FOTO Zoo.ro: La Călărași, urșii mănâncă roșii, iar maimuțele se dau în vânt după pufuleți

1

În copilărie, foarte aproape de blocul unde locuiam în Oltenița, se întindea o mică grădină zoologică, unde un câine Dingo ce aducea binișor cu maidanezii contemporani avea cu siguranță insomnii din cauza răgetelor cu care leul de vizavi trezea în miez de noapte întreg orașul. Mă duceam aproape zilnic să le dau biscuiți maimuțelor care, cedând nervos la un moment dat, m-au și tras zdravăn de păr, deși în cărticica sovietică despre virtuțile îngrijitorilor de la zoo scria clar că maimuțele sunt extrem de prietenoase.

 

zoo

de Andra Matzal

 

Animalele o duceau relativ bine, iar copiii veneau să le vadă relativ frecvent, până când, imediat după revoluție, cuștile au început să ruginească și animalele să se jigărească. În scurt timp, a și fost desființată, iar în locul ei s-a ridicat piscina orășenească. Am început un tur al grădinilor zoologice din România, foarte aproape de locul unde am copilărit între răgetele prin care ”regele animalelor” se întreba cum naiba a ajuns într-un orășel de la Dunăre: la ZOO PARC – Parcul ”Dumbrava” din Călărași.

Dacă e să ne luăm după descrierea oficială a grădinii, am putea crede, înainte să intrăm pe porțile ei, că suntem pe cale să ajungem într-un paradis al animalelor, atâta vreme cât este o ”exportatoare” de exemplare pentru alte grădini din România: doar în ultimii zece ani s-au obținut aici vreo 60 de tigri siberieni. După 90, de altfel, doi urși grizzly din colecția lui Ceaușescu au fost trimiși tot la Călărași, unde se află unul din cele mai mari parcuri zoologice din țară. E drept, oricât ar fi fost de elogioasă descrierea, impresia ultimei vizite la Zoo Băneasa, care mă tot bântuia, a atenuat un pic din entuziasm: panterele anxioase, plimbându-se de colo, colo în cuștile strâmte, vulpea argintie care rodea, privind în gol, o bară de fier sau ursul adormit pe o masă de ciment, pe toți i-am eliberat imaginar într-un acces de elan demn de Armata celor 12 maimuțe.

 

anunt

 

Biletul de intrare la grădina zoologică a costat doar 2 lei. ”Dacă mai creștem prețul și cu un leu, chiar nu mai vine nimeni,” îmi spune vânzătoarea de bilete, dezamăgită că din ce în ce mai puțini oameni vin să vadă animalele exotice din ”Dumbravă.” Într-adevăr, aleile parcului erau aproape pustii, deși era weekend: câte-o familie răzleață stătea pironită în fața cuștilor unde se înălțau mormane de semințe de floarea soarelui și resturi de pufuleți înămoliți. Tatăl care-și adusese cele două fetițe îmbrăcate în prințese la cușca maimuțelor îmi spune că toate animalele de aici sunt înnebunite după felurile astea tradiționale, mai ales după pufuleții la 1 leu, pe care le mănâncă la fel de pofticios și purceii și urșii și porumbeii. ”Sunt amărâte, domnule, mănâncă orice.”

 

capri

urs

leu

 

Primul lucru care m-a izbit au fost gardurile, zăbrelele, împletiturile de sârme care țineau animalele în siguranță, de aveam impresia că mai toate viețuitoarele-alea aveau, de la distanță, imprimeu de zebră. Două căprioare, dintre care uneia i se agățaseră cine știe cum în coarne niște sârme, stăteau în cușcă bătute de soare, resemnate în căldura sufocantă. Leul părea, ca la cele mai multe grădini zoologice, trist și frustrat, dar se prea poate să fi intervenit reflexul de umanizare pe care-l avem cu toții în fața altor specii, iar el să-și fi văzut bine-mersi de lumea lui interioară, în care nu exclus să fi avut flashback-uri cu savane și antilope vânate în goană. Chiar dacă, în general, grădinile zoologice mi se par deprimante, parcul ăsta m-a posomorât și mai mult, în neclintirea și modestia lui. Ajunsă la cușca păsărilor, care aducea mai degrabă a coteț de găini improvizat în gospodărie, la scară ceva mai mare, am stat minute bune uitându-mă cum porumbeii și vulturii eșuau pentru a cine știe câta oară în planurile lor de evadare. Plasa de sârmă a pereților era ticsită de pene și fulgi, suvenire ale atâtor ”misiuni” de zbor întrerupt fără logică pentru păsările constrânse să-și ducă viața ca exponate. Din când în când, pancartele cu caligrafii socialiste ne puneau în gardă – fie că animalele sunt foarte periculoase, fie că avem datoria morală să lăsăm generațiilor viitoare bunurile naturii în stare bună, fie că nu avem voie să purtăm discuții neprincipiale cu personalul. Vopseaua de pe ele sărise pe alocuri, iar rugina își făcuse loc peste regulile rămase, cel mai probabil, intacte din anii 80.

