Fotografie de călătorie cu un curcubeu, doi islandezi şi fără vulcani

0

Înainte de a ajunge în vizită din Islanda (13-17 mai 2014) aveam câteva lucruri în minte, destul de puţine, aşa că vi le zic repede, din start: ţară nordică, cea mai apropiată capitală de Cercul Polar, România nu are ambasadă acolo, nu poţi găsi şi schimba de aici moneda lor, sunt membri în Shengen şi în Spaţiul Economic European, nu sunt în UE. Au naţionalizat băncile în 2008 şi au declanşat, în încercarea de a ieşi dintr-o criză uriaşă, un experiment democratic excepţional prin felul în care atât experţi, cât şi cetăţeni obişnuiţi au contribuit la redactarea unei noii constituţii. Să amintim razant faptul că în unele comisii, participanţii erau selectaţi aleatoriu, ceea ce pentru mulţi dintre noi pare nebunesc. Totul a durat aproape trei ani şi finalul nu a dus la adoptarea proiectului.

 

curcubeu_aeruport

 

de Monica Mocanu (România Publică)

 

Îmi mai imaginam şi alte câteva lucruri, printre care faptul că va fi brusc foarte frig şi că hotelul unde vom sta va fi avangardist, sau că oamenii sunt ascunşi cumva în case. Aşteptările erau aşadar de toate felurile, ei bine, nu mă aşteptam să răsară chiar elfi la prima intersecţie după aeroport, dar nădăjduiam să văd lângă privirile islandezelor şi islandezilor câteva riduri provenite din întâlnirile prelungite în noapte de la proiectul constituţional.

Prima impresie din aeroport a fost că nu ne-a întrebat nimeni de sănătate, nici măcar vreun ofiţer obosit. Ne făcusem special paşapoarte şi ne aşteptam la o viză de intrare. Ultima obţinută la mine era de la vamă spre Chişinău. Aici, nimic. Aeroportul arată cam ca la marginea lumii, nu se întrevedea oraşul prin apropiere şi nici nu părea să fie un loc prea primitor, cu un fel de turbă lunatecă aruncată generos peste câmpuri. M-am plimbat cu colegul de călătorie câteva zile de-a lungul şi de-a latul Reykjavik-ului: arta stradală la tot pasul, primăria la două străzi de hotel şi în larg paza de coastă. Un curcubeu colorat în curtea aeroportului, făcut din metal, prevestea faptul că o să ducem dorul zilelor luminoase, dar nu aveam să îl fotografiem decât la plecare (foto: Sorin Cucerai). Nici un vulcan fumegând, ce bine, deci ne puteam întoarce acasă.

Ne întâlneam cu 2 (doi) cetăţeni islandezi care reprezentau jumătatea unei asociaţii nonguvernamentale, Citizens Foundation (formată din 4 oameni) şi care fuseseră foarte prompţi în răspunsurile pe email, după ce le scrisesem că vrem să aflăm mai de aproape cum e la ei cu democraţia, de vorbeşte despre asta toată lumea, la propriu. Luaseră câteva premii, inclusiv pe cele de tocilarii anului/geeks, şi convinseseră Primăria din Reykjavik să le preia unul dintre programe.

Reykjavik este un oraş de 120.000 de locuitori. Aproape jumătate din Islanda locuieşte aici, în rest putem pune la socoteală zonele turistice, lagunele sau gheizerele (pe care nu le-am văzut, nu mă întrebaţi deci cum e Leguna Albastră). Am ajuns să cred chiar că toţi islandezii erau acolo la lagune sau pe vulcani, pentru că doar în zilele de weekend vedeai ceva oameni pe stradă, mai ales noaptea (mai scurtă decât a noastră, datorită luminii care sălăşluia în partea asta a anului cam până la 11 noaptea). Însă probabil doar nouă ne părea asta neobişnuit, pentru că veneam de departe.

Veneam dintr-o ţară în care consilierii unei Primării nu puteau să spună decât cu o infimă probabilitate, în primele minute din întâlnire cu nişte nou-veniţi: ‘da, colegii anarhişti sunt partenerii noştri, facem lucruri foarte bune impreună’. Înţelesul cuvântului anarhist este la noi asociat mai degrabă cu cel al unui terorist, păstrând proporţiile. Extremist sigur. Nici vorbă, aici anarhist era înţeles era ca o persoană care contestă ordinea birocratică şi ierarhică a unei organizări statale şi care acţionează (uneori împotrivindu-se legilor pe care le consideră prost făcute) în sensul unui acces larg al cetăţenilor la pârghiile de decizie. Deci cu plus.

Aşadar, ne întâlneam cu doi anarhişti. Care se purtau mai degrabă (vedeţi că şi eu rostesc cam încurcată cuvântul ăsta), că doi cetăţeni cu uşoare accente corporatiste – dacă punem la socoteală punctualitatea cu care veneau la întâlniri, hipiote – ţinând cont de jeanşii coloraţi, şi ecologiste – dacă numărăm bicicletele din dotare. Robert şi Gunnar, pasionaţi de ceea ce fac, convinşi că schimbările tehnologice aduc oportunităţi nebănuite, cunoscători atenţi ai istoriei Europei de Est, cu toate diferenţele semnificative din care occidentalii par nişte alintaţi ai sorţii (asta din urmă recunosc că m-a făcut să mă simt confortabil ca cetăţean provenind dintr-o ţară estică).

