FOTO Plimbarea de weekend: Cursuri de ape din Maramureș

1

Ape curgătoare – ape călătoare. Apele curgătoare ale Maramureşului Istoric sunt tributare Tisei, acest râu fiind cea mai mare arteră de drenare a jumătăţii estice a Bazinului Carpatic (sau bazinul mijlociu al Dunării). O imagine generală asupra Tisei descrie caracteristicile fundamentale ale acestui râu. Bazinul hidrografic al Tisei, acoperind 157.186 kmp, este cel mai mare subbazin din bazinul Dunării, reprezentând 19,5% din suprafaţa acestuia. Precipitaţiile medii multianuale în bazinul Tisei sunt de 744 mm/ an, evapotranspiraţia este de 560 mm/an, ceea ce duce la o scurgere de 177 mm/an (=830 mc/secundă la vărsarea în Dunăre).

 

 

de Peter Lengyel

 

În bazinul Tisei trăiesc circa 14 milioane de oameni, în Serbia, Ungaria, Slovacia, Ucraina, România, dintre care, în România, 6,095 milioane (în 2004); la ora actuală, teritoriul bazinal al Tisei este ocupat de păduri, păşuni, terenuri arabile, arii protejate, sate şi zone urbanizate.

Cursul Tisei avea numeroase meandre, din care rezulta o lungime a râului de 1.400 km între izvoare şi vărsarea în Dunăre. Până spre mijlocul secolului 19, Tisa inunda regulat circa 2 milioane de hectare de-a lungul cursului ei. După inundaţiile devastatoare din 1855, regularizările, îndiguirile, desecările, tăierile a 122 meandre până în 1875, au scurtat râul cu circa 30%, astăzi acesta având 966 km lungime. Bazinul Tisei este împărţit în două mari părţi: apele de munte şi apele de câmpie. Cursul superior al Tisei şi ale afluenţilor săi sunt râuri montane cu ape curgând pe un pat pietros-bolovănos, iar secţiunile inferioare sunt ape de coline curgând pe prundişuri nisipoase. Bazinul Carpatic are mari stive de sedimente cărate de ape dinspre munţi, acestea fiind depuse iniţial în apele Mării Panonice pe parcursul terţiarului, astfel că aceasta a devenit colmatată pe la începutul Pleistocenului. În privinţa cursului Tisei, există o împărţire în trei sectoare: Tisa superioară de la izvoare până la confluenţa cu Someşul (are 200 km de râu), Tisa mijlocie între vărsarea Someşului şi vărsarea Mureşului, şi Tisa inferioară, între vărsarea Mureşului în Tisa şi vărsarea Tisei în Dunăre. Afluenţii Tisei cu bazin mai mare de 1.000 kmp au pe traseul lor 40 de tipuri de cursuri, dintre care în România se găsesc 12 tipuri.

 

_DSC5753

_DSC5853

 

Din totalul de 15,7186 milioane de hectare ale bazinului Tisei, România are 7,262 milioane de hectare, respectiv 46,2% din bazin, acest teritoriu reprezentând 30,5% din suprafaţa ţării (mare parte din Transilvania). În bazinul Tisei, pădurea ocupă în medie 26%, fiind concentrată în nordul şi estul bazinului, adică în zona Carpaţilor; în bazinul Tisei există 4,31234 milioane de hectare de pădure, din care 2,29492 sunt în România, astfel 53,2% din pădurile Tisei sunt la noi. Bazinul Tisei are 167 de braţe moarte mai mari, peste 300 de zone umede mai semnificative şi 12 situri Ramsar (zone umede de importanţă internaţională); totodată există aici peste 30 de hidrocentrale, iar de la graniţa ucraineano-maghiară, pe 70% din lungimea cursului Tisei, apa este utilizată pentru navigaţie.

 

_DSC6193

 

Peisajul din bazinul Tisei este una dintre cele mai atractive la nivel european, având zone muntoase, dealuri, văi largi, variate zone umede, un mozaic de habitate cu o mare diversitate biologică şi culturală. Potenţialul turistic al Tisei este foarte mare, dar slab exploatat până la ora actuală. Denumirea Tisa are origini slab clarificate, provenind posibil din rădăcini indo-europene având semnificaţie de ‚noroios’ (Károly Konecsny, Water development and their impact on runoff in the Upper Tisa catchment, The Upper Tisa Valley, 1999 p. 309-338). Documente romane menţionează râul Tisa sub denumirile: Parsiou, Pthirus, Tigas, Tisianus, pe când documente medievale în limba latină o menţionează sub denumirea Tisia şi Tysia.

 

_DSC6203

 

Cursurile de apă sunt adevărate coridoare de migraţie şi de dispersie pentru un mare număr de organisme, în primul rând acvatice, dar şi multe alte specii care urmează trasee ale pădurilor de luncă sau culoare de văi… Dispersia poate să fie pasivă, animalele de dimensiuni mai mari au posibilitatea de a intreprinde migraţii şi dispersie activă. Totodată, în epoca noastră antropizată, cursurile de apă sunt şi căi de pătrundere a unor specii alohtone, invazive, care cu ajutorul voluntar sau involuntar al oamenilor, au ajuns să polueze ecosistemele naturale încă sănătoase.

 

_DSC6208

 

Tisa superioară nu este distrusă de lucrări hidrotehnice care să segmenteze apele sale, astfel că se păstrează zonarea relativ naturala a sectoarelor sale, situaţie care a devenit o valoare în sine în peisajul european cu apele distruse de oameni. Conceptul râului continuu (River Continuum Concept, Vannote et al., 1980) consideră cursul de apă ca fiind o continuitate pe cursul căreia se schimbă dimensiunea particulelor, calitatea apei, iluminarea etc., iar în conformitate cu aceste schimbări se schimbă proporţii ale comunităţilor biotice, de multe ori specii înrudite fiind înlocuite una cu alta.

 

DSC_1652

 

Precipitaţiile din bazinul Tisei Superioare duc la existenţa unei reţele hidrografice bine dezvoltate. În etajele înalte ale munţilor, precipitaţiile anuale se ridică la 1.200-1.400 mm, pentru ca în circa 60% din suprafaţa maramureşeană ele să fie pe la 1.000 mm pe an. Doar pe un sector al Izei există precipitaţii sub 700 mm pe an. În zonele maramureşene, în bazinul Tisei Superioare, precipitaţiile depăşesc evaporaţia cu 10-50%, ceea ce face ca o parte din ape să se scurgă către nivelele mai joase ale peisajului, pe arterele pe care noi le denumim râuri. Toate apele Maramureşului Istoric sunt drenate de Tisa.

 

DSC_2213

 

Apa curge, pietrele rămân? Apele curgătoare erodează fizic/ mecanic substratul pe care ele curg, prin apele mari care rostogolesc stânci care se sfărâmă şi se rotunjesc în bolovani, pietre, prundiş, nisip. Totodată, apele corodează chimic rocile din care dizolvă componente solubile, contribuind la dezagregarea lor; astfel, apele curgătoare îşi adâncesc talvegul văii, afundându-se în peisaj, pe parcursul curgerii milioanelor de ani.

 

DSC_2357

 

Factorul Timp! Zona depresionară a Maramureşului aparţine geosinclinalului carpatic şi are origine 1. tectonică ce-a dus la lărgirea unor falii, 2. de baraj vulcanic ca urmare a apariţiei lanţului vulcanic şi 3. de eroziune diferenţială. Sedimentele paleogene sunt vizibile sub forma unor faciesuri de fliş în partea centrală a fosei maramureşului, şi în golfurile Ruscovei şi Borşei. Sedimente eocene sunt prezente în cursurile mijlocii şi inferioare ale râurilor Iza şi Vişeu, pe flancul vestic al Munţilor Maramureşului. Sedimente oligocene sub forma unor argile şi gresii, sunt prezente în Munţii Ţibleş şi în bazinele Borşa şi Ruscova. „Depozitele tortoniene sunt mai bine dezvoltate (700 m grosime) în centrul depresiunii unde acestea sunt aşezate discordant (după o perioadă de eroziune) peste stratele mai vechi. În aceste depozite s-au identificat patru orizonturi: a tufului cu globigerine, a sării (exploatate la Coştiui şi Ocna Şugatag), a şisturilor cu radiolari şi a marnelor cu Spiralis. Depozitele sarmaţiene ating 1.000 metri grosime şi sunt formate din marne, argile marnoase, gresii şi conglomerate. (Ardelean G., Béres J., 2000)”.