 

porumbei

cusca

 

Am încercat să-l conving pe unul dintre îngrijitorii care servea masa animalelor să mă ia într-o tură a grădinii, să-l ajut la munca pe care o făcea de ani buni. Părea un om bun, care-și plimba roaba de la o cușcă la alta, dar care m-a refuzat discret, dintr-o teamă pe care am regăsit-o apoi, în forme diferite, la mai toți angajații grădinii: aceea ca nu cumva să pună parcul într-o lumină proastă. Deschis în 1980, chiar pe 1 Iunie, Zoo Parcul este condus acum de inginerul zootehnist Cristian Tatavura, fiul celui care a pus pe picioare grădina, despre care angajații vorbesc cu mare respect. ”Domnul director face tot ce poate, e foarte dedicat grădinii,” spun cei de-acolo, recunoscând însă că, din lipsa fondurilor, parcul o duce din ce în ce mai greu. Mergând pe urmele îngrijitorului, am găsit urmele prânzului de care animalele au parte în fiecare zi. Masa urșilor care-și duc zilele într-un spațiu betonat de sus și până jos arăta ca prânzul pe care-l primea porcul din bătătura bunică-mii: un amestec de roșii storcite și legume, care dădea un miros greu, amestecat cu noroi, în care urșii blazați scurmau alene. Din câte am aflat, mare parte din legumele primite de animale provin de la fermele aflate în subordinea directorului grădinii, asigurându-se astfel un sistem de hrană proaspătă de la o sursă locală.

 

terci

ursan

 

Am pornit spre fundul grădinii zoologice, în căutarea hipopotamului, care nu s-a lăsat însă văzut, fiind ascuns prin cine știe ce cotloane improvizate din scânduri. Și el, ca și porcușorii întinși prin scurmături, trăiau în aceleași condiții foarte apropiate de cele din bătătura țăranilor, la limita dintre țarc și cocină, în praf gros, cu mici ochiuri mocirloase. Maimuțele păreau să fie însă singura voce ”radicală” de la zoo, scoțând urlete ascuțite și întorcându-și dosurile roșii spre cei câțiva vizitatori înarmați cu semințe. Felinele se făcuseră nevăzute, retrăgându-se în încăperile betonate, la umbră, iar lebedele și rațele își făceau siesta pe marginea iazului secat și dens, mai deprimat chiar și decât colțișorul păsărilor din Cișmigiu.

 

lac lebede

lbd

 

La prima impresie, aș fi avut tendința de a da vina pe delăsarea și dezinteresul îngrijitorilor, luând-o pe panta cea mai simplistă, moralizatoare, în care vinovatul iese imediat la înaintare. Însă după ce am intrat în volieră, unde mirosul te punea la grea încercare, iar ciripitul tuturor speciilor de păsări te făcea să crezi că ai ajuns într-un spațiu de experimente sonore, și după ce am povestit puțin cu îngrijitoarea păsărilor, judecata s-a sucit. Femeia lucra acolo de câțiva ani, petrecându-și multe ore pe zi curățând coliviile, separând puii de adulți, controlând ouăle și ținând un ochi vigilent la papagalii, pițigoii și toate vietățile alea înaripate care, dincolo de frumusețea care te face să te întrebi cum naiba a ajuns evoluția la asemenea combinații subtile, au mirosuri înțepătoare și amenință să-ți spargă timpanele. Un job greu, după părerea mea, pe care nimeni nu l-ar putea face fără o doză de pasiune. Cu multă discreție și blândețe, femeia mi-a vorbit nu doar despre munca ei, dar și despre salariul mizerabil, pe care e nevoită însă să-l accepte. Călărașiul, fost oraș industrial, împărtășește acum soarta majorității orașelor românești care ar putea intra într-un muzeu național al ruinelor industriale: locurile de muncă sunt puține și prost plătite, așa că fiecare slujbă trebuie păstrată cu orice preț.

 

hipo

hipo2

porci

 

Înainte să plec în turul grădinilor zoo, auzisem multe povești despre îngrijitori care plecau acasă cu carnea destinată animalelor în traistă, pentru a face astfel rost de hrană pentru familii. Îi blamam din start, fără prea multă reflecție, apelând la același vocabular anti-corupție, fie că e vorba de geamantane cu bani sau de sacoșe cu pui congelați care ar trebui să ajungă pe farfuria leilor de savană. N-a fost nevoie decât de puțin mai mult timp de gândire și de empatie, imaginându-mi cum se simte cineva nevoit să dosească bucăți de carne pentru animale, ca să facă o tocană. Chiar dacă la Călărași, grădina zoologică nu pare să aibă o soartă așa de dramatică – cum, de pildă, arătau imaginile despre ”lagărul” zoo de la Galați -, am plecat de acolo cu un simț al compasiunii echilibrat între oameni și animale. Dacă inițial nu aveam în cap decât tristețea leilor și plictiseala urșilor amorțiți, după o plimbare de câteva ore printre cuști, am început să prind ceva și din drama celor care, pe bani foarte puțini, continuă să aibă grijă de animale cum știu mai bine. De parcă tigrii sau hipopotamii ar fi niște animale din gospodăria lor. În fond, e nevoie de o strategie mai amplă pentru toate grădinile zoologice, nu doar pentru fiecare zoo-insulă în parte care, la urma urmei, ia chipul și asemănarea orașului în care se află. Dacă nu vom apuca prea curând să vedem și în România modelul Costa Rica, unde grădinile zoologice urmează să fie desființate, iar animalele sălbatice eliberate, măcar din modelul grădinii zoologice din Kabul avem câte ceva de învățat.


Un comentariu

  1. si eu am fost la mitingurile ‘Uniti salvam Rosia Montana’ si vad ca m-ati eliminate din enumerare, nu-s puscariasa, nici copil sarac, nici fosta consumatoare de droguri, nici hipster, am absolvit masterul, sunt traducator autorizat si lucrez in proiecte ale Comisiei Europene. Poate ma includeti ei pe mine pe lista. Cu stima!

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger