FOTO Vizită la “Bastilia României”, cu specific: bătaie de la poliţie

6

Mi-am încheiat vacanţa cu câteva zile pe Valea Doftanei. De la stânele uitate în creierul munţilor şi arhitectura dunelor SF săpate de furnicile roşii, am coborât în tandem cu camioanele încărcate de copaci retezaţi până la Barajul Paltinul. Acolo, vacile păşteau agale printre alţi munţi, mai mici, e drept, înălţaţi din gunoaiele turiştilor opriţi la un selfie cu belvedere. După vreo 20 de kilometri, la capătul unui drum obscur, Google Maps spune că am ajuns la destinaţie – Închisoarea Doftana, comuna Telega, judeţul Prahova.

 

2

 

Text de Andra Matzal

Fotografii de Andra Matzal, Cosmin Postolache, Octav Puric 

 

Alţii care au trecut pe-aici consemnaseră: “O FARAMA DE ISTORIE ACAPARATA DE COMUNISTI SI LASATA IN RUINA DE DEMOCRATIE, PACAT E ISTORIA NOASTRA CU BUNE SI RELE SI NU TREBUIE SA O UITAM.” “Este o darapanatura in toata regula…se va alege praful ea :(((“.

Penitenciarul abandonat are porţile închise, însă vizitatorii şi-au făcut propriile intrări alternative, găurind zidurile de-a dreapta şi de-a stânga. Pe gard, două plăcuţe. Una cu font pictat standard, în limbajul atenţionării, anunţă “ACCESUL OPRIT”, iar pe cealaltă un spray declamase: “LIBER TRĂIESC ACAB”(All Cops Are Bastards). Dacă Doftana e recunoscută pentru că, în cei 70 de ani cât a funcţionat, nu a evadat niciun deţinut, acum, de când e într-o paragină impresionantă, fosta închisoare a fost invadată de nenumărate ori prin spărturile gardului. Într-o banală zi de marţi, nici ţipenie de om în jurul clădirii, doar trei maşini parcate în faţă. Intrăm cu uşurinţă prin gard, eu alături de doi prieteni, şi, la câţiva paşi, tronează masiv porţile închise ale intrării în ceea ce odată fusese unul din cele mai aspre penitenciare pentru deţinuţi politici; din reputaţia ei, dar mai ales de la presupusa dorinţă a Regelui Carol I de a construi aici o închisoare ca la francezi, i se trage numele de “Bastilia României”.

 

acab

1

19

 

Cum pe căile dedicate nu se poate intra în puşcăria-muzeu unde a stat odată după gratii Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar Ceauşescu se zvoneşte că ar fi mâncat până şi porţia de mâncare a colegului său de celulă bolnav, intrăm pe fereastra spartă a punctului de control. Am ajuns în curtea interioară, unde oţetarii şi alte plante care răsar şi din piatră seacă, descriu o mică junglă. Un aer apăsător, cel mai probabil imprimat de scenariile derulate de minte peste ziduri, ţine laolaltă labirintul de coridoare şi corpuri de clădiri dărăpănate, numai bune de setting fantomatic pentru un joc video. Din cotloanele cu miros de mucegai ori de după zidurile scrijelite cu nume, grafittiuri cu mesaje politice palide sau încurajări pentru echipe de fotbal ar putea ieşi oricând un zombie. Tavanele, din care atârnă putrezite hălci întregi, la fel şi podelele, ciuruite de deschizături-aproape-capcană şi acoperite de scânduri din care ies cuie ruginite îţi ascut mult abilităţile de a explora un spaţiu şi fiecare pas trebuie evaluat. Clădirea stă, la propriu, să cadă.

O luăm la întâmplare de-a lungul unui coridor, din care se deschid de uşi şi ferestre zăbrelite, dincolo de care vegetaţia densă inundă într-un verde turbat singurele decupaje de lume exterioară. Pe acolo se uitaseră mii de oameni, mă gândesc, doar să prindă o bucată de cer. Poate chiar ocnaşul de la fosta mină de sare din apropiere, cel care o violase pe fata de ţăran ce i-a ieşit în cale Carol I, să-şi spună păsul. După acea întânire, se spune că regele dădu ordin să se ridice la Doftana o Bastilie pentru toţi ocnaşii, nu o reşedinţă personală. Pentru că regele, se pare, venise în zonă să-şi caute un loc de palat, însă cum calul lui şi-a rupt piciorul pe coclauri – semn rău, desigur – Carol s-ar fi răzgândit.