 

DSC_2458

 

O lungă perioadă, actualul spaţiu depresionar a fost un golf marin, dar lavele depuse în neogen de-a lungul sistemului de falii din zona munţilor vulcanici, au devenit un baraj care a delimitat această depresiune structurală. Vulcanismul neogen a fost activ intermitent, începând cu Tortonianul, deci cu 11-12 milioane de ani în urmă, şi terminând cu Pliocenul, astfel încât cele mai recente roci vulcanice maramureşene au circa 6,8 milioane de ani. Au fost 3 faze mai active, în 1. Tortonian-Sarmaţian, 2. începutul Panonianului şi 3. Panonianul superior. Munţii vulcanici neogeni, sunt constituiţi din andezite acide, o catenă înşirând Igniş-Gutâi-Ţibleş-Călimani… Munţii Igniş (Platoul Vulcanic Maramureşean) apar ca un edificiu de stâncă de circa 850 kmp, cu pereţi abrupţi marginali de sute de metri înălţime şi cu acoperiş vălurit, un masiv rezultat din lave scurse şi întărite, andezite, dacite, riolite. Parcă nu-ţi vine a crede că pe-aici cândva nu erau aceşti munţi, apoi au apărut vulcanii, totul era încins şi fumega, lavele fierbinţi se revărsau în valuri mai line sau mai bombastice, explozii împrăştiau piroclastite, subliniind o violenţă neînduplecată a Naturii Sălbatice. Erupţiile, prin mai multe faze de activitate, au depus straturi, stive de roci vulcanice, piroclastite acide, riolite, andezite cuarţitifere, andezite bazaltoide, hornblendă şi piroxeni, care au înălţat relieful cu 1 km… Se zice că vulcanii aceştia sunt inactivi. Sau poate doar dorm? :)

 

DSC_2468

 

După ultimele erupţii vulcanice s-a păstrat o perioadă stadiul de golf marin, apoi apa marină s-a retras treptat, dar nu continuu ci având mai multe etape de transgresiune şi regresiune în care au alternat etapele de depunere a sedimentelor cu etapele de eroziune a depozitelor anterior formate. Retragerea apelor marine spre nord-vest se derulează în Pliocen, aici existând şi depozite sedimentare din această perioadă.

 

DSC_2477

 

Ulterior, Maramureşul devine uscat, în axa depresiunii, în direcţia sudest-nordvest instalându-se o arteră hidrografică principală, Iza, care a fost o perioadă singurul organism hidrografic. Ulterior se formează Vişeul, prin captarea succesivă a cursurilor de apă de pe versantul vestic al Munţilor Maramureşului. Teritoriul devine modelat de eroziune, inclusiv de eroziunea şi depunerile sedimentare din Cuaternar, care au dus la relieful actualmente existent.

 

DSC_2482

 

O privire retrospectivă. Balenă, scoici, peşti fosili în Maramureş. Trecutul geologic al zonei pe care noi o numim Maramureş, este complex şi oferă încă multe surprize în ceea ce priveşte speciile acvatice, noutăţi atât pentru specialişti cât şi pentru omul cult interesat de locul lui de trai. Cu o excursie la Izvorul Izei, putem vedea în roci numeroase fosile de scoici. În Muzeul de la Sighet există o vertebră fosilă neexpusă în colecţia vizitabilă, un os rupt, cu un diametru de vreo 15-20 cm. Dl Béres ne povesteşte despre acest os că “a fost trimis la Oradea pentru o determinare a speciei căreia îi aparţine, şi s-a constatat că este de la o balenă; a fost găsit la Bârsana, în Valea Morii, la 4-5 km amonte de cursul Izei.” Cu numărul de inventar 1202/ 762 la Muzeul din Sighet există un peşte fosil de circa 12 cm lungime, păstrat în tufuri vulcanice; fosila provine de pe Iza, de la localitatea Botiza, unde a fost colectată în 1985; exemplarul este extraordinar de bine păstrat, se văd toate detaliile morfologice ale peştelui; pentru a determina specia (sau a o descrie ca specie nouă pentru știință), ar fi necesară trimiterea fosilei la muzeografii specializaţi în studierea paleoihtiofaunei (spre exemplu, la Muzeul din Piatra Neamţ, unde există o frumoasă colecţie de peşti fosili).

 

DSC_2493

 

Perspectivele apei curgătoare: eroziunea regresivă duce la captarea unor cursuri care erau parte a altor bazine sau subbazine. Un exemplu poate fi la noi situaţia din zona superioară a cursului Izei şi Vişeului. Cursurile de ape se menţin pe termen lung, evoluând adâncindu-se în peisaj, modificând meandre prin eroziune, depunând bancuri de sedimente, dar păstrându-se pe termen foarte lung, ca o entitate în peisaj.

 

DSC_2523

 

Apele freatice ies la suprafaţă. Nenumărate izvoare, unele cu ape minerale, celelalte cu ape reci de munte, se revarsă alimentând pâraie care se unesc în râuleţe şi râuri. Densitatea apelor curgătoare de suprafaţă variază în Maramureş între 0,7 şi 0,9 km pe kmp. Spre exemplu, în Munţii Rodnei cursurile de apă au izvoarele în zona înaltă a masivului, astfel că sectorul superior prezintă repezişuri, uneori cascade spectaculoase. Pâraiele cu ape repezi şi-au săpat văi adânci care fragmentează puternic masivul Munţilor Rodnei. Pe versantul maramureşean al Munţilor Rodnei, pe valea Fântâna se remarcă o cascadă mare, la circa 1.400 m altitudine, pe un abrupt care are aproape 200 de metri. În Maramureş, pe lângă vestita Cascada Cailor, în Munţii Rodnei, mai există cascade pe pârâul Izvorul Verde, la 1.600 m altitudine, sau pe pârâul Râpii, unde există o cascadă la 1.060 m altitudine. Sub circul Puzdrelor este cascada Puzdrelor situată la 1.560 m altitudine. Pâraie din Rodnei se unesc şi formează râurile Vişeu, Iza, Sălăuţa, Someşul Mare şi Bistriţa Aurie, dintre care doar primele două curg prin Maramureşul Istoric.

 

DSC_2546

 

Apele curgătoare mai reprezentative ale Maramureşului Istoric sunt Tisa, Iza, Baicu, Cosău, Mara, Ronişoara, Vişeu, Ruscova, Vaser, Bistra, Săpânţa… Cursul apei este un mediu foarte dinamic, cu aspecte foarte schimbătoare, cu erodări de maluri şi depuneri de sedimente, cu ape când mari când mici, cu o cvasi-permanentă restructurare a microhabitatelor. În acest mediu având o curgere unidirecţională, plantele strict acvatice nu îşi pot asigura purtarea seminţelor în amonte, de aceea în proporţia covârşitoare a cazurilor, plantele din râuri provin din seminţe sau fragmente vegetale desprinse din exemplare care trăiau în apele bălţilor din amonte, ele nefiind deci specii strict legate de ape curgătoare. Un astfel de “germen” agăţat undeva în râu, capabil să se fixeze prin rădăcini de substratul favorabil dar foarte mobil, de o depunere de sedimente recent constituite, duce la formarea unei “perne” de plante rezultate prin înmulţire vegetativă. Cea mai caracteristică plantă cu flori din râuri este Ranunculus fluitans, dar mai apar Potamogeton fluitans şi Berula angustifolia.