CEO-ul asociaţiei, Gunnar Grimson, este activist din anii ’70, când participa la mişcările anti-vânat balene şi apoi în anii ‘90, anti-război în Irak. Ţinând cont de acest aspect, e oarecum satisfăcut de felul în care se ‘mişcă’ acum societatea islandeză, începând cu felul în care oamenii participă la manifestaţii, cu mult mai mult decât 20 de prieteni per miting, aşa cum se întâmpla înainte. Destul de sceptic în ceea ce priveşte participarea civică a tinerilor, poate tocmai de asta acordă o atenţie specială tehnologiei. Are ceva idei care pot părea science-fiction, referitoare la participările la manifestaţii în regim virtual (sic), dar dincolo de asta, este, el şi colegul lui, adept al ‘religiei’ open source, în care accesul trebuie să fie liber la cât mai multe rezultate ale minţii umane.

Mai precis spus, ne-am întâlnit cu genul acela de oameni trăitori într-o lume relamente globală, interesaţi să cunoască alţi oameni cu care pot împărtăşi viziuni compatibile asupra dezvoltării democraţiei în ţările lor şi oferind “la liber” oricăror comunităţi care ar dori să o utilizeze, platforma de ierarhizare a priorităţilor numită Your Priorities. Primii beneficiari fuseseră National Health Service din UK în sistemul de relaţionare cu pacienţii, Parlamentul Estonian într-un proiect de reformare a legilor electorale şi Primăria din Reykjavik.

La platforma Better Reykjavik, deschisă în 2010, au participat peste 40% din votanţii oraşului. Să facem un exerciţiu de imaginaţie, că l-am replica pe o comunitate din România de 120.000 de oameni, păstrând limitele comparaţiei. Să alegem un grup de oameni despre care ştim că are acces la net, să zicem comunitatea profesorilor de liceu, spre exemplu, care şi-ar adopta normele unei reforme educaţionale, prin dezbatere publică, delegând sindicatelor nişte priorităţi de acţiune. Cum ar fi ca timp de câteva luni, pe o platformă accesibilă, zeci de mii dintre ei să participe într-un fel sau altul, prin idei înregistrate, prin ierarhizarea argumentelor, prin poziţii pro sau contra? Cum ar fi ca lunar, consiliul sindicatelor să proceseze 10-15 dintre propuneri şi să le expună guvernului, în întâlniri publice? Ar fi ceva, nu?

Mai departe. În Estonia, guvernul a preluat platforma pentru modificarea câtorva legi, printre care legea electorală şi legea partidelor. Timp de mai bine de 14 săptămâni, peste 3000 de cetăţeni au participat la acest proces. În final, topul celor mai bune 18 idei au fost prezentate în Parlament şi 3 au fost introduse în legile estoniene. Poate părea puţin, dar preşedintele Estoniei explică felul în care o democraţie reprezentativă funcţionează mai bine în momentul în care doleanţele şi propunerile cetăţenilor sunt preluate inclusiv (sau mai ales) între alegeri. Şi că legile care rezultă aşa sunt mai rezistente. Să amintim ca observaţie de fundal faptul că guvernul estonian este recunoscut ca fiind adept al utilizării tehnologiei în guvernare, prin introducerea votului electronic încă din 2005.

Gunnar spune că în perioada crizei din ultimii ani, oamenii şi-au dat seama mai bine că politicienii sunt depăşiţi de limitele pe care procesul politic le are, în forma lui clasică de reprezentativitate. Şi că mulţi dintre cetăţeni au înţeles că pot să participe şi ei la procesul politic, care este mai larg decât credeau. Oameni pe care solidaritatea simţită din plin în puternicele mişcările de stradă din perioada crizei i-au făcut să poată ‘smulge’ aceste patru valori simple pe care le-au ‘implantat’ în fruntea proiectului noii Constituţii: integritate/onestitate, egalitatea în drepturi, respectul şi justeţea/echitatea.

Am înţeles din discuţia cu activiştii islandezi că ei înţelegeau prin ‘deficit de democraţie’ nu neapărat faptul că politicienii nu îşi îndeplineau promisiunile (probabil făceau asta în măsură mai mică decât la noi) sau că migrau de la un partid la altul. Deficitul de democraţie pe care îl vizau era cel în care reprezentanţii alunecau în formula ‘ştim noi mai bine ce îi trebuie comunităţii pe care o reprezentăm’, fără să o consulte, sau făcând-o doar formal.

Asta nu înseamnă că ceilalţi paşi în relaţia cu puterea erau rezolvaţi din start. În zilele călătoriei în Islanda, o manifestaţie de vreo 200 de învăţătoare zguduia primăria din Reykjavik (la propriu) prin loviturile sacadate de picioare, în încercarea de a împiedica scăderi salariale. În primele minute, unul dintre reprezentanţii manifestanţilor a intrat în audienţă la primar, la discuţii. Ceilalţi au aşteptat, scandând în continuare, pe toată perioada discuţiei. Un proces de negociere şi luare a deciziilor pe care greviştii ştiau că pentru a şi-l apropia şi face convenabil, prima condiţie era să fie parte din el.

Vizita a avut loc cu sprijinul financiar al Fondului ONG în România, program finanţat prin granturile SEE şi administrat de Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile.

 


Leave A Reply