FOTO Viața de zi cu zi sub ocupație militară

De aici trebuie să mergi pe jos, mi-a spus şoferul în timp ce apăsa pedala de frână a microbuzului. Nu înţelegeam exact de ce, dar m-am ridicat de pe scaunul de lângă el, loc pe care îl aleg tot timpul ca să văd mai bine ce e în jur, mi-am luat echipamentul şi am coborât. În jur, soldaţi cu automate. Eram la punctul de trecere de la Qalandia. Cu aparatul de fotografiat de gât, am luat-o încet spre porţile de securitate.

 de Ioana Moldovan

 

Până să ajung am trecut printr-o mare de microbuze portocalii, învechite, care aşteptau cuminţi în soare alături de şoferii lor. Erau taxi-urile colective palestiniene care pot transporta până la şapte persoane.

 

Ziua la amiază, cozile erau atât de lungi. În orele de vârf mi-ar fi luat o oră şi jumătate, dacă nu două să trec. Cel puţin aşa mi-a spus un bărbat palestinian care lucra în Ierusalim; el trece prin asta în fiecare zi.

 

 

Situat între Ramallah şi Ierusalim, punctul de trecere de la Qalandia este cunoscut drept loc de desfăşurare pentru protestatarii palestinieni de-o parte şi forţele de securitate israeliene de cealaltă parte. Măsurile de securitate extrem de stricte sunt aşadar o consecinţă firească. Qalandia este unul din cele două puncte militare de trecere echipate cu scannere biometrice, potrivit unui raport din 2008 al Biroului pentru Coordonarea Acțiunilor Umanitare (OCHA).

La prima poartă erau circa 10 până la 15 palestinieni la rând; a doua poartă era închisă, a treia la fel. Printr-a patra poartă treceau deja două persoane, aşa că m-am hotărât să mă aşez acolo la rând. Mi-am pus geanta pe bandă, mi-am golit buzunarele, exact ca într-un aeroport. Cum ridicam aparatul la ochi să fac o poză, cum îl auzeam pe Ovidiu Vanghele (Centrul de Investigaţii Media) spunând: „ai înnebunit? Nu face poze aici! Nici să nu te uiţi la aparat!”. Mi-a zis-o o dată, de două ori, de trei ori… până m-am hotărât să trag de la brâu. Eram prinsă între dorinţă de a fotografia şi riscul de a-mi fi şters cardul de memorie. Sau poate chiar mai rău. Uitându-mă în jur vedeam că toţi oamenii păreau foarte retraşi, aveau expresii serioase pe faţă şi erau extrem de tăcuţi. M-am gândit că ar fi mai bine să nu atrag atenţie asupra mea fără motiv.

 

 

Odată trecută de porţile de securitate, am zis să-mi încerc din nou norocul. Am dus aparatul la ochi, l-am îndreptat către un soldat în faţa unei bariere şi am văzut prin obiectiv cum ridică mâna într-un semn prin care îmi arăta clar să mă opresc. Imediat după, aparatul îmi atârna din nou în dreptul şoldului. Eram într-un teritoriu aflat sub ocupaţie militară.

 

 

***

Luna trecută, am avut ocazia să petrec o săptămână în Cisiordania. În limbaj diplomatic, cunoscută sub termenul de Teritorii Palestiniene Ocupate. Mă aflam pentru prima oară în viaţa mea într-un teritoriu aflat sub ocupaţie militară. M-am dus acolo ca să încerc să înţeleg cum e viaţa în asemenea condiţii. Voiam să găsesc răspunsuri, însă nu la întrebări legate de ce anume se întâmplă acolo – asta urma oricum să văd –, ci mai degrabă legate de consecinţele umane ale realităţii din teren. În zonă, nimeni nu poate ignora chestiunile politice sau istorice. Problema e că nimeni nu a reuşit până acum să găsească un numitor comun între poziţiile israelienilor şi palestinienilor. Argumentul unei părţi este întâmpinat automat cu un „da, dar…”, iar discuţiile în cascadă sunt interminabile. Nu e rolul meu să atribui vreo vină cuiva. Rolul meu asumat de observator cu un timp limitat la dispoziţie s-a axat pe viaţa de zi cu zi din teritoriile ocupate.

Într-o asemenea regiune, oricare dintre noi are nevoie de o cheie de înţelegere. Documentând călătoria, nu am găsit una mai neutră decât dreptul internaţional. Convenţia de la Geneva cu privire la protecţia civililor pe timp de război, cunoscută şi sub numele de A Patra Convenţie de la Geneva, defineşte protecţia umanitară a civililor din zone de război. Documentul prevede, printre altele, că puterea ocupantă nu are voie să deporteze în mod forţat populaţia ocupată şi nici să strămute parte din populaţia proprie în teritoriile ocupate (art. 49). De asemenea, convenţia conţine prevederi privind bunăstarea generală a locuitorilor din teritoriile ocupate, cum ar fi cele legate de asigurarea educaţiei copiilor, accesul la servicii medicale şi garantarea proprietăţii private.

Ajunsă în Ramallah, oraşul care este capitala administrativă de facto a Autorităţii Naţionale Palestiniene, nu am resimţit efectele ocupaţiei, chiar dacă locuitorii ei au fost printre cei dintâi care s-au alăturat primei Intifade. Astăzi, la 46 de ani de la Războiul de Şase Zile din 1967 când israelienii au ocupat Ramallah şi alte teritorii arabe, oraşul pare occidentalizat. Multe magazine aparţin marilor mărci occidentale. Oameni relaxaţi îşi văd de ocupaţiile zilnice. Viaţa de noapte e oarecum familiară. Toate acestea parcă m-au făcut să uit că aici a fost vreun conflict.