 

DSC_2563

 

Albia minoră a râului este fâşia pe care apele curg în mod uzual, iar albia majoră este zona în care apele se revarsă la viituri, fiind numită şi zonă de luncă sau zonă de mobilitate a râului. Un curs de apă are parametri legaţi de 1. viteza de curgere şi 2. debitul apei. Curentul, viteza de curgere a apei, este o variabilă importantă a habitatelor apelor curgătoare. Panta mai înclinată a cursului în zona de munte şi a repezişurilor, produce curgeri mult mai rapide în comparaţie cu zonele meandrate, cu ape adânci, cursuri line ale râului ce trece printre coline şi dealuri. Speciile se adaptează unui anumit curent acvatic, fiind caracteristice pentru acestea. În studiile lui G. D. Vasiliu şi P. Bănărescu, în “Animalele de apă dulce şi răspândirea lor”, apărută la Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1960, porcuşorul de munte (Gobio uranoscopus) este prezentat ca trăind exclusiv în ape care au viteza de curgere de 70-115 cm/secundă, iar porcuşorul de nisip (Gobio kessleri) populează ape mai lent curgătoare, cu viteza de 45-65 cm/s. Porcuşorul comun (Gobio gobio) este prezent în general în ape cu viteza mai mică de 28 cm/s dar şi în sectoarele cu ape repezi unde ocupă porţiunile de la mal, lipsite de curenţi puternici.

 

DSC_2567

 

Temperaturile la care se reproduc diferiţi peşti, variază de la 2-4°C la păstrăv, la 16-20°C la crap. În apele de munte, temperatura variază relativ puţin pe parcursul anului, deoarece apele izvoarelor prezintă o variaţie redusă a temperaturii. În aval, cursul de apă prezintă o accentuare a diferenţei dintre temperatura apei în timp de iarnă faţă de cea de vară. G. D. Vasiliu şi P. Bănărescu, scriu la pg. 76 în “Animalele de apă dulce şi răspândirea lor”: “… din condiţiile în care are loc reproducerea unei specii se deduce care a fost habitatul primitiv al strămoşilor acestei specii. De aceea, speciile de origine nordică (de exemplu, în apele noastre: păstrăvul, zglăvoaca, mihalţul) se reproduc în lunile reci, iar speciile de origine sudică (la noi în primul rând cele două specii de mreană) se reproduc în lunile calde.”

 

DSC_2587

 

Dinspre mare, colonizând apele dulci. În principiu, organismele din apele dulci pot proveni din organisme marine care s-au adaptat vieţii dulcicole. Depinzând de cazul concret luat în discuţie, această adaptare s-a produs cu multe milioane de ani în urmă sau mult mai recent. G. D. Vasiliu şi P. Bănărescu, scriau în “Animalele de apă dulce şi răspândirea lor”: “De exemplu, famila Gadidae dintre peşti are numeroase genuri marine şi un singur gen pur dulcicol, Lota (mihalţul) care cuprinde o singură specie, raspândită în toate fluviile emisferei nordice, indiferent de bazinul marin în care se varsă; este evident deci că genul Lota este de mult adaptat la viaţa dulcicolă, probabil însă mai recent decât familiile de peşti în întregime dulcicole.”

 

DSC_2592

 

Peştii anadromi trăiesc în mare, dar urcă în fluvii pentru a se reproduce. G. D. Vasiliu şi P. Bănărescu, scriau la pg. 77 în “Animalele de apă dulce şi răspândirea lor”: “… cercetările lui Berg demonstrează că din păstrăvul de mare (Salmo trutta) specie anadromă, s-a format, în diferite bazine fluviale, păstrăvul de munte (S. trutta fario), formă dulcicolă sedentară.” Tot în acest volum, la pg. 188-189 scrie: “O specie de origine marină, răspândită în toate fluviile subregiunii euro-mediteraneene, este păstrăvul de munte (Salmo trutta fario). Deşi trăieşte la mare depărtare de ţărmul mării, păstrăvul este un peşte recent adaptat la apă dulce, strămoşul său cel mai apropiat este păstrăvul de mare (S. trutta) o specie răspândită în toate mările Europei.”

 

DSC_2608

 

Animale primar dulcicole sunt acele linii evolutive care au numai reprezentanţi care trăiesc în apele dulci, inclusiv printre formele fosile: familia Hydridae dintre celenterate, Spongillidae dintre spongieri, familia Potamobiidae (raci) dintre crustaceele decapode, familia Viviparidae dintre melci, familia Unionidae dintre scoici, iar dintre peşti un exemplu relevant este reprezentat de cipriniforme, care au 16 familii cu reprezentanţi doar în apele dulci.

 

DSC_2617

 

Apele de munte cu salmonide. Salmonidele apelor de munte (păstrăv, lipan, lostriţă) sunt specii emblematice pentru apele curate aflate în stare relativ naturală. Păstrăvul şi lipanul consumă larve de efemeroptere, trichoptere, plecoptere (larve ale unor insecte cu dezvoltare acvatică), pe lângă care mai prind lătăuşi (crustacee amfipode din genul Gammarus), viermi, precum şi insecte căzute în apă. Păstrăvul se reproduce în octombrie-decembrie. Alevinii de păstrăv au la eclozare un sac vitelin mare, ceea ce face ca ei să poată înota relativ acceptabil doar la vârsta de 3-5 zile, iar pentru înotul vioi au nevoie de circa 20 de zile; substanţele nutritive din sacul vitelin sunt consumate total doar la vârsta de 40-50 de zile. La vârsta de 1 an, păstrăvii ating 10-20 cm lungime.

 

DSCN1704

 

A. Zona salmonidelor se subîmparte în: A1. subzona păstrăvului şi A2. subzona lipanului.

B. Zona ciprinidelor se subîmparte în: B1. subzona mrenei şi a scobarului şi B2. subzona crapului.

A1. Subzona păstrăvului prezintă pantă pronunţată a cursului, curgere rapidă a apei la aproximativ 1,5-2 m/s având şi repezişuri, cascade, bulboane, ochiuri adânci şi praguri, bolovani şi stânci mari; debitul apei este variabil, iar temperatura relativ puţin schimbătoare pe parcursul anului, oricum sub 13˚C până şi vara; apa este foarte bine oxigenată 10-12 mg/l, fiind populată de păstrăv (Salmo trutta fario), zglăvoacă (Cottus poecilopus şi Cottus gobio), boiştean (Phoxinus phoxinus), chişcar (Eudontomyzon danfordi) şi alte organisme cu mari nevoi de oxigen. Zglăvoaca (Cottus gobio) şi boişteanul (Phoxinus phoxinus) îşi fixează icrele pe pietrele din pâraie. Frecarea în apă este de circa 100 de ori mai mare decât la deplasarea în aer, de aceea mişcările repezi în apă presupun investirea unor mari cantităţi de energie, spre exemplu în cazul înotului rapid al păstrăvilor; totodată, forma hidrodinamică şi suprafaţa corporală cât mai puţin aderentă apei, sunt soluţii de reducere a consumului energetic al deplasării. În apele pâraielor de munte diferenţele de temperatură nefiind foarte mari de-a lungul anului, ciclul sezonier depinde mai mult de cantitatea variabilă a hranei de origine exogenă, reprezentată spre exemplu de insecte căzute în apă, care vara sunt abundente, pe când iarna lipsesc totalmente.

