Dacă vezi această uriașă rană în inima Călimanilor, îți dai seama de ce agresiune este capabil omul împotriva naturii, în toate bunele lui intenții de a exista. Dinamitează munți întregi, îi transformă în halde de steril, dacă vrea să extragă de aici ceva sulf care îl interesează în ale lui procese industriale. Ce contează că existau pe aici peșteri cu formațiuni unice, de o splendoare inimaginabilă? Bummmmm! Şi se zguduia toată ființa când se năruia frumusețea și se transforma definitiv în praf. Dar, culmea, există și o oarecare frumusețe a dezastrului, o estetică a acestei catastrofe.
Când pătrunzi în aceste zone înalte, atunci când o zonă este învăluită în ceață, se deschide alta și trebuie să faci câteva ture prin aer până apar condițiile propice. Şi atunci te simți destul de privilegiat că poți vedea ceea ce nimeni nu a văzut din acest unghi, din această dumnezeiască perspectivă. Totodată, ai oarecum datoria să încerci să faci cele mai bune imagini posibile, cu acele încadrări care să redea amploarea fenomenelor, detaliile și eventual toată atmosfera, în așa fel încât cel care privește imaginea să simtă măcar pentru o secundă că zboară pe acolo, printre cețurile și norii care acoperă marea exploatare din zona înaltă a acestui munte.
::::::::
Acest articol a fost preluat de pe site-ul biologului Peter Lengyel.
Puteţi citi şi:
Hidrocentrale mici, dezastru mare