 

 

Există totuşi un detaliu vizual care face aminteşte de ocupaţie chiar şi la Ramallah: rezervoarele negre de apă de pe acoperişurile caselor. Îmi aduc aminte că le-am remarcat încă de pe drumul dinspre aeroportul din Tel-Aviv spre Ramallah. L-am întrebat pe Hanna, şoferul arab, ce e cu ele. „Aşa ne descurcăm noi cu resursele limitate de apă”, mi-a răspuns. „După aceste rezervoare poţi recunoaşte uşor localităţile palestiniene din Cisiordania”, a adăugat bărbatul.

 

 

Rezervoarele sunt soluţia palestinienilor la aşa-numitul „apartheid al apei”. Accesul la resurse de apă este distribuit inegal între israelienii şi palestinienii din Cisiordania. Shaddad Attili, preşedintele Autorităţii Palestiniene a Apei, spunea într-o conferinţă de presă, anul trecut, ca palestinienii primesc mai puţin de 25% din cei 400 mc pe an care corespund standardului internaţional. Israelienii beneficiază de cel puţin 70 de ori mai multă apă decât palestinienii. În plus, aceştia din urmă nu au voie să sape puţuri la mare adâncime. Astfel, accesul lor surse de apă este limitat la izvoare naturale, fântâni de mică adâncime şi apa de ploaie (la propriu). Alternativa este achiziţionarea apei de la autorităţile publice ale statului Israel. La preţuri deseori duble faţă de media pieţei.

În satul Battir am avut ocazia să discut cu Mohammed T. Obidallah, director adjunct pe probleme tehnice al organizaţiei de mediu Prietenii Pământului Orientul Mijlociu (FoEME). Abia atunci am început să înţeleg la ce nivel ajunge problema apei. Deşi există un Comitet Reunit al Apei, israelienii au drept de veto pe orice propunere de proiect.

Nu mi-aş fi imaginat că voi putea vedea copii jucându-se cu apă. Când am văzut doi băieţi în Battir bucurându-se de un izvor, m-a încercat o combinaţie apăsătoare de bucurie şi tristeţe. Ceva atât de obişnuit pentru mine este aici atât de ieşit din comun.

 

 

Accesul la apa este un drept fundamental al omului şi unul din subiectele sensibile pe agenda negocierilor de pace israeliano-palestiniene. Alături de graniţe, colonii israeliene, capitala de la Ierusalim şi problema refugiaţilor, accesul la apă se află pe lista „problemelor cu statut permanent”, conform Adunării Generale a Naţiunilor Unite.

***

Când vine vorba despre frontiere, Bariera de Separare este, probabil, cel mai vizibil semn distinctiv al ocupaţiei. Unii palestinieni l-au botezat „Zidul Apartheid” – o amintire permanentă a restricţiilor din calea libertăţii de mişcare.

 

 

Bariera are o lungime de 700 km şi o înălţime de 8 m atunci când ia forma de zid de beton. A fost construită cu scopul de a proteja israelienii împotriva atacurilor venite din teritoriile palestiniene. Lucru pe care l-a şi făcut dacă luăm în calcul statisticile publicate de guvernul israelian. Conform acestora, numărul atentatelor sinucigaşe derulate de palestinieni a scăzut dramatic odată cu începerea construcţiei. Dacă în perioada 2000-iulie 2003 (când a fost construit primul segment continuu al Zidului) acestea se ridicau la 73, în perioada august 2003-2006 numărul atentatelor a scăzut la 12.

Problema ridicată de palestinieni nu este însă construcţia în sine a barierei, ci amplasarea ei. Mulţi afirma că mai există un motiv pe lângă nevoile de securitate ale Israelului. E vorba de anexarea de teritoriu din Cisiordania. Zidul a fost construit în mare parte în interiorul Cisiordaniei şi doar parţial de-a lungul liniei de demarcaţie stabilită prin armistiţiul din 1949, aşa-numita „linie verde”. Dr. Mustafa Barghouti, Secretar General al Iniţiativei Naţionale Palestiniene, spune că „zidul nu separă palestinieni de israelieni, ci palestinieni de palestinieni.” Raportul Palestine Monitor Factbook (2012) arată că, pe lângă blocarea completă a accesului unor palestinieni către restul Cisiordaniei, zidul înconjoară parţial său complet mai multe comunități. Potrivit OCHA (Biroul pentru Coordonarea Acțiunilor Umanitare), 125.000 de palestinieni din 28 de comunități sunt înconjurați din trei părți de zid, iar 26.000 de palestinieni din opt comunități sunt înconjurați din patru părți de zid, mișcarea acestora fiind permisă în funcție de deschiderea și închiderea porților de acces controlate de israelieni. Programul zilnic poate fi limitat şi la doar o oră: între 7:30 și 8, între 14:00 și 14:15 și între 19:00 și 19:15.

 

 

Zidul nu este singurul element, dar e, probabil, cel cu efectele cele mai severe asupra libertăţii de mişcare a palestinienilor din Cisiordania cărora le este blocat accesul la păşuni, locuri de muncă şi servicii medicale. Au existat destule cazuri în care femei însărcinate au născut la porţile din Zidul de separaţie pentru că nu au reuşit să ajungă în timpul programului de operare a porţilor de securitate, spune Dr. Barghouti. Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, cel puţin 69 de femei palestiniene născuseră într-un punct de control între 2000 şi 2006. 35 de nou născuţi şi 5 femei şi-au pierdut viaţa din cauza complicaţiilor medicale.

 

 

***

Restricţia libertăţii de mişcare este o constantă a vieţii de zi cu zi în teritoriile palestiniene ocupate şi nu există persoană care să nu fie afectată. Zidul nu este singurul obstacol. Lista continuă cu punctele de trecere precum Qalandia, blocajele de pe drumuri şi infrastructura deficitară. În primele decenii ale ocupaţiei, libertatea de mişcare nu a avut prea mult de suferit. Odată cu izbucnirea primei Intifade în decembrie 1987 (încheiată în 1991), Israelul a început să suplimenteze măsurile de securitate prin introducerea unui sistem de premise de tranzit. Reţeaua complexă care funcţionează astăzi a început să fie construită odată cu a Doua Intifadă (2000 – 2005). Conform OCHA, în 2011 existau 522 de obstacole în calea libertăţii de mişcare în Cisiordania nepunând la socoteală Zidul şi alte 100 de bariere în zona oraşului Hebron sau la puncte de control amenajate ad-hoc.

Momentul în care am realizat cu adevărat ce înseamnă lipsa unei libertăţi fundamentale nu a avut însă legătura cu citirea unor rapoarte sau a altor documente oficiale. Era ziua în care trebuia să vizitez oraşul Hebron. Ca de obicei, m-am aşezat în microbuz pe locul din dreapta şoferului. Brusc mi-am dat seama că doi membri palestinieni ai echipei de organizatori nu veneau cu noi. “Nu-ţi face griji, ne vedem mai târziu la Hebron”, mi-au spus. “De ce”, am întrebat. Pentru că cel mai scurt drum de la Ramallah la Hebron trece prin Ierusalim, iar ei nu au permis de intrare în oraş. Intrarea în Ierusalim fără permis înseamnă arest. Aşa că cei doi au trebuit să meargă pe un drum mult mai lung, dar şi mai periculos. Nu degeaba i se spune Şoseaua Iadului şi astăzi în ciuda faptului că se lucrează la lărgirea lui. M-a cuprins un sentiment de furie. Nu mi se pare corect ca cineva să fie separat de grup doar pentru că nu are culoarea potrivită pe un permis. Şi nu mi s-a părut corect ca eu să am parte de tratament preferenţial doar pentru că sunt altceva decât palestinian. Voiam să merg şi eu pe acelaşi drum, măcar din spirit de solidaritate. Şi la întoarcerea din Betleem am şi făcut-o.

 

 

***

Accesul la servicii medicale, inclusiv la asistență de urgenţă, este o altă aproblema gravă ce derivă din restricţionarea libertăţii de mişcare.

 

 

Conform Semilunei Roşii palestiniene, în 2008, 112 decese şi 35 de cazuri de copii morţi la naştere s-au datorat faptului că fie ambulanţele, fie pacienţii nu au putut trece de puntele de control. Statistica nu include cazurile nedocumentate de oameni simpli care transportă prieteni sau membri ai familiei cu maşinile personale la spital.

 

 

La Ierusalim am vizitat spitalul Augusta Victoria, cel mai centru medical din Ierusalimul de Est şi singurul care asigură servicii medicale de specialitate pentru rezidenţii din Cisiordania şi Fâşia Gaza. Conform purtătorului de cuvânt al instituţiei, 50% din pacienţi provin din teritoriile palestiniene ocupate, exclusiv partea de est a oraşului Ierusalim.

 

 

Cu toate că spitalul depune eforturi pentru a-şi păstra standardele şi acreditarea internaţională şi cu toate programele de training pentru personal, limitarea libertăţii de mişcare rămâne principala problemă a palestinienilor atunci când se pune problema asistenţei medicale de calitate.

 

 

***

Cine ajunge în Ierusalimul de Est îşi dă repede seama că totul e extrem de complicat aici.

Ierusalimul este oraş sfânt pentru evrei, creştini şi musulmani. La o aruncătură de băţ una de alta se găsesc Zidul Plângerii, moscheea Al-Aqsa şi Biserica Sfântului Mormânt. Politica pare însă la fel “sfântă” la Ierusalim.

 

 

În timpul războiului din 1948, Israelul a ocupat 78% din ceea ce este denumită în documentele internaţionale Palestina Istorică, înainte ca Linia Verde (linia de armistiţiu) să fie trasată. Ierusalimul era controlat de israelieni în proporţie de 85%, cu precădere în vestul oraşului. 11% din suprafaţa Ierusalimului, inclusiv Oraşul Vechi, au rămas sub control iordanian pentru a fi transferate apoi în administrarea unui viitor stat palestinian. 4% a devenit zona nimănui, o zonă tampon care să permită evitarea confruntărilor directe în perimetrul oraşului.

În timpul Războiului de Şase Zile din 1967, Israelul a cucerit restul de 15% din Ierusalim. Atunci a fost demarată o serie de măsuri menită să schimbe demografia oraşului şi, în special, a părţii de est. Printre acestea se numără anexarea de pământ, revocarea statutului de rezident, confiscarea de terenuri, demolări etc. Toate îndreptate împotriva palestinienilor.

În 1980, Knessetul, parlamentul israelian, a adoptat aşa numita Lege a Ierusalimului prin care oraşul este proclamat capitala statului Israel, completă şi unificată. Legea produce efecte atât în partea de vest, cât şi în cea de est, în graniţele extinse, aşa cum au fost ele redefinite în 1967. Urmarea este că Ierusalimul de Est a fost practic separat de restul Cisiordaniei. Consiliul de Securitate al ONU nu a aprobat demersul legislativ al Israelului şi a adoptat în unanimitate Rezouția 478 prin care declară Legea Ierusalimului nulă de drept şi în contradicţie cu dreptul internaţional.

De la începutul ocupaţiei, principala strategie pentru menţinerea controlului în Ierusalimul de Est a fost politica de colonizare. Construcţia acestor aşezăminte pe teritoriul care, conform dreptului internaţional este al palestinienilor, limitează complet accesul înspre şi dinspre Cisiordania.

 

 

***

Problema coloniilor israeliene în teritoriile ocupate este una din cele mai spinoase probleme din negocierile de pace israeliano-palestiniene. Construcţia de colonii nu este limitată la zona Ierusalimului, ci afectează întreaga Cisiordanie. Comunitatea internaţională consideră aceste colonii în afara legii având în vedere că ele reprezintă o violare clară a prevederilor celei de-a Patra Convenţii de la Geneva care spune că “puterea ocupantă nu are dreptul de a deporta sau transfera parte a propriei populaţii civile în teritoriile pe care le ocupă”.

Cu toate acestea, guvernul israelian aprobă în mod constant noi unităţi locative în colonii deja existente sau trece în legalitate avanposturi pe care el însuşi le consideră ilegale. Acesta este şi motivul pentru care negocierile de pace au fost îngheţate în urmă cu trei ani.

Una din cele mai sensibile zone de colonizare este cunoscută sub numele Zona E1 (Est 1). Aceasta fâşie de pământ se întinde de la nord-est de Ierusalim către vest până la colonia Ma’ale Adumim şi către est până în valea Iordanului.

Construcţia de colonii în această zonă este extrem de controversată. Autorităţile de la Ramallah afirma că zona E1 va face imposibilă proclamarea unui stat independent palestinian având în vedere că nu ar exista continuitate geografică a noii țări formate. Cisiordania ar fi practic împărţită în două entităţi, una la nord, alta la sud de E1.

***

Această zonă, întinsă pe 12 kilometi pătraţi, este casa mai multor comunităţi de beduini, ameninţate în acest moment cu relocarea forţată. În iulie 2011, autorităţile au confirmat oficialilor Naţiunilor Unite intenţia de a muta din casele lor beduinii din cele 19 comunităţi de la periferia de est a Ierusalimului.

 

 

Aşa cum menţionează UNRWA (United Nations Relief and Works Agency for Palestine Refugees în the Near East), odată cu ocuparea Cisiordaniei de către israelieni, o serie de politici adoptate de-a lungul timpului au forţat aceste grupuri pastorale să-şi reducă activităţile sezoniere şi să se stabilească în comunităţi permanente. Acum, până şi aceste comunităţi sunt în pericol.

 

 

Comunitatea Abu Nwar este una din cele 19 ameninţate de aceste evoluţii din zona E1. Chiar dacă e situată în mijlocul unei zone deşertice, cu un singur drum de acces, o colonie evreiască este construită atât de aproape de ea încât ar trebui să-i numim vecini de palier.

 

 

Lucrurile se complică şi mai mult din cauza faptului că aceste comunităţi de beduini sunt situate în zona C a teritoriilor ocupate. În urma Acordurilor de la Oslo (1995) au fost create trei diviziuni administrative cu caracter temporar în Cisiordania până la soluţionarea definitivă a conflictului.

Zona A, care cuprinde aproximativ 18% din Cisiordania, este sub administrare civilă şi de securitate palestiniană. În această zonă A se găsesc oraşele palestiniene şi ariile din împrejurimi fără niciun fel de colonie israeliană. Prin legea statutului Israel, accesul israelienilor este interzis în această zonă. Forţele armate nu au nicio prezență în această zonă, dar uneori efectuează raiduri pentru arestarea unor militanţi suspecţi de acte de terorism, spune Dr. Barghouti.

Zona B se întinde pe circa 21% din Cisiordania şi se află sub administrare civilă palestiniană şi control de securitate comun israeliano-palestinian. Nici aici nu se găsesc colonii israeliene.

Cu 61% din suprafaţa totală a Cisiordaniei, zona C se află sub control total al statului Israel. Aici se găsesc toate coloniile şi avanposturile israeliene. Zonele din imediata vecinătate sunt atribuite acestor aşezări. Pe drumurile care fac legătura între colonii au acces numai cetăţeni israelieni. Ele sunt catalogate drumuri strategice şi fac parte din zonele de securitate definite de forţele armatei israeliene. În prezent, circa 300.000 de colonişti israelieni trăiesc în zona C din Cisiordania spre deosebire de 150.000 de oameni câţi numără populaţia palestiniană.

 

 

Zona C mai are o particularitate de ordin legal: pe 70% din suprafaţa ei este interzisă orice activitate de construcţie a populaţiei palestiniene. În restul de 30%, restricţiile şi sistemul de permise impuse de autorităţile israeliene fac imposibilă orice construcţie. Această particularitate afectează în mod special comunităţile de beduini pentru că locuitorii nu îşi pot construi sau extinde nici casele, nici adăposturile pentru animale. Din cauza riscului ca acestea să fie demolate imediat de forţele armate israeliene, beduinii sunt forţaţi să trăiască în barăci improvizate din foi de aluminiu şi bucăţi de plastic.

