site-urilor oficiale de prezentare, spre exemplu romanianmonasteries.org sau crestinortodox.ro). Picturile originale, realizate cu mult albastru marin, datează din secolul al XV-lea şi aparţin unui artist rămas în istorie după semnătura sa lăsată pe operă: Ştefan. Însă, în spusele ghidului/comerciant de obiecte religioase de la faţa locului, povestea sună altfel: omul susţine că turcii, în năvălirile lor, ar fi scos ochii sfinţilor, din dorinţa de a distruge legătura spirituală dintre creştini şi biserica lor.

Zidurile bisericii sunt păzite şi de câţiva lei de piatră, un element arhitectural inedit

Biserica a scăpat de demolare în secolul al XIX-lea, când se dorea înlocuirea ei cu una mai mare şi modernă, pentru a răspunde nevoilor comunităţii locale în dezvoltare. A fost intervenţia autorităţilor de la Budapesta cea care a salvat biserica, considerată încă de pe atunci un monument unic. Lăcaşul a fost folosit de românii care îmbrăţişaseră calvinismul, apoi a devenit biserică greco-catolică, iar în 1948 a fost trecut de autorităţile comuniste în folosinţa Bisericii Ortodoxe Române. În anii 1980, biserica apărea pe timbrele poştale aflate în circulaţie în România (cele cu valoarea de 40 de bani). Dacă vreţi să faceţi o vizită în zonă, calea cea mai simplă de acces este din municipiul Haţeg, dar trebuie să ştiţi că posibilităţi de cazare găsiţi doar în oraş sau, dacă aveţi noroc, în gazdă la localnici (deşi nu prea se practică sistemul). Însă, dacă ajungeţi în judeţul Hunedoara, merită să vă rupeţi câteva ore din program pentru a vedea cu ochii voştri construcţia devenită candidată pentru a intra pe lista patrimoniului UNESCO.

Biserica, privită de la intrarea în cimitir

Detalii arhitecturale

Pereţii, construiţi din cărămidă romană

Fotografii din interior puteţi găsi aici.