 

 

Nu mai poţi decât să-ţi imaginezi ce s-ar fi putut petrece în toate aceste camere de-a lungul anilor, când în interiorul zidurilor viermuiau oameni simpli sau, dimpotrivă, comunişti înrăiţi ieşiţi de la secţia de pedeapsă H, vestită pentru celulele umede şi lipsa totală a luminii, unde prizonierii erau legaţi de o ţeavă. Sau când comitetele de partid pregăteau comemorări solemne, cu mochetă roşie, în aşteptarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, cel mai de seamă fost deţinut al Doftanei. Nici atunci când mama, de pildă, a venit alături de toţi colegii ei, mândri pionieri, să viziteze într-o excursie şcolară piatra de temelie a istoriei comunismului românesc. Deşi aici au fost închişi nu doar doi foşti preşedinţi de stat din rândul PCR, ci şi Corneliu Zelea Codreanu sau Horia Sima, monumentul a rămas memoria colectivă asociat „eroului” comunist. Începând cu anii 90, când au fost daţi afară ultimii angajaţi ai muzeului deschis odată cu venirea la putere a comuniştilor, penitenciarul a fost dezasamblat şi furat bucată cu bucată. Sătenii şi-au făcut case din cărămizile lui trainice, hoţii au vândut la fier vechi tot ce-au putut căra, cine ştie cine şi-a încălzit soba cu lemnul masiv al uşilor şi-al pervazurilor. Muzeul a dat de mâncare, frugal şi brutal, deopotrivă microorganismelor şi oamenilor veniţi să-şi aproprieze clădirea, entitate concretă şi hrănitoare în materiale reciclabile,  în anii când românii ardeau în familie carnetele de partid, iar copiii îi desenau coarne lui Ceauşescu, pe prima pagină a manualelor. Ironia face ca macheta închisorii, expusă într-o sală de primire a fostului muzeu, să reprezinte aleatoriu relieful degradării pe care însăşi clădirea l-a căpătat în timp.

 

 

După rătăciri prin labirintul căzut acum în haos, încep să se audă undeva, în ecou, voci şi ritmul înfundat al muzicii. Încetinim paşii şi unul din noi porneşte tiptil în recunoaştere. La primul etaj nu găsim oameni fără adăpost, aşa cum m-aş fi aşteptat să fie aciuaţi în clădirea-fantomă, ci un grup de hiphoperi care filmau un videoclip la răcoare. Obiectivul lor e fixat spre holul înalt dintre cele două niveluri de celule aliniate sumbru, cu uşile suspendate în balamale şubrede, suprapuse ca într-un cub rubic din cutii de chibrituri. Celulele negre, înghesuite în doi pe doi, din care paturile fuseseră demult smulse,  se cască în gol anonime; 365 de găuri negre ale istoriei – pentru că atâtea celule număra închisoarea – în care doar păianjenii se încăpăţânează să rămână. Pe peretele uneia dintre celule, cineva a scrijelit cu cretă colorată mici calendare AMR în cheia puşcăriaşilor. Bifând zilele rămase, cineva încercase poate să priceapă mai bine cum vine aia să n-ai libertate. Poate chiar vreo rudă îndepărtată a spionului rus Theodor Rudenko, care înainte să ajungă ambasador în României în China lui Mao, fusese închis la Doftana. Rudenko a scris un cântec ce avea să se cânte apoi  cu religiozitate de imn: “Privesc din Doftana prin gratii de fier/Departe în zare un petic de cer/E cerul sub care închisă şi ea/Se mistuie-n chinuri tovăraşa mea”.

 

 

Cele două niveluri de celule pentru deţinuţi nu sunt accesibile, din cauza surpării podelelor.

Cele două niveluri de celule pentru deţinuţi nu sunt accesibile, din cauza surpării podelelor.

Interiorul unei celule

Interiorul unei celule

 

Numărătoarea zilelor

Numărătoarea zilelor

Orientarea în interiorul muzeului e un "adventure game" în sine.

