FOTOREPORTAJ Lucru cu simțire – Împletitul coșurilor la Cășeiu

Ani de zile îți trebuie… o viață poate până să cunoști lemnul… tre’ să fie copt, să fie tânăr,  să nu fie degerat… şi mai trebuie să știi și unde îl găsești, în ce condiții. Nu-i lucru uşor, e lucru cu simţire să ştii să apleci şi să îndoi răchita aşa cum e nevoie pentru o împletitură frumoasă. N-are cum să fie om agresiv care să lucre cu asta, ne mai spune Nea Mircea. Lucrul cu mâna te linişteşte, îţi dă răbdare şi-ţi creşte mândria că uite ce poate să iasă din mâinile tale şi câteva nuiele.

 

de Irina Georgescu (Mesteshukar.ro)

Coșurile care ies din mâinile meșteșugarului și ale soției sale pot fi oricând o alternativă verde a sacoșelor de mers la piață sau una locală pentru obiectele decorative importate de cine știe unde.

Mircea Chereși locuieşte la Căşeiu şi noi l-am cunoscut ca împletitor. Am aflat că e mai mult decât atât şi că stăpâneşte bine multe dintre meşteşugurile romilor: lucrează în tablă, ştie taina lemnului şi a cioplirii, poate să faca laoadică şi cărămizi. N-a stat niciodată locului şi a avut şi alte meserii care i-au asigurat traiul de-a lungul timpului – ba mecanic, ba lucrător în construcţii, ba a muncit pământurile oamenilor.

Nea Mircea a furat meseria de la tatăl său vitreg care n-a vrut să-i dea din secrete.  I-a fost poftă, a simţit o atracţie pentru împletitul coşurilor şi încet-încet, pe când avea vreo 30 de ani, el şi soţia au prins din trucurile ţinute ascunse de tatăl său vitreg. Nu-i mare șmecherie, dar uite că, dacă nu-ți spune, nu vezi. Au avut grijă să-i înveţe şi pe copiii lor despre nuiele, că cine ştie când le-o fi de folos.

 

 

Nea Mircea nu şi-a câştigat traiul niciodată doar prin coşuri, dar meşteşugul a fost un ajutor şi o plasă de siguranţă atunci când rămânea fără loc de muncă sau apăreau comenzi aducătoare de venituri suplimentare. El nu se fereşte să ne spună din secretele răchiţei, aşa cum o alintă. Nu e chiar vremea ei, adică ar mai trebui lăsată să se coacă până în iulie, dar pentru un mic exerciţiu demonstrativ, merge. Material pretenţios răchita, se culege pe alese. Trebuie mult timp şi să ştii să o simţi, să nu strici natura degeaba, spune Nea Mircea, cu mult respect. Nu trebuie să fii din neam ca să ştii, trebuie să-ţi placă, să fii atent, să petreci mult timp învăţând secretele mânuirii materialului care în cele din urmă se lasă lucrat, dar doar după ce e înţeles. Nea Mircea vă pofteşte să încercaţi măcar o dată, să vedeţi ce bine o să vă simţiţi.

 

 

Răchita se poate lucra fie crudă, din iulie şi până-n iarnă, şi atunci coşurile ies albe, fie fiartă, în iarnă, când devine cafenie. În continuare răchita se arată capricioasă, dat fiind că vrea să fie lucrată pe loc, fie după ce a fost culeasă şi decojită, fie după ce a fost fiartă. Altfel, se usucă, îşi pierde din întindere şi refuză să prindă formă. Apoi, răchita mai groasă se crapă şi nu-i lucru uşor, au degetele strivite şi de asta se gândesc că le-ar prinde bine nişte aparate care să le facă munca mai eficientă, să le cureţe răchita ca să fie numai bună de împletit. Frumuseţea răchitei vine şi din coaja ei care, dacă e păstrată, are culori diferite, multe nuanţe de maro şi roşcat, în funcţie de expunerea la soare, de câtă apă primeşte.

 

 

Poveştile predominant negative despre romi pot fi uşor contracarate cu mulţimea de istorii de viaţă ale unor oameni precum Nea Mircea. Un om deschis, pasionat, muncitor şi multitalentat. Cum meşteşugul este strâns de comunitățile de romi, discutând despre lume, nea Mircea ne spune cum vede el lucrurile: A intrat în mentalitatea unor oameni români sau de alte naţionalităţi că într–adevăr ţiganii sunt o specie de împins, de înlăturat. Nu–i adevărat, în orice pădure există uscături, lemne strâmbe, drepte, mai subţiri, mai drepte… în orice comunitate. Uite, te pui aici, stând degeaba  şi priveşti lumea… Uite, acela–i negru, mic, acela-i gras, ăla–i slab, ăla–i blond, ăla-i şaten, ăla–i tuns, acela-i cu inel în nas, ăla are verighetă pe mână, ăla–i cu opinci în picioare, ălalalt e aşa… da, domne! Asta-i lumea noastră, ăsta-i pământul, grădina asta a lui Dumnezeu are începând de la insecte invizibile,  până la uriaşi… toate dimensiunile şi calităţile şi categoriile de vieţuitoare, de diferite culori, mărimi şi până la urma urmei şi pregatire… Eu văd în felul meu un lucru şi lumea în general. O lecţie de toleranţă şi înţelepciune, îndrăznim să spunem. Un mod simplu şi inspirat de a vedea lumea, inaccesibil încă pentru mulţi. Un model de pe urma căruia cu toţii avem de câştigat.

 

 

Revenind la meşteşug, nea Mircea ne vorbește despre trăinicia  coşurilor. Ne-a spus că poți duce și pietre şi cum nu prea am crezut, ca să ne covingă, l-a suit pe Lorand, fotograful, în coș (74 de kg) şi l-a cărat câţiva paşi… Ține! Aşa că ce-aţi spune despre un coş împletit pentru cumpărăturile de la piaţă, șic şi eco, în loc de pungile de plastic, mereu altele şi dăunătoare?

 

 

Măcar din când în când, e tare nimerit să te deconectezi de nebunia oraşului ca să mergi în locuri în care viaţă decurge ceva mai lent, căruţa e mijlocul de deplasare prin pietrişuri şi ape, iar oamenii îşi lucrează de mână toate cele necesare. Iar cine are răgazul, să pună mâna şi să încerce că va fi tare plăcut să vadă că pot ieşi şi altfel de lucruri din mâinile lor, concrete, în afară de documente Word.

Obiectele din împletituri realizate de protagoniștii acestui articol pot fi comandate online de la Meșteshukar ButiQ.

Foto: Lorand Vakarcs

 

Puteți citi și:

Povești rome: “Dorinţa cea mai mare a tatălui meu a fost să mă vadă în halat alb”