A2. Subzona lipanului este segmentul apelor mai mari decât pâraiele, uneori având şi zone mai adânci, alteori prundişuri cu ape răsfirate. Viteza de curgere este de circa 1,1-1,5 m/s, temperatura apei nu trece de 16˚C nici vara, iar conţinutul de oxigen este de 9-10 mg/l. În sectorul lipanului, păstrăvul devine din ce în ce mai puţin prezent, deoarece are nevoie de ape mai reci cu o concentraţie a oxigenului mai crescută… precum și din cause concurențiale. Aici trăiesc lipanul (Thymallus thymallus), moioaga sau mreana vânătă (Barbus peloponnesius petenyi), beldiţa (Alburnoides bipunctatus), cleanul (Leuciscus cephalus), scobarul (Chondrostoma nasus), lostriţa (Hucho hucho), rar mihalţul (Lota lota).

 

DSC_9118

Mihalț (Lota lota)

 

B1. Subzona mrenei şi a scobarului cuprinde segmentul râurilor dintre dealuri şi coline, cu meandre şi ape adânci, bulboane, zone cu lentă curgere şi depunere de mâluri, sau arii cu prundişuri şi bancuri de nisip. Viteza apei este de maxim 0,7-1,1 m/s, apa nu depăşeşte 20˚C nici vara, iar oxigenul este la 8-9 g/l. Aici sunt prezente mreana (Barbus barbus), scobarul (Chondrostoma nasus), dar apar şi specii caracteristice preponderent unor sectoare aflate în aval. Mreana are optimumul biologic în râuri care prezintă o curgere a apei cu 40-60 cm/s, iar fundul bazinului se află în mişcare, prin deplasarea nisipului, prundişului, a aluviunilor transportate şi depuse temporar. Cleanul şi scobarul preferă apele care au o curgere de 20-40 cm/s. Râurile aflate în stare mai naturală, cu meandre şi braţe moarte, cu zona inundabilă largă, sunt cele care oferă condiţiile de existenţă cele mai favorabile pentru peştii râurilor noastre, incomparabil mai bună decât cursurile îndiguite sau canalizate.

B2. Subzona crapului, este prezentă în apele de la câmpie, şi nu apare la noi în Maramureş. În ultima perioadă, apar la noi mai multe specii de peşti caracteristici subzonei crapului, specii care rezistă la ape mai puţin oxigenate şi mai puţin curate: crap, ştiucă, roşioară, babuşcă, biban etc.; acest fenomen poate să fie considerat un semn al reducerii calităţii apelor din zona colinară; există pe de altă parte şi raţionamentul conform căruia o poluare mai accentuată a apelor de câmpie este cauza urcării spre munte a faunei acvatice. Dealtfel, familia Cyprinidae (din care face parte și crapul) este familia cu cele mai multe specii, din întregul grup al peştilor actuali.

 

DSC_2622

 

Fiecare apă curgătoare îşi are pe undeva izvoarele, evident. Izvoarele sunt de mai multe categorii. Mai interesante pentru om sunt izvoarele cu ape minerale carbogazoase, cu fier, sulf etc., acestea fiind semne ale activităţii postvulcanice în zone cu munţi vulcanici. În zone vulcanice-andezitice şi în zone sedimentare influenţate de aureola mofetică apar ape cu o mineralizare complexă, aşa cum sunt cele de la Botiza, Slătioara, Glod, Văleni, Breb, Onceşti şi Săpânţa (cel de la Săpânţa, datorită mineralizării ridicate, de 7,3 grame la litru şi datorită debitului constant, a fost îmbuteliat); ape minerale feruginoase, bicarbonatate, calcice şi carbogazoase sunt prezente în zona Munţilor Rodnei şi Munţilor Maramureşului, la Borşa şi Vişeu, în zona văii Vaser şi Valea Vinului. Pe Vaser se găsesc peste 20 de izvoare minerale. Izvoare cu ape minerale clorosodice se găsesc în vecinătatea depozitelor tortoniene de sare de la Coştiui şi Ocna Şugatag, dar există şi în alte locuri din bazinul Izei (Săliştea de Sus, Dragomireşti, Bogdan Vodă, Ieud, Botiza etc), unele fiind folosite pentru saramură de către localnici.

Pe baza modului de apariţie a apei la suprafaţă, izvoarele sunt: limnocrene, reocrene şi helocrene. 1. Izvoarele limnocrene prezintă un mic bazinaş cu apă lin-curgătoare sau aproape stătătoare, în care îşi găsesc mediu de viaţă diferite organisme, de la planarii la răcuşori acvatici, de la larve de insecte la melci de apă. 2. Izvoarele reocrene sunt cele care au jeturi puternice de apă, care tumultuoase ies la suprafaţă, uneori existând în zona învecinată izvorului şi un bazin săpat de căderea apei. Unele specii se pot instala şi în asemenea ape cu mişcare drastică. 3. Izvoarele helocrene sunt ariile unde apa iese difuz la suprafaţă, formând zone înmlăştinite, din care se desprinde apoi un pârâiaş, un fir de apă curgătoare.

 

DSC_2642

 

Imediat după izvoare, pâraiele sunt mărginite de o vegetaţie luxuriantă. Dintre plantele lemnoase, tufele de arin de munte (Alnus viridis = Alnus alnobetula), acoperă apele săltăreţe ale pâraielor. Malurile sunt împodobite de florile albastre ale omagului (Aconitum moldavicum). Prezenţa apei este trădată numai de zgomotul specific, care se aude de sub pietre sau din vegetaţia foarte bogată. Pietrele, stâncile sunt acoperite de pernele groase de muşchi, în care se adăpostesc exemplare aparţinând multor specii de ‘animale inferioare’, colembole, acarieni, răcuşori, larve de insecte etc.

Privind fauna de colembole a Maramureşului, există o lucrare interesantă, Lászlo Dányi, György Traser, Cristina Fiera, Jerzy Michal Radwanski ‘Preliminary data on the Collembola fauna of the Maramureş (Romania)’, apărută în Studia Universitatis Vasile Goldiş Arad, Seria Ştiinţele Vieţii 17/ 2006, p. 47-51. Prin cercetarea care include şi habitate maramureşene umede, cu muşchi, (Tăul Muced, Izvorul Izei, Tăul lui Dumitru, Poiana Brazilor, Cheile Tătarului, Valea Şugău, valea Săpânţei etc) găsirea a 9 specii noi pentru România precum şi a încă 3 specii care aşteaptă clarificare dar oricum sunt şi ele noi pentru ţară, se ajunge ca din Maramureş să fie cunoscute până acum 66 de specii de colembole. Aici se arată: ‘Faptul că o parte considerabilă a speciilor detectate a fost găsită doar într-o singură sau în câteva probe, indică posibilitatea prezenţei mult mai multor specii nu doar din zonele joase dar şi în munţii Maramureşului.’

 

DSC_2652

 

De-a lungul cursului de apă, condiţiile de viaţă se schimbă odată cu creşterea debitului prin unirea pâraielor. Apoi, prin unirea râurilor de munte creşte adâncimea şi lăţimea albiei, în paralel cu reducerea pantei şi a altitudinii; temperatura medie a apei creşte, dar apar variaţii mari de temperatură pe parcursul anului (vară/ iarnă). Totodată, în apele mai calde, scade cantitatea de oxigen dizolvat.

Ape curgătoare temporare? Torenţii sunt ape temporare care pot avea o curgere limitată la câteva zile după ploile mari, ruperi de nori. Apa de acest fel este prezentă pe o perioadă prea scurtă pentru a reprezenta o atractivitate, un mediu de viaţă favorabil pentru majoritatea dintre speciile acvatice. Torenţii cu apele în cădere atrase de forţele gravitaţionale, au o mare capacitate de a modela relieful, săpând văi adânci cu bulboane şi cascade, săpând chei, rostogolind pietre şi buşteni. Animalele care trăiesc în torente trebuie să fie capabile să se menţină în cursul de apă care vine ca un jet puternic. Nevertebrate cu corpul aplatizat, cu cârlige pe membre, se alipesc de substrat pentru a reduce riscul de a fi luate de torent.

 

DSC_2693

 

Pâraiele de munte. În munţii înalţi, cum sunt Rodnei şi Maramureşului, pâraiele de munte izvorăsc la altitudini ridicate, în goluri de munte, în etajul subalpin. Apa izvoarelor, din punct de vedere al temperaturii şi al compoziţiei chimice, este cvasi-identică pe parcursul anului, astfel că aici trăiesc organisme stenobionte, adaptate acestei stabilităţi a condiţiilor de mediu. Dispariţia lor arată schimbări în calitatea apelor… Dintre nevertebrate, apele de munte sunt dominate de planarii, plecoptere, trichoptere şi efemeroptere, acestea fiind o hrană importantă pentru peşti. În apele repezi, cu putere mare a curentului, animalele sunt constrânse să se adapteze forţei mecanice a curentului, trebuie să fie capabile să se fixeze puternic pe substrat, având ventuze, gheare etc; totodată, ele trebuie să aibă forma corpului care să nu permită apei să le desprindă uşor de substrat. Fauna pâraielor de munte este adaptată vieţii torenticole, prin organe de fixare şi forma corpului aplatizată dorso-ventral, care duce la mărirea adeziunii de substrat. Această adaptare a formei corporale se observă spre exemplu la efemeroptere, unde specii din apele de munte au larvele puternic aplatizate, turtite dorso-ventral, pe când specii apropiat-înrudite dar care trăiesc în ape stătătoare, au larve cu corp cilindric. Dealtfel, efemeropterele au multe specii relicte şi cu nişă ecologică relativ strâmtă, acest din urmă caracter făcând din ele indicatori sensibili la schimbările survenite în mediul acvatic. Pâraiele de munte, cu apa lor rece, pot dizolva mai mult oxigen decât apele mai calde de la altitudini mai reduse. Astfel, larvele de insecte au branhii imobile, pe când în ape stătătoare, specii de insecte apropiat-înrudite au branhii mobile cu suprafaţa mai extinsă, cu care larva de insectă extrage oxigenul printr-o permanentă mişcare.

 

DSC_2947

 

Turbelariatele sunt viermi turtiţi, prădători, care vânează animale acvatice mărunte. Viermii turbelariaţi prezintă specii stenoterme care trăiesc în apele reci ale pâraielor de munte; în apele dulci europene, există peste 400 de specii de turbelariate. Dintre cele de la noi, mai cunoscute sunt Planaria gonocephala, Dendrocelum sp. şi Polycelis sp. În pâraiele alpine se poate constata prezenţa planariilor, a viermilor turbelariaţi din speciile Crenobia alpina şi Polycelis cornuta.

Peter Lengyel: Cum ai descrie modul de viaţă şi biodiversitatea turbelariatelor din apele Maramureşului? Diana Cupşa: „Biodiversitatea turbelariatelor din apele Maramureșului este extrem de redusă. Acest grup este prezent accidental în probe, în sectoarele superioare ale râurilor (Iza la Dragomirești, Mara aval baraj, Ruscova la Cvașnița, Bălăsâna la 2 km amonte de confluența cu Țâșla, Țâșla la 100 m confluență cu Bălăsâna, Țâșla la confluența cu Vinișorul, Vaser la Comănu, Vaser aval Comănu, lipsesc din Vișeu). Abundența relativă a turbelariatelor este în cele mai multe cazuri între 1 și 2%. Turbelariatele sunt specii reofile, care sunt adaptate vieții pe substrat solid de tip bolovani, pietre și care au un mod de hrănire prădător sau necrofag. Au mobilitate mică și sunt sensibile la modificările valorilor parametrilor chimici ai apei. Ca urmare, influențele antropice de tipul poluării prin deversări de substanțe chimice influențează în mod negativ acest grup. De asemenea, fenomene de dragare a albiei, în scopul extragerii pietrișului și a nisipului, au consecințe negative asupra turbelariatelor care trăiesc prinse de pietre. Acestea sunt fie îndepărtate din albie în cursul procesului de dragare, fie se desprind și sunt spălate de apă în aval, ajungând în sectoare de râu care nu sunt favorabile vieții lor (de exemplu albie nisipoasă, mâloasă, pietre acoperite cu aluviuni sau biodermă groasă). De asemenea creșterea gradului de încărcare cu substanțe organice a apelor poate avea drept consecință dezvoltarea unei bioderme abundente și în consecință efect nefavorabil asupra instalării turbelariatelor pe pietrele din substrat.”

 

DSCN1666

 

Pâraiele de munte străbat un mediu stâncos, substratul fiind reprezentat de stânci mai mari sau mai fragmentate, de bolovani şi pietre. Pâraiele de munte sunt caracterizate de ape având curgere rapidă, cu repezişuri şi cascade, temperatură redusă şi saturaţie în oxigen dizolvat. În unele segmente apar perniţe de muşchi hidrofili; larvele de insecte acvatice din aceste ape repezi şi turbulente, prezintă ventuze cu care se prind de substrat, alte specii se afundă în protecţia perniţelor de muşchi. În pâraiele de munte, larvele de efemeroptere se alipesc strâns cu corpul lor aplatizat, de pietrele mai puţin bătute de curenţi, iar larvele de trichoptere se adună în bazinaşe mici, unde tuburile care le adăpostesc se pot vedea în număr mare. Larvele de insecte din pâraie se hrănesc cu detritus din apă (particule de materie organică), sau cu bacterii care consumă detritus, precum şi cu alge de pe pietre; hrana reprezentată de alge pluricelulare şi muşchi acvatici este disponibilă în cantitate redusă. Pâraiele de munte asigură hrana pentru supravieţuirea animalelor acvatice mărunte, marea lor majoritate fiind specii de nevertebrate, cu care se hrănesc câteva specii de peşti cum sunt păstrăvii spre exemplu. Totodată, larvele acvatice de insecte sunt colectate de pescărelul negru (Cinclus cinclus) şi de codobatura de munte (Motacilla cinerea).

 

090

Codobatură de munte (Motacilla cinerea)

DSC_5628

 

Pe lângă insecte de apă şi diferite specii de raci mărunţi (amfipode), în aceste pâraie sunt prezente la modul uzual şi două specii de peşti: păstravul indigen (Salmo trutta fario) şi însoţitorul acestuia, zglăvoaca, căruia pescarii îi zic “babete” (Cottus gobio). Este de remarcat bogăţia ihtiofaunistică a Maramureşului, în pâraiele de aici trăind şi o specie înrudită cu Cottus gobio, anume zglăvoaca răsăriteană, Cottus poecilopus. Acesta este un peşte foarte rar în fauna României, în afară de apele Maramureşului, unde este frecventă, specia mai populează cursul superior al Siretului şi afluenţii săi.

 

319

Vidra (Lutra lutra)

DSCN4236

DSCN4316

DSCN4294

 

Pâraiele de munte cu ape cristaline, cu bulboane bine oxigenate, sunt încă în mare măsură în starea lor naturală, relativ puţin afectate de activităţile umane. Datorită covorului vegetal şi litierei groase din pădure, care reduc formarea aluviunilor, apele nu se tulbură nici după o ploaie puternică. Dar probleme există și aici. Dl. József Béres zice: “Unde se produc exploatări forestiere intense, covorul vegetal este întrerupt de drumuri forestiere, iar lemnele trase în albia pârâului schimbă situaţia. Populaţia de păstrăv scade vertiginos din cauza turbulenţei îndelungate a apei: păstrăvul nu se poate hrăni deoarece se orientează prin văz, vede hrana, de multe ori sare după insecte şi deasupra luciului de apă.” Un alt factor perturbator legat de creşterea turbidităţii apei în sectoarele cu exploatări forestiere este reprezentat de reducerea cantităţii de nevertebrate acvatice care constituie hrana principală a peştilor din acest habitat. Turbiditatea apei – produsă de materiale aflate în suspensie, granule cărate de apă – duce la scăderea transparenţei mediului acvatic. Acest fenomen este bine tolerat de peşti aparţinând ciprinidelor, pe când salmonidele adaptate apelor curate, depun ouăle pe prundişul subacvatic, iar ponta poate fi distrusă de acoperirea cu mâl şi nisip care duce la asfixierea embrionilor.

 

DSC_1717x

 

Un alt factor care contribuie semnificativ la scăderea populaţiilor de păstrăv, este braconajul, mai ales în perioada de boişte (la depunerea icrelor). În perioada de reproducere, păstrăvii înoată amonte până în apele mici, astfel încât înotătoarele dorsale şi spatele peştelui pot apărea la suprafaţa apei. Seara, noaptea în întuneric, cu o lanternă şi cu o furcă, braconierul poate prinde peştele destul de uşor. Ar fi necesară intensificarea pazei piscicole, la sfârşit de septembrie şi în octombrie, mai ales în zonele foarte accesibile, cu multe drumuri forestiere, în zonele de depunere a icrelor, în special pe platoul vulcanic Igniş, pe cursul Marei sau al Săpânţei.

Pentru amfibienii care trăiesc în zonele de munte, aceste cursuri de ape creează condiţii pentru reproducere, pentru depunerea ouălor şi dezvoltarea larvelor, nu chiar în apele repezi, ci în adânciturile cu ape liniştite aflate în albia majoră. Aici putem întâlni salamandra (Salamandra salamandra), tritonul de munte (Triturus alpestris), tritonul carpatic (Triturus montandoni), acesta din urmă fiind o specie endemică pentru Carpaţii Orientali şi estul Carpaţilor Meridionali.

Pâraiele de munte sunt locul de cuibărire a unor păsări legate de aceste habitate. Pescărelul negru sau mierla de apă (Cinclus cinclus) este o mică pasăre de culoare brun-închis-negricioasă, cu pieptul alburiu. Zboară razant deasupra apei, oprind pe o piatră ce abia iese dintre spumele pârâului; după câteva bâţâituri, sare în apa şi fugăreşte măruntele animale acvatice care îi constituie hrana: insecte acvatice, larve de trichoptere, răcuşori mici. Domnul József Béres zice: “În trecut, şi în Maramureş a fost împuşcată fără milă, fiind considerată greşit o specie ihtiofagă care produce daune efectivelor de peşti, apoi efectivul s-a refăcut, după ce a devenit o specie ocrotită.” Pescărelul negru face o mică migraţie verticală, coborând din apele de munte în apele mai mari ale Depresiunii, fiind vizibil iarna de-a lungul Vişeului, Izei şi Tisei, în zonele cu ape repezi, neîngheţate.

În vecinătatea pâraielor de munte, pe sub rădăcini, printre bolovani, perechile de pescărel negru îşi construiesc câte-un cuib mare şi sferic; cuibul este construit de ambii parteneri. Intrarea cuibului este pe laterală, din exterior este acoperit cu muşchi verzi iubitori de umezeală, care îl fac greu observabil, bine camuflat. În interior este căptuşit cu materiale vegetale uscate. Ouăle în număr de 4-6 sunt clocite numai de femelă. Puii sunt hrăniţi de ambii părinţi, cu larve de trichoptere şi cu alte insecte acvatice. Mierla de apă are două ponte pe an, una în martie-aprilie, alta în iulie.

Codobatura de munte (Motacilla cinerea) cu penajul gălbui pe piept şi burtă, înlocuieşte la altitudine mare codobatura albă, care înaintează mult pe lângă pâraiele de munte, dar este mult mai rară aici şi nu este aşa de strict legată de apă, cuibărind şi la distanţă mai mare de cursurile de ape, pe lângă cabane, sălaşuri şi alte construcţii. O altă specie care înaintează mult în adâncul munţilor, pe lângă cursuri de ape montane, este o specie limicolă, fluierarul de munte (Tringa hypoleucos) o pasăre mai mărişoară şi mai rară.

Dintre mamifere, pe lângă pâraie apar chiţcani de apă (Neomys fodiens şi N. anomalus), iar în sectoare unde există mult păstrăv şi babete, apare şi vidra (Lutra lutra). Șobolanii de apă: în lucrarea “Contributions to the knowledge of the genus Arvicola Lacepede, 1799 (Mammalia: Rodentia) from Romania”, Travaux du Museum National d`Histoire Naturelle “Grigore Antipa” 39, 1997, p. 401-413, Dumitru Murariu, Năstase Răduleţ, Mihaela Stănescu arată cum încadrarea sistematică a şobolanilor de apă este variabilă la diverşi autori. Ellerman şi Morrison-Scott (1966) consideră o singură specie (A. terrestris) cu 36 de subspecii. Ognev (1950) consideră A. terrestris cu 15 subspecii şi A. scheman cu 2 subspecii. În bazinul Săpânţa la Colibi şi Brustani au fost capturaţi în 1996, 6 exemplare de Arvicola terrestris scherman. Se consideră că A. t. terrestris are activitate diurnă, iar la A. t. scherman activitatea este exclusiv nocturnă. Cauzele reducerii populaţiilor de şobolani de apă sunt atribuite degradării habitatelor, răspândirii bizamilor şi şobolanilor cenuşii care sunt mai competitivi, înlocuind speciile de rozătoare prezente în mod natural. În lucrarea lui Dumitru Murariu, Năstase Răduleţ, ‘Mammalian fauna (Mammalia) from Maramureş Depression, Romania’, apărută în Trav. Mus. Natl. Hist. Nat. Grigore Antipa, 1998, vol XL, p. 609-621, se prelucrează datele obţinute din cercetarea de teren a Maramureşului între 1995 şi 1998, când au fost observate sau capturate 46 specii de mamifere. Dintre speciile de mamifere legate de ape, sunt menţionate chiţcanul de apă – Neomys fodiens (Izvorul lui Dragoș – Munţii Rodnei, Repedea, Valea Marei), chiţcanul mic de apă – Neomys anomalus (Colibi, Brustani, Luhei, Poiana Brazilor), şobolanul de apă Arvicola terrestris scherman (Colibi, Brustani, Rona de Sus). Aici se arată: ‘Studiind prezenţa a două subspecii de Arvicola terrestris în fauna României, Murariu şi col., (1997) remarcă o populaţie importantă a A. t. scherman în vecinătatea cabanei Colibi, în Valea Runcu, în pârâul Colibi şi poiana Brustani. (…) A. t. scherman trebuie considerat o subspecie periclitată în România.’ Privind vidra, aici se zice că: ‘a fost rar observată de-a lungul Izei, Vişeului şi Marei, mai frecvent fiind menţionată în jurul lacurilor cu peşte. (…) noi considerăm vidra ca fiind încă larg răspândită în România, dar cu populaţii mici, numeroase exemplare fiind vânate sau capturate cu capcane puse de braconieri.’ Despre nurcă – Mustela lutreola, scrie: ‘oamenii din Maramureş cunosc că nurca este prezentă în valea Izvorul Verde şi pe pârâul Vaser (in verbis Alexa Tomoioagă).’

 

DSC_2712

 

Există o carte a lui Andriy-Taras Bashta şi Ludvig Potish, ‘Mammals of the Transcarpathian region (Ukraine)’ apărută în 2007, în care sunt date hărţi de răspândire pentru 81 de specii de mamifere ale regiunii. Aspectele faunistice ale cursului superior al Tisei, care este linia de frontieră, sunt relevante și pentru noi. Dintre speciile de mamifere legate de ape, chiţcanul mic de apă (Neomys anomalus) şi chiţcanul de apă (Neomys fodiens) sunt considerate a fi larg răspândite. Liliacul de apă (Myotis daubentoni) este larg răspândit şi foarte abundent în zone joase şi comun în munţi unde este legat de lacuri de acumulare; în zonă este una dintre cele mai comune specii de lilieci care utilizează scorburi.