 

Traversăm holurile lungi şi intrăm în celule cu uşi scârţîitoare de thriller, vedem bucăţi de tavan prăbuşindu-se live la câţiva metri înainte şi ne facem loc printre peturi şi doze de bere strivite. Când ieşim la lumină, o adolescentă cuminte caută debusolată o uşă deschisă, împreună cu tatăl ei, un domn serios, cu barbă şi ochelari: „Şi noi pe unde intrăm, tati?”. Deşi închis de decenii, fostul muzeu primeşte poate, mai mulţi vizitatori incognito decât multe alte muzee româneşti, cu porţile deschise zilnic, după programul conform. Înconjurăm zidurile închisorii, pe păşunea unde un bărbat îşi mână încet măgarul înhămat la căruţă. Cum ţăranii sunt mereu ingenioşi, aproape toate turnurile de observaţie ale închisorii sunt burduşite cu fân pus la adăpost de ploaie. În spatele unor foste cabine de toaletă, din care n-au rămas decât plăci de faianţă şi resturi de porţelan, apare din senin un bărbat în maiou alb, care ne cere scurt o ţigară. Pe cer se adunaseră nori de furtună şi vântul jongla deja cu crăcile grele de corcoduşe, în desişul cărora desluşim două busturi masive, sculptate în piatră. Doi bărbaţi la patru ace, unul dintre ei fără cap şi cu o mână pe baston, iar celălalt aducând vag cu Stalin, asigură umiditatea perfectă pentru muşchiul crescut pe umerii lor.

 

 

Reveria se încheie brusc, odată cu apariţia unui bărbat în carne şi oase, de data asta, dar comparabil ca statură cu anonimii din piatră.

– Ce căutaţi bă, p-acolo? urlă bărbatul în uniformă albastră.

– Vizitam şi noi.

– Păi ce, v-aţi luat bilete?

– De unde să ne luăm?

– Auzi, mă, tu mă iei la mişto? întreabă cel pe a cărui mânecă se citeşte, cu litere brodate: Poliţia Locală. N-aveţi, bă, voie să vizitaţi.

– Cine vă ia, domnule, la mişto? Am dat şi noi o tură, dar acum am înţeles că nu se poate şi plecăm.

– Un’ să pleci, mă? Un’ să pleci, zice matahala, pocnindu-l sonor pe unul din prietenii mei, pe ceafă. Nu pleci tu nicăieri fără mine.

– Domnule, luaţi mâna de pe el! intervin speriată de întorsătura absurdă. N-aveţi voie să-l agresaţi, adaug şi scot camera foto, să-i filmez furia cu care administrează îmbrânceli.

Poliţistul al cărui nume nu-l ştiam, pentru că nu se legitimase, sare dintr-o dată spre mine, ca un taur furios. Mă prinde strâns de încheietură, îmi suceşte mâna şi cu celălalt braţ începe să strângă cu toată forţa camera foto. Obiectivul scârţâie în pumnul lui şi rămâne blocat. Am impresia că sunt într-un film prost, că trebuie doar să deschid ochii şi să-mi dau seama că poliţistul ăsta e o ficţiune de coşmar. Însă nu: omul în uniformă e cât se poate de real şi continuă să-mi sucească mâna, târându-mă spre ieşire, în timp ce prietenii mei încearcă să-l desprindă de pe mine.

– Domnule, lucrez în presă şi am tot dreptul să documentez un abuz. Ce faceţi aici e complet ilegal şi şi tocmai mi-aţi distrus camera.

– Ce presă, bă? Du-te, bă de-aici! Ia că-ţi pun eu ţie cătuşele! Auzi… presă! Mult tupeu ai în tine!

Tocmai când să sunăm la Poliţie, pentru a reclama un poliţist, la intrare îşi face apariţia un angajat al Poliţiei Naţionale, care tocmai scria într-un caiet numele hiphoperilor şi ei daţi afară din clădire, dar care nu aveau buletine. Cei care tocmai filmaseră un clip între celulele dărăpănate privesc pasivi toată întâmplarea şi, deşi muzica pe care-o cântă îndeamnă mereu la implicare şi fantasmează anti-sistem, nu schiţează niciun gest. Încerc să-i explic situaţia şi să-l reclam pe agresor poliţistului care pare mai rezonabil, însă nimic din toate astea nu contează: atenţia lui nu pescuieşte decât accesele de furie ale prietenului meu. Motiv pentru care ne legitimează şi, e drept, cu calm, ne pofteşte la secţia de poliţie, pentru a discuta cu şeful. Îi urmăm cu maşina până în faţa clădirii care la rândul ei, cu aerul ponosit şi interioarele cenuşii, are ceva din austeritatea unei închisori. În biroul, şeful mă ia în primire cu ironie şi fără nici cea mai mică urmă de interes.