 

 

Pe Marco Ricci, coordonator de proiecte la Oxfam (o confederaţie internaţională formată din 17 organizaţii care militează pentru stoparea sărăciei şi a nedreptăţii), l-am cunoscut în comunitatea Abu Nwar. Aici locuiesc 80 de familii de beduini ceea ce însumează 600 de oameni din totalul de 30.000 de beduini din Cisiordania. Ricci mi-a povestit cum orice tentativă de a cere o autorizaţie de construcţie pentru şcoli, case sau reţele de alimentare cu apă a fost respinsă de autorităţile israeliene.

 

 

Problema accesului la apa este cu atât mai gravă în cazul beduinilor decât în cazul celorlalte comunităţi palestiniene.

 

 

În Abu Nwar, la fel ca în majoritatea comunităţilor de beduini, ocupaţiile tradiţionale de creştere a animalelor sunt ameninţate cu dispariţia. Oamenii se străduiesc să ţină oi şi capre şi să vândă produsele din lapte şi carne. Întregul set de restricţii impuse face, însă, viaţa de zi cu zi din ce în ce mai dificilă. Animalele au nevoie de furaje şi apă, iar beduinii nu numai că trebuie să achite preţul ridicat al acestor produse, dar trebuie să adauge şi costuri de transport extrem de mari pentru veniturile lor.

 

 

Cu alte cuvinte, spune Maro Ricci, beduinilor le este răpită posibilitatea de a-şi câştiga traiul şi sunt împinşi încet, dar sigur, dincolo de pragul sărăciei. Sărăcie care se poate vedea peste tot printre adăposturile improvizate răsfirate de-a lungul aleilor prăfuite.

Femeile din comunitate încearcă să păstreze şi să valorifice unele meşteşuguri tradiţionale şi ţes covoare, fețe de masă, fețe de pernă sau alte decoraţiuni. În timp ce vorbeam cu ele am fost surprinsă de faptul că nu văzusem aproape niciun bărbat în sat, ci numai femei şi copii. Mai târziu aveam să aflu de la Marco Ricci că bărbaţii dorm în timpul zilei şi lasa femeile să le fie purtători de cuvânt în toate chestiunile, inclusiv în găsirea unei a doua soţii. Am refuzat oferta politicos.

 

 

La final trebuie spus că Abu Nwar este un exemplu totuşi fericit pentru că are o şcoală şi chiar un teren de baschet. Cu toate astea, nu am văzut un singur copil aruncând la coş în tot timpul pe care l-am petrecut acolo.

 

 

***

Extinderea coloniilor israeliene este un subiect extrem de sensibil în teritoriile ocupate. Începutul a fost făcut în anul 1972, în oraşul Hebron. Situat la 30 de kilometri mai la sud de Ierusalim, Hebronul este şi el unul din oraşele sfinte pentru religiile musulmană, evreiască şi creştină. Şi este singurul oraş în afară Ierusalimului care are o colonie israeliană în partea istorică a sa.

 

 

Dacă ne uităm la istoria Hebronului, oraşul a avut multă vreme o mică prezență evreiască ce trăia alături de majoritatea palestiniană. Începând cu anii 1920, Hebronul a devenit scena unor violenţe şi tensiuni între evrei şi palestinieni care au culminat cu mai multe atacuri de ambele părţi.

Pe 24 august 1929, 67 de rezidenţi evrei au fost omorâţi de palestinieni şi peste 100 au fost răniţi. În urma acestui incident, forţele britanice care controlau zona au evacuat toţi locuitorii evrei din Hebron. În 1936 nu mai exista niciun evreu în oraş.

În aprilie 1968, un grup de evrei israelieni condus de rabinul Moshe Levinger a închiriat câteva camere într-un hotel din centrul Hebronului cu intenţia declarată de a petrece Paștele evreiesc lângă Mormântul Patriarhilor. Două zile mai târziu nu se mai dădeau plecaţi nicăieri şi în ciuda faptului că guvernul israelian nu a aprobat mişcarea, câteva săptămâni mai târziu au fost mutaţi într-o bază militară din vecinătate. Până la urmă, grupul a acceptat să fie transferat în ceea ce urma să devină colonia Kiryat Arba, construită pe teren confiscat de israelieni în scopuri militare.

Apoi, în 1979, un grup de 10 femei şi 40 de copii s-au mutat din Kiryat Arba în aşa numita clădire Beit Hadassah. Armata israeliană a decis în consecinţă că grupul trebuie să primească drept exclusiv de folosire a clădirii. În 1980, atentatori palestinieni au aruncat o grenadă în faţa clădirii omorând 6 studenţi evrei şi rănind alţi 20. După acest atac, guvernul israelian a aprobat oficial începutul procesului de colonizare din partea istorică a oraşului Hebron.

 

 

Un alt moment important din schimbul istoric de ostilităţi din Hebron este ziua de 25 februarie 1994. De sărbătoarea evreiască Purim, doctorul Baruch Goldstein, un colonist şi susţinător al mişcării de extremă dreaptă Kach, a deschis focul în moscheea Ibrahimi (parte din Mormântul Patriarhilor). 29 de musulmani şi-au pierdut viaţa în atentat, alţi 100 au fost răniţi. Masacrul a generat proteste şi violenţe în întregul ansamblu al teritoriilor palestiniene.

Atunci a fost instituită o politică clară de separaţie între coloniştii israelieni şi palestinienii din Hebron, care se manifestă şi astăzi prin restricţii dure impuse libertăţii de circulaţie a populaţiei majoritare în centrul istoric al oraşului. Baza legală a acestor măsuri este reprezentată de Protocolul privind redislocarea forţelor militare în Hebron, cunoscut mai degrabă sub numele de Protocolul Hebron. Documentul a fost semnat pe 17 ianuarie 1997 de preşedintele Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, Yasser Arafat, şi premierul israelian, Benjamin Netanyahu. În urma acestui act, Hebronul a fost divizat în zonele H1 şi H2, iar măsurile de securitate au un statut special în zonele care se află sub control militar israelian.

