Caracterul artficial, de construcție (pe nimic, prin axiome) al logicii se dezvăluie în imposibilități și contradicții (bărbierul care-i bărbierește pe cei și numai pe cei care nu se bărbieresc singuri și care e condamnat să umble nici bărbierit, nici nebărbierit); artificialitatea, irealitatea limbajului (am numit noapte și zi ceva ce în realitate e numai o gradație continuă a luminii etc vezi Lacan) se dezvăluie prin poezie și încăpățînarea acesteia de a indica, prin limbaj, ceva ce e dincolo de limbaj. Petru M. Haș e un poet al poeților (sau un poet al poeziei), cărora le ironizează artificialitatea (îi ironizează că au uitat că poezia/limbajul e artificialitate).
durerea
Un om din cartierul nostru
îşi propusese să scrie o poveste de
dragoste. Mai mult ca sigur
nu de amorul artei. Nici nu pot să-mi explic
ce motiv avea să o facă. Poate măcinat de timpul incert
sau numai pentru că nu găsea ceva
mai bun de făcut. Ori poate citise ceva. N-am
de unde să ştiu. I s-au perindat prin minte
nume de femei cunoscute de el
şi toate acele-ntâmplări. La oricare dintre ele
s-ar fi oprit însemna o
trădare. Speriat de gândul că poate
n-a iubit niciodată
i se părea un moft să recurgă la o chestie
imaginară. Pocnetele de armă din
poligonul oraşului îl vizau. Era pândit de
ostilitate. Îi era frică să iasă.
muza poetului
învaţă-mă gramatica dragostei
şi-am să-ţi cumpăr de-o rochie
când se termină săptămâna şi se fac nunţi
te iau la casa căsătoriilor la
biserică şi la fotograf
şi-n fiecare duminică vom
merge unde merg toţi cei care n-au
unde merge la cinematograf
la cofetării în capul
străzii să cumpărăm seminţe de
dovleac şi de floarea-
soarelui o dată pe lună o să
mâncăm la restaurant cârnaţi
pe fasole cu salată de
castraveţi numai învaţă-ne
gramatica dragostei toată
lumea e amatoare
o! muză a
poetului cea mai neascultătoare
* * *
cine are glasul ca floarea de mac
şi trandafir îmbobocit
pentru cine învingem pe uriaşi de luni până sâmbătă
cine aşteaptă cavalerul cu spadă
îţi dau merele unul câte unul
şi una câte una pere
te adorm în pernele moi ale visului
nu-ţi spun nimic de vreun grande
ne-aşteaptă o lungă călătorie
venim de departe
scoate apă pentru setea noastră cea de iluzie
în adăpătoarea de la hanul tău vesel
să bea cai şi oameni scutier şi hidalgo
ay dulcinea del toboso
frumoasă e lumea
plină de popi şi bărbieri
Linişte
e seară
cosmosul ascultă un zgomot ciudat
zumzetul neliniştitei omeniri