– Cum aţi ajuns, dom’le, acolo? Şi ce căutaţi acolo, în primul rând?

– Am găsit adresa pe Internet…

– Domnişoară, noi nu intrăm pe Internet! Şi dacă dânsu’ v-a spus să plecaţi, voi de ce n-aţi plecat?

– Păi noi tocmai plecam când ne-am întâlnit.

– Nu mă mai minţiţi! Vi s-a spus de nu ştiu câte ori să plecaţi şi aţi refuzat!

– Cred că ne confundaţi. Noi am stat 20 de minute. Poate li s-a spus celor care filmau.

– Nu filma nimeni nimic, domnişoară. Acolo nu e nimeni.

– Numai noi am întâlnit vreo 8 oameni cât am stat acolo.

– Fiţi, dom’le, serioasă! Păi noi ce păzim? Da’ gata, mâine dimineaţă, primul lucru, punem semn acolo la intrare! Să nu mai avem discuţii!

– Domnii care filmau au mai fost la Doftana, intervine poliţistul care completa procesul verbal. De fiecare dată li s-a spus să plece, ei au înţeles şi au plecat politicos. Nu ca voi, să faceţi atâta scandal.

– Nu înţelegeţi că scandalul a pornit de la angajatul dvs., care ne-a bruscat fără motiv şi pe mine şi pe prietenul meu?

– Nu este angajatul nostru! S-avem iertare! Dânsul e de la Poliţia Locală. Nu ne confundaţi! Aşa faceţi toţi:  Locală, Naţională, totuna. Dar nu e deloc aşa.

– Bine, domnul de la poliţia locală ne-a agresat fără motiv şi mi-a stricat camera. L-a pocnit pe prietenul meu şi mie mi-a sucit mâna.

– Cine l-a pocnit, dom’le? izbucneşte dintr-o dată poliţistul-agresor, care până atunci stătuse tăcut pe un scaun, cu burta revărsându-i-se printre nasturii cămăşii. Io n-am pocnit, dom’le, pe nimeni, i-am pus mâna pe ceafă prieteneşte. Aşa le fac şi la copiii de pe-aici. Şi te tine te-al luat de mânsă să-ţi pun cătuşele!

– Poate că aşa vă jucaţi dvs. cu copiii, însă nu înseamnă că nu-i agresiune. Cântăriţi de trei ori mai mult decât el. Şi l-aţi pocnit. Aş vrea să ştiu cum îl pot reclama, îl întreb pe superior.

– Puteţi depune o plângere împotriva dânsului fie la Câmpina, fie la Bucureşti. Dacă spuneţi că v-a agresat, luaţi certificat medico-legal, se va analiza cazul şi se va stabili.

– Bun, am să depun plângere. Dar camera cine mi-o plăteşte? În calitate de om de presă, am dreptul…

– Nu dau io doi bani pe presa ta, bă! se revarsă agresorul. N-ai decât să mă reclami unde vrei tu! Nu-mi face mie nimeni nimic!

Şi de-aici, discuţia se umflă ca o vâltoare de nervi şi argumente, care ricoşează sec în replicile standard ale celor cinci poliţişti, câţi s-au strâns acum în birou. Cel care ne însoţise de la Doftana începe să scrie un proces-verbal pentru a-l sancţiona pe prietenul meu pentru injurii aduse unui organ al Poliţiei Locale. Între timp, superiorul îl trimite la plimbare pe agresorul pornit ca o cascadă: Hai, Mihăiţă, du-te şi tu c-oi mai avea şi altele de făcut. Noi, cei toţi trei inculpaţi, încercăm într-un fel de tabără a logicii vii, să le explicăm că furia verbală era cauzată de violenţa poliţistului, că cetăţeanul ar trebui să fie apărat în faţa abuzurilor, nu organele protejate de cetăţeni inofensivi. Dar şi argumentele şi invocarea drepturilor ajung direct în recycle bin-ul atenţiei lor, iar dialogul propriu-zis nu e nicium posibil.

– În primul rând, v-aş ruga să lămurim ce înţelegem prin injurii. Grăsan pantagruelic vi se pare o injurie? Pentru că aşa l-a numit prietenul meu pe domnul, încerc cu ultimele forţe să ajung la un limbaj comun cu forţele de ordine.