Conform lui Andriy-Taras Bashta şi Ludvig Potish, ‘Mammals of the Transcarpathian region (Ukraine)’ 2007, şobolanul de apă (Arvicola terrestris amphibius) este larg răspândit şi comun în regiunea joasă şi de dealuri din sud-vestul Transcarpatiei, pe lângă ape, păduri de luncă, mlaştini, râuri etc, ajungând şi pe graniţa româno-ucraineană la limita altitudinală maximă a prezenţei sale, până spre 300 m (Turianyn, 1959); pe lângă degradarea habitatului, un pericol major asupra speciei o reprezintă nurca americană (Mustela vison) introdusă în regiune; nurca americană a populat ariile de altitudine joasă şi dealurile Transcarpatiei, populaţia actuală provenind din exemplare scăpate din crescătoriile pentru blană, iar actualmente specia este comună în sălbăticie… Arvicola scherman prezent în zonele de deal şi munte din Transcarpatia (400-1700 m alt.), este considerat nu doar subspecie aparte dar este catalogat a fi specie separată atât de către I. Kolushev (1953) cât şi de către I. Zagorodniuk (1993); nu este atât de legat de ape ci mai mult de soluri cu umiditate crescută, trăind şi în jnepenişuri, terenuri cu buruienişuri etc., unde pot să fie 35-40 de indivizi la hectar; este un taxon aflat în Cartea Roşie a Ucrainei (1994).

Pâraiele coborând în aval, în etajele păduroase, deja au un debit mai mare. Aici apar alte specii de plante şi animale. Pâraiele de munte sunt însoţite de arinul alb (Alnus incana), în locurile unde valea se lărgeşte formându-se uneori mici pâlcuri de arini. Lângă albia apei, primăvara este colorată în alb şi roz, de inflorescenţele compacte ale speciilor de captalan sau brusture (Petasites sp.) iar vara, frunzele lor mari acoperă stâncile în albia majoră a pâraielor. Vara înfloresc frumoase plante, cu flori mari galbene, denumite lăptucul oii sau brusturele galben (Telekia speciosa).

În perioada de precipitaţii mai scăzute, pe timp de vară, pâraiele de munte îşi reduc debitul, iar păstrăvii se retrag în ape de altitudine mai mică, unde unirea apelor pâraielor păstrează debitul la un nivel acceptabil pentru peşti. În pâraiele de munte foarte rapide, păstrăvii sunt nevoiţi să investească foarte multă energie în înotul contra curentului tumultuos al apei, pe când în sectoarele mai joase, în zona lipanului (Thymallus thymallus) există şi bulboane cu ape mai liniştite, unde nu există o permanentă necesitate de a înota contra jetului de apă.

 

DSC_2432

 

Larvele de trichoptere îşi fac tuburi variate ca formă, material folosit şi dimensiune. Sunt utilizate fragmente vegetale cimentate cu nisip, pietricele foarte mărunte, fragmente de cochilii etc; aceste tuburi protejează corpurile lor vulnerabile, iar, prin homocromia lor, ajută la reducerea probabilităţii ca larva să fie remarcată de prădători. Fiecare specie are un anumit “stil” adaptat şi condiţiilor locale ale mediului în care larva trăieşte. Larva iese cu extremitatea cefalică în afara tubului, deplasându-se pe substrat cu ajutorul picioarelor, trăgând cu ea tubul care o protejează.

Peter Lengyel: Cum ai descrie modul de viaţă şi biodiversitatea trichopterelor din apele Maramureşului?

Angela Bănăduc (specialist în ecologia şi managementul sistemelor acvatice continentale și conservarea biodiversităţii): “În bazinele hidrografice Vişeu şi Iza am identificat aproximativ 8% dintre speciile de trichoptere semnalate în România. În general comunităţile din cursul superior al râurilor se caracterizează prin dominanţa numerică a speciilor litoreofile, caracteristice apelor sărace în materie organică, în cursul mijlociu şi inferior creşte ponderea speciilor care se hrănesc cu detritus, deci preferă apele cu cantitate mai mare de substanţe organice şi sunt mai rezistente la poluarea organică.”

Diana Cupşa (biolog): „Trichopterele semnalate în Maramureş aparţin fie speciilor care îşi construiesc căsuţe (Limnephilus, Sericostoma etc.), fie celor care îşi ţes plase pe pietrele din substrat (Hydropsyche, Rhyacophylus). Sunt specii oxifile şi reofile care trăiesc în substrat. Valoarea lor de bioindicatori este ridicată, în special a celor Glossosomatide. Biodiveristatea speciilor din Maramureş este destul de ridicată, în special dacă luăm în consideraţie faptul că râurile investigate se încadrează în zona altitudinală de munte şi colinară. Cea mai ridicată biodiversitate o ating în Ruscova, care este mai puţin afectată de poluare, iar cea mai mică în Vişeu mai ales în sectoarele poluate şi în Iza unde reducerea biodiversităţii trichopterelor se datorează în special dragării albiei pe multe sectoare.”

Larvele de efemeroptere prezintă 3 apendici caudali numiţi cerci. Există specii la care larvele se mişcă liber pe plantele acvatice, alte specii au larve care stau pe substratul de nămol. Etapa larvară durează 2-3 ani, după care metamorfozarea produce insecta adultă, aripată, care are o existenţă foarte scurtă (doar câteva zile). Efemeropterele adulte au aparatul bucal rudimentar (nedezvoltat/ atrofiat), astfel ele nu se hrănesc, iar scurta activitate a exemplarelor adulte se rezumă la zborul nupţial, împerechere şi depunerea ouălor, după care corpurile lor inerte sunt purtate de ape, hrană pentru peşti şi păsări. Este cunoscut faptul că adulţii de efemeroptere zboară amonte pe cursul apelor unde depun ouăle. Prin acest zbor „de recuperare” insectele reuşesc să compenseze fenomenul de coborâre aval a larvelor, fenomen ce apare pe durata dezvoltării lor acvatice când forţa apelor şi viiturile le împing progresiv tot mai jos.

 

DSC_3019

 

Peter Lengyel: Cum ai descrie modul de viaţă şi biodiversitatea efemeropterelor din apele Maramureşului? Angela Bănăduc: “În bazinele hidrografice Vişeu şi Iza am identificat aproximativ 35% dintre speciile de efemeroptere semnalate în România, ceea ce indică o diversitate specifică mare pentru zona de referinţă. Comunităţile de efemeroptere cu cea mai mare diversitate şi stabilitate sunt prezente în bazinul Ruscovei şi în râul Mara, iar cea mai mică diversitate se înregistrează în râul Ţîşla/ Cisla. În zona de referinţă sunt prezente specii rare, de interes conservativ pentru România şi Europa. Speciile de efemeroptere cu distribuţia cea mai largă în zona de referinţă sunt litoreofile (trăiesc pe substrat pietros şi în ape cu viteză mare de curgere), oxifile (trăiesc în ape bine oxigenate) şi algivore în stadiul larvar; în cursul inferior al râurilor mari sunt prezente specii care preferă curentul mai slab şi substratul sedimentar (nisip fin sau mâl) şi se hrănesc cu detritus.”