Zona H1 este sub control total palestinian şi cuprinde circa 80% din suprafaţa oraşului, echivalentul a 18 kilometri pătraţi, precum şi majoritatea populaţiei. Protocolul Hebron permite operarea posturilor de poliţie în H1.

Zona H2 este sub control total al armatei israeliene. Totuşi, administraţia civilă este una palestiniană, dar ea nu are nicio autoritate asupra coloniştilor israelieni şi asupra proprietăţii acestora. H2 măsoară 4,3 kilometri pătraţi, adică restul de 20% din suprafaţa oraşului. Aici trăiesc 35.000 de palestinieni şi circa 800 de colonişti evrei. Partea istorică din Hebron se găseşte în zona H2.

 

 

În prezent există patru colonii israeliene în vechiul Hebon: Beit Hadassah, construită în 1979, Abraham Avinu în 1980, Beit Romano tot în 1980 şi Teil Rumeida în 1984. Aceste colonii se bucură de protecţia permanentă a soldaţilor armatei israeliene. Toate coloniile sunt clasificate drept zone militare închise unde niciun palestinian nu are voie să se afle fără un permis special. Cu excepţia coloniei Tel Rumeida, toate celelalte sunt construite în jurul străzii Shuhada, care era odinioară inima comerţului palestinian din Hebron.

În septembrie 2012, 1.612 afaceri palestiniene închiseseră în zona H2 fie din ordin direct al armatei israeliene, fie din cauza restricţiilor impuse de militari în cazul clienţilor şi furnizorilor în diferite segmente ale străzii.

***

 

Astăzi, strada Shuhada e complet părăsită. Ce n-a părăsit însă zona e tensiunea copleşitoare.

***

 

 

***

Când am ajuns la faţa locului, auzisem deja numeroase povești despre cum nu are nimeni voie să fotografieze soldaţi israelieni. La intrarea pe strada Shuhada erau postaţi câţiva şi, pentru început, mi-am spus că e de ajuns să surprind câteva imagini de la distanţă. Şi totuşi, de aproape nu se putea deloc? Mergeam liniştită către ei, aparatul la brâu şi mâinile pe el. A urmat tradiţionalul “Hello” şi deodată soldaţii nu mai erau atât de înfricoşători de aproape. Am întrebat dacă îi pot fotografia. Primul răspuns a fost un “nu” categoric. Am insistat şi la final am ajuns să am un portret cu un soldat israelian zâmbitor. Ba chiar m-au rugat să facem o poză împreună.

 

 

Episodul acesta a fost, însă, unul singular. Tensiunea este sentimentul predominant pe străzile din Hebron. În timp ce eu aşteptam să fiu legitimată pentru a intra pe strada Shuhada, o patrulă militară a ajuns în zonă să ofere sprijin soldaţilor pe care îi fotografiasem. Un grup mai numeros trebuia ţinut sub control. Palestinienii nu au voie să treacă dincolo de acel punct. Doi copii se jucau prin preajmă, iar în clipa în care unul dintre ei a aruncat ceva, soldaţii erau instantaneu cu mâna pe puştile automate. Ei mi-au spus că muniţia e de război. “E pentru protecţia noastră”.

 

 

Conform unui raport al unui ONG specializat în problemele refugiaţilor, restricţiile severe impuse de armata israeliană împotriva libertăţii de mişcare a palestinienilor cu tot cu vehiculele lor, dar şi manifestările violente dese ale coloniştilor evrei, i-au forţat pe mulţi palestinieni să îşi abandoneze casele din H2. Raportul citat mai spune şi că percheziţiile în casele celor care au decis să rămână sunt frecvente. La fel şi percheziţiile corporale, patrulele înarmate şi punctele de control. Documentele oficiale ale armatei israeliene numesc această practică “a-ţi face prezentă simţită”.

 

 

Ca să ajung înapoi în H1 a trebuit să trec din nou printr-un punct de control. Eşti singură, m-a întrebat soldatul. Acum da, i-am răspuns. Şi nu ţi-e frică?, a continuat. De ce, ar trebui? Asta e o zonă foarte periculoasă, mi-a explicat arătându-mi o piatră câţiva metri mai încolo. Un adolescent ar fi încercat în acea dimineaţă să îl lovească în cap pe soldat.

 

 

Partea poate cea mai tristă a acestui conflict e că el este purtat de copii. Soldaţii din armata israeliană sunt puşti, media de vârsta e de doar 19 ani. Palestinienii care aruncă cu pietre sunt puşti, crescuţi în ura cultivată şi dispreţ pentru autoritate. Soldatul mi-a spus că nu ar trage niciodată cu arma împotriva unor copii înarmaţi cu pietre. Că puşca automată îi oferă doar protecţie. Cum decide însă un puşti de 20 de ani că are nevoie de protecţie?…

 

 

Dincolo de punctul de control se pot vedea piaţetele Hebronului sumite “souqs”. Toate sunt acoperite pentru a proteja oamenii de pe străzi de atacurile coloniştilor. Aceştia din urmă sunt circa 800 de oameni, protejaţi de circa 1000 de puşti cu automate într-un oraş de circa 175.000 de locuitori.

 

 

 

***

Conflictul israeliano-palestinian are urmări serioase asupra generaţiilor de tineri palestinieni. Biroul Central palestinian de Statistică estima în 2010 că ponderea copiilor sub 15 ani în totalul populaţiei era de 41,3%, în timp ce numărul celor sub 18 ani e peste jumătate.