– O fi, n-o fi, dar nu sună bine! concluzionează timid un alt poliţist, abia abţinându-şi un zâmbet.

Grăsan pantagruelic! subliniez. Pentru asta ne amendaţi? Ştiţi măcar ce-nseamnă?

– Nu ştiu, dom’le, da’ sună urât! încheie superiorul din capul mesei.

Tot atunci e gata şi procesul verbal: 200 de lei pentru injurii aduse lui Bobescu Mihai, de la Poliţia Locală Telega, în incinta Muzeului Doftana. Am ieşit din secţia de poliţie într-un vârtej de furie şi uşurare că, după mai bine de o oră, am scăpat de claustrarea dată nu de ziduri, ci de uşile încuiate ale minţii. Într-un fel ironic, Bobescu Mihai ne-a înlesnit o experienţă cu miez despre ce înseamnă jocurile puterii, cu tot absurdul ciocnirii dintre om şi instituţie, tricou şi uniformă, argument şi limbaj de lemn, administrând discreţionar, de la adăpostul însemnelor oficiale, mici abuzuri de rutină. Aşa mă joc eu. Poate că el ar fi cel mai potrivit ghid pentru Penitenciarul Doftana, ajuns azi un non-loc, fără hartă, fără plăcuţe explicative, fără indicatoare de Exit. La fel ca istoria recentă, lăsată la rândul ei în paragină şi-ntr-o dezordine aiuritoare, în care cu greu te poţi orienta ca cetăţean obişnuit, căruia i-ar prinde bine nişte sens. Ruinele ideologiilor sunt încă acolo, năpădite de natură aşa cum rămăşiţele Cernobîlului adăpostesc azi populaţii impresionante de lupi şi mistreţi.

 

Interiorul unui turn de observaţie

6 comentarii

  1. Foarte frumos articolul si descrierea acestei franturi de istorie, pacat de sfarsit. Imi face greata cand aud de aceste abuzuri ale politiei. E clar cu ce gust pleaca turistii care au parte de experiente similare. Si sunt curios…oare plangerea facuta acelui politist local ar fi rezolvat ceva?

  2. Trist, foarte trist!In primul rand e pacat ca un crampei din istoria Romaniei este lasat in paragina “din lipsa fondurilor”. lucru imposibil in tarile civilizate.Trist este si faptul ca niste tineri care incercau sa descopere “pe viu” informatii din carti, fara ajutorul unui ghid, asa cum ar fi fost normal, sunt luati drept infractori de domnul politist Bobeica Mihai, loviti si amendati, cu camera foto distrusa.Asteptam parerea sefului de post, dlMocanu Marius Constantin si a dl primar al comunei Telega,Ilie Gheorghe.

  3. Penitenciarul Doftana a fost destinat de catre autoritati drept loc de detentie pentru borfasi, violatori, hoti si toata scursura societatii romanesti vreme de aproape un sfert de veac.
    Partidul Comunist Roman – formatiune politica declarata “CRIMINALA” de catre Parlamentul Romaniei – a incercat sa creeze acestui penitenciar o aureola eroica si astfel a sfidat adevarul istoric vreme de aproape o jumatate de secol!
    Adevarul se cunoaste deja si este de neinteles “de ce?” aceste ruine nu sunt inlaturate iar terenul nu este redat agriculturii…
    Chiar si paza acestei zone nu se justifica si se aloca fonduri pentru plata unor salarii care impovareaza inutil bugetul local!
    COMUNISMUL ESTE MORT PENTRU TOTDEAUNA ! Toate miturile trebuie demontate si aceste resturi urat mirositoare (la figurat si la propriu) trebuie distruse. Numai asa ne putem descotorosi de puroiul care a infectat grav acest popor vreme de aproape jumatate de veac!

  4. Superb articolul, dinozaurii juniori ne conduc pentru ca ceafa lata inca mai exista printre noi, si se multiplica al dracu de repede. Ma intreb daca o sa aiba aceeasi ceafa lata contra ungurilor, dupa ce ne confisca Ardealul..

  5. am vizitat ca pionier Muzeul Inchisorii Doftana; era trecut si pe lista cu obiective unde sa-mi duc copiii, credeam ca e ceva amenajat.. cu bilet de intrare si taxa foto..
    un articol care parca se potriveste si cu ploaie rece de afara, ce cade in timp ce citesc / felicitari pentru text si fotografii

Leave A Reply