 

 

Aceştia sunt crescuţi într-o atmosferă de perpetuu conflict, iar ura împotriva israelienilor le este insuflată de la vârste fragede. Dincolo de asta, educaţia lor are mult de suferit. Nu e un secret că viitorul unei naţiuni se clădeşte în primul rând prin educarea copiilor ei. Iar obstacolele cu care se confruntă copiii palestinieni sunt semnificative, conform unui raport al Education Cluster, o organizaţie care se ocupă de problemele educaţiei în zone de conflict. Cele mai mari probleme sunt în zona C unde construcţia de şcoli este aproape imposibilă. Reparaţiile la cele existente sunt problematice, aşa încât multe şcoli ajung să fie în pericol de demolare din cauza riscurilor structurale. La acestea se mai adaugă şi costurile mari pe care restricţiile de circulaţie le cauzează familiilor de palestinieni şi reţeaua de şcoli cu o acoperire insuficientă.

 

 

Conform studiilor UNRWA, rezultatele şcolare ale copiilor din Cisiordania au scăzut simţitor de la izbucnirea celei de-a Doua Intifade. Iar violența din comunităţi se transferă deseori în curtea şcolii.

 

 

Instituţiile de învăţământ sunt împărţite după criteriul de gen: şcoli de băieţi (37%), şcoli pentru fete (35%) şi şcoli mixte (29%), arată un raport al TIMSS & PIRLS Internaţional Study Center din 2008.

 

 

Având în vedere şomajul ridicat din teritoriile palestiniene, administraţia de la Ramallah a decis să înfiinţeze unităţile de educaţie tehnică şi vocaţională – un sistem de şcoli profesionale – care să-i pregătească pe tineri în concordanţă cu nevoile de pe piaţa muncii care se chinuie să se dezvolte.

***

Am vizitat o asemenea școală profesională în Hebron. Inaugurarea a avut loc în 1993, sprijin financiar primeşte de la guvern, dar mai ales din fonduri ale Uniunii Europene. Directorul şcolii mi-a povestit că are 250 de elevi, dintre care 30 de fete. Fiecare specializare are în jur de 15 cursanţi. Cel mai bun termen care descrie sistemul de şcoală profesională este acela de ucenicie. Tinerii stau două zile pe săptămână la şcoală, celelalte trei fac practică direct în fabrici şi ateliere.

 

 

Majoritatea elevilor pe care i-am întâlnit mi-a spus că după şcoală profesională vor să meargă la facltate. Unii iau în considerare un studiu în străinătate. Celelalte opţiuni sunt deschiderea unei afaceri proprii sau lucrul în familie.

 

 

După multe discuţii cu palestinieni nu am putut rezista tentaţiei de a-i întrebă pe elevii-ucenici dacă au vreun prieten israelian sau dacă măcar cunosc vreunul. Răspunsul unanim a fost “nu”. Iar motivul este unul atât de simplu încât cu greu m-aş fi gândit la el: nu au unde să se întâlnească. Sigur, este cel mai logic şi pertinent răspuns posibil, dar atunci am fost şocată de el. Pentru mine e absurd ca oameni, care sunt fizic atât de aproape unii de ceilalţi, nu se întâlnesc niciodată pentru că nu au voie să fie în acelaşi loc în acelaşi timp.

***

Un alt subiect sensibil pe agenda negocierilor de pace israeliano-palestiniene este legat de statutul refugiaţilor.

 

 

Conform UNRWA, un refugiat palestinian este “acea persoană a cărui domiciliu era Palestina între iunie 1946 şi mai 1948 şi care şi-a pierdut atât casa, cât şi mijloacele de trăi ca rezultat al războiului arabo-israelian din 1948”. Conform aceleiaşi agenţii ONU, o treime din totalul de 4.919.917 refugiaţi înregistraţi în ianuarie 2013, adică peste 1,5 milioane de oameni trăiesc în lagăre de refugiţi din Iordania, Liban, Siria, Fâşia Gaza şi Cisiordania, inclusiv în Ierusalimul de Est. Astfel, palestinienii reprezintă cel mai mare grup de refugiaţi din întreaga lume.

 

 

În Cisiordania existau, la 1 ianuarie 2013, 741.409 refugiaţi înregistraţi oficial, din care 216.403 trăiesc într-un total de 19 tabere de refugiaţi. Raportele UNRWA arata că aceste tabere sunt suprapopulate, iar furnizarea de servicii precum alimentarea cu apă şi electricitate este extrem de groaie. În lagăre, sărăcia este la ordinea zilei. 29% dintre locuitori au probleme în a-şi asigura hrana zilnică (raport 2011).

 

 

În timpul şederii mele în Cisiordania am avut ocazia să vizitez tabăra de refugiaţi Al Ain din Nablus, cunoscută şi drept Câmp No.1 sau Ein Beit al Ma’. Al Ain e una din trei tabere de refugiaţi din apropiere de Nablus. Celelalte două sunt Balata şi Askar. Suprafaţa totală a lagărului este de 0,5 kilometri pătraţi.

 

 

Populaţia totală e de 6750 de locuitori, majoritatea originaţi din oraşe precum Lydd, Jaffa şi Haifa. Clădirile au deseori doar 20 de centimetri distanţă între ele. Străzile, acolo unde există, pur şi simplu nu au loc de un trotuar.

 

 

De obicei, trupurile morţilor sunt scoase pe geam şi trecute din casă în casa până la o locuinţă care are acces la strada principală, îmi povesteşte Wisam Deeb, ofiţerul de comunicare al UNRWA. Pe una din cele mai înguste uliţe din tabăra nu am încăput cu genţile în care purtam echipamentul foto.

 

 

O altă problemă în taberele de refugiaţi o reprezintă supraaglomeraţia din şcoli. Media unei clase este de 50 de elevi (date UNRWA din 2013). Sunt mai multe şcoli care împart aceeaşi clădire, de exemplu, fapt care duce la scurtarea orelor pentru elevi. Multe imobile au fost, de asemenea, avariate de acţiuni ale armatei israeliene din septembrie 200 încoace.

Am văzut mulţi copii pe ceea ce se cheamă străzi în Al Ain. Îi vedeam cum se joacă, dar nu îmi amintesc să fi auzit râsete. Am văzut copii jucându-se, dar nu îmi amintesc să fi văzut vreo jucărie la unul din ei. Pe una din străzi ningea. Câţiva copii râdeau bucăţi de polistiren de zidul unei case. Erau foarte hotărâţi să nu mai rămână nimic din bucăţile acelea şi răspândeau “fulgii de zăpadă” pe uliţa. Şi tot nu se auzeau râsete.

 

 

Tot ce am văzut a fost un zâmbet.

 

 

Violenţa este o altă caracteristică a taberelor de refugiaţi. Nablus e frecvent scena ciocnirilor între forţele israliene şi militanţii palestinieni. Tensiunile şi atacurile violente au sporit în timpul celei de-a Doua Intifade. Taberele de refugiaţi sunt erau considerate centrele de producţie ale rachetelor trase din Cisiordania către teritoriu israelian (“The Terrorist Infrastructure în Nablus – Results and Forecast”- Terrorisminfo.org – 2008).

Potrivit Biroului pentru Coordonarea Acțiunilor Umanitare din cadrul ONU, în timpul celei de-a Doua Intifade între 2002 – 2005, au fost omorâţi 522 de rezidenţi din Nablus şi taberele de refugiaţi înconjurătoare, iar răniţi alţi 3.104 ca urmare a operaţiunilor militare iniţiate de trupele de apărare israeliene (IDF) împotriva militanţilor palestinieni. În dată de 27 martie 2002, 30 de colonişti civili israelieni au fost omorâţi în hotelul Park din Netanya, în timpul unei cine festive în urma unui atac al extremiştilor palestinieni. Ca urmare a acestui atac, cunoscut sub numele de „masacrul de Paşte”, Israelul a iniţiat în aprilie 2002 o campanie militară de amploare, denumită Operaţiunea Scutul Protector. Nablus a fost una din ţintele principale ale acestei operaţiuni.

Este aproape imposibil de găsit o familie de refugiaţi care să nu aibă cel puţin un martir printre membrii săi. Cel puţin aşa spun rezidenţii din Al Ain. Pozele martirilor se afla la loc de cinste pe pereţii din casele palestiniene. Martirii sunt sunt motivul lor de suferinţă, dar şi de mândrie. În toate casele în care am intrat, oamenii îmi arătau cu mândrie portrele celor dragi care, în ochii lor şi ai comunităţii, îşi sacrificaseră viaţa pentru o Palestină liberă.

 

 

Spre una dintre aceste case m-a atras mirosul. Mirosul de sos de roşii, ca cel pe care îl făcea bunica vara, în timpul vacanțelor mele. În faţa casei, erau aşezate la soare două ligheane mari, pline cu sos de roşii. Bătrâna care făcea bulionul pierduse în urma conflictului, nu unul, ci trei membri ai familiei sale. Când am intrat în casă, pozele lor m-au întâmpinat de pe peretele camerei de lângă bucătărie.

 

 

Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a afirmat şi reafirmat, în multiple rânduri, dreptul la întoarcere al refugiaţilor (Rezoluţia 194 a Adunării Generale din 1948, Rezoluţia 237 a Consiliului de securitate din 1967 şi Rezoluţia 169 a Adunării Generale din 1980). În plus, potrivit Monitorului Palestinian, sunt patru organisme de drept internaţional care dictează dreptul la întoarcere al palestinienilor: dreptul umanitar, legea drepturilor omului, dreptul la naţionalitate şi dreptul refugiaţilor. Poziţia oficială a Israelului în această privinţă este aceea că, după standardele internaţionale, palestinienii de a doua şi a treia generaţie născuţi în Cisiordania nu pot fi consideraţi refugiaţi.

***

M-am întors din Cisiordania cu impresia că tot ce am văzut acolo nu se poate îndrepta decât către imposibilitatea soluţiei cu două state. Am crezut că israelienii şi palestinienii sunt incapabili să depăşească acest status-quo. La sfârşitul lui iulie însă, la doar trei săptămâni de la întoarcerea mea acasă, discuţiile directe de pace dintre autorităţile israeliene şi palestiniene au fost reluate la Washington. Negocierile de pace fuseseră îngheţate din septembrie 2010, principala cauză fiind coloniile israeliene din Cisiordania. În vederea reluării discuţiilor, guvernul israelian a decis eliberarea a 104 prizonieri palestinieni.

Potrivit BBC, Secretarul de Stat american John Kerry, care a efectuat nu mai puţin de şase vizite oficiale în Orientul Mijlociu în ultimele cinci luni, a anunţat că ţelul este atingerea un acord de pace final într-un răstimp de nouă luni.

Cinicii spun că au mai auzit toate acestea. O mână de optimişti îşi permit, însă, să spere.