Diana Cupşa: „Efemeropterele semnalate în apele Maramureşului aparţin speciilor petricole şi celor fitofile, fiind localizate de regulă pe substrat dur sau pe bioderma fixată pe pietre. Sunt elemente importante cu rol de bioindicatori ai calităţii apei. Dintre taxonii semnalaţi, genurile Epeorus, Ecdyonurus şi Rhitrogena sunt mai sensibile la poluarea organică şi în consecinţă sunt indicatori de calitate bună, fiind şi primii care dispar în cazul poluării apei. Genurile Baetis şi Caenis sunt mai tolerante în raport cu condiţiile de mediu şi în consecinţă calitatea lor de indicator este mai slabă, fiind ultimele care dispar din comunitate. Un factor cu efecte nefaste asupra dezvoltării Efemeropterelor poate fi reprezentat de rumeguşul ajuns în apă şi care poate genera suspensii ce acoperă branhiile acestor larve şi le îngreunează respiraţia. De asemenea şi alte suspensii de natură organică pot exercita acelaşi efect asupra larvelor de efemeroptere. Sub raportul biodiverităţii, efemeropterele sunt reprezentate printr-un număr mediu de specii, majoritatea comune pentru apele din ţara noastră, dar şi unele specii cu răspândire mai localizată (cel puţin după datele din literatură) ca Epeorus sylvicola, Baetis vernus, Ecdyonurus insignis. Privind situaţia râurilor analizate, constatăm că în cazul Marei se întâlnesc între 3 şi 6 specii în diferitele staţii, există uniformitate mare pe tot parcursul râului, cu înlocuirea dinspre amonte spre aval a speciilor mai pretenţioase (Epeorus) cu unele mai euribionte (Caenis). În cazul Izei situaţia este asemănătoare, cu precizarea că în zonele în care albia este dragată, comunitatea este mult mai săracă în indivizi. Vişeu maxim 5 specii/ staţie, număr mic amonte Moisei – 1 specie, după care revin treptat speciile în albie, pe măsură ce calitatea apei se îmbunătăţeşte. Baetis este cel mai rezilient. Vaser între 3 şi 6 specii/ staţie, de la prima apar specii indicatoare de calitate slabă, ceea ce denotă un impact antropic relativ important. Tâşla 1 specie la confluenţa cu Bălăsâna unde există poluare antropică, în rest între 1 şi 3 specii. Bălăsâna în amonte de confluenţa cu Ţâşla 6 specii, calitate bună. Socolău între 3 şi 6 specii. Ruscova între 3 şi 7 specii.”

În depresiunea Maramureş, de-a lungul văilor râurilor, există acvifere freatice dezvoltate în sedimente de pietrişuri şi nisipuri depuse în Pliocen şi în timpul glaciaţiunii Cuaternare. Apa potabilă de alimentare a localităţilor urbane este extrasă din apă freatică, de la 9-12 m adâncime, atât la Sighetu Marmaţiei cât şi la Borşa si Vişeu de Sus. În privinţa localităţilor rurale, alimentarea cu apă se face în general din fântâni, iar recent au fost captate izvoare: Breb, Ocna Şugatag, Iapa, Săcel, Rona de Sus, Coştiui etc.

 

DSC_2883

 

Privind fauna apelor interstiţiale din văile râurilor, Traian Orghidan scria în lucrarea ‘Realizări şi tendinţe noi în biospeologie’ din volumul Probleme de biologie evoluţionistă, Ed. Academiei RSR Bucureşti, 1978: ‘Colectivul Staţiunii Zoologice Sinaia, condus de prof. C. Motaş, s-a afirmat pe plan mondial prin descoperirea faunei ‘hiporeice’, semnalată pentru prima dată de P. A. Chappuis în 1940 în aluviunile râurilor din preajma Clujului (Chappuis, 1942). Aceste cercetări au scos la iveală o întreagă lume de organisme acvatice subterane, remarcabile nu numai din punct de vedere zoologic, ci şi datorită implicaţiilor zoogeografice, paleozoologice şi paleogeografice prezentate de speciile unor genuri tropicale, retrase în interstiţiile aluvionare din văile pâraielor reci ale Carpaţilor.’

Amfipodul Niphargus are organele vizuale totalmente atrofiate, ca rezultat al adaptării la viaţa în medii lipsite de lumină; totodată, corpul acestor organisme care populează medii subterane, este depigmentat. Niphargus puteanus atinge circa 30 mm, ceea ce este o dimensiune foarte mare faţă de restul speciilor din apele freatice, tot felul de nematode, tardigrade, rotifere, copepode, turbelariate etc.

 

320444

 

Cunoașterea biodiversității acestor ape presupune o aventură de o viață. În ariile înalte ale Munţilor Igniş, de-a lungul pâraielor de munte există terenuri mocirloase, mlăştinoase, păşuni umede unde putem vedea bivoli. Domesticiţi în Mesopotamia şi India au fost aduşi de oameni şi prin zonele noastre, dând lapte gras şi fiind folosite pentru tracţiune, pentru carne. Laptele de bivoliţă este aproape ca smântâna, iar când vezi animalele mari şi negre muncind pe câmp pe valea Marei sau tăvălite prin bălţile de pe lângă Ocna Şugatag sau de pe platoul vulcanic Igniş… pare neverosimil ca aşa ceva să mai existe în Uniunea Europeană. Când eram copii, mergeam frecvent prin Munţii Igniş, stăteam câte-o săptămână cu corturile sau prin cabane, ne perindam prin spaţiul montan dintre Sighetu Marmaţiei şi Baia Mare. La un moment dat, traversam într-o seară răcoroasă Câmpul lui Ştefan (Istvánmező), un loc deschis, larg şi cu un pârâu cu ape mari, cu zone înmlăştinite, un teritoriu care era plin de bivoli. Erau cu sutele. Unii veneau mai aproape, alţii doar stăteau şi ne priveau de departe, indiferenţi sau interesaţi de noi… Colegul nostru, Csaba Cs., ne convingea cu încredere în sine, că nu vor fi probleme, că nu se vor apropia prea mult. Făcând echilibristică pe un trunchi de molid, traversam cursul tumultuos de apă, unul după altul, în şir indian. Chiar atunci, unul dintre bivoli, o ‘bestialitate neagră’ plină de putere, a început alert să vină spre noi, iar Csaba într-o secundă de neatenţie a căzut în apa rece a pârâului. După ce era atât de sigur de docilitatea lor, noi cu greu ne abţineam de la înjositoare hohote de râs, iar el plin de apă, exploda de ciudă în frigul serii montane, având şi “imaginea personală” puţin cam udată.

Chişcarii din paradisul copilăriei. În anii petrecuți prin aceste peisaje, la staţiunea Izvoare, în zona vulcanică aparţinând de Munţii Igniş, în apele pâraielor repezi am prins primii ciclostomi pe care i-am văzut. Ciclostomii, consideraţi ‚nişte peşti’, în realitate nu sunt peşti, neavând fălci şi nici înotătoare perechi; aparatul bucal este de forma unei ventuze. Chişcarul (Eudontomyzon danfordi) populează apele reci de munte, fiind endemic în bazinul Tisei. Ciclostomii fac migraţii de-a lungul râurilor, însă nu pot ajunge în sectoarele de la şes datorită mai slabei concentraţii a oxigenului în apele mai calde. La chişcar, reproducerea este favorizată de “topliţele” create pe pâraiele de munte, cu depunere de mâl, locuri considerate ideale pentru dezvoltarea larvelor. Am înţeles de la pescari că larve de chişcari sunt şi în zonele cu depuneri de mâl ale râului Tisa prin zona Sighetului. Chişcarul (Eudontomyzon danfordi) este prezent în colecţia Muzeului de Ştiinţele Naturii de la Sighet: colectat de Peter Lengyel, la Izvoare şi la Deseşti, număr de inventar 2962 şi 2963, data colectării 18 august 1987; cu plăcere îmi aduc aminte că pe atunci, în urmă cu atât timp, aveam 14 ani şi ne perindam toată ziua prin sălbăticiile Maramureşului, un adevărat Paradis. Acum, prin respectul faţă de orice fiinţă vie, nu prea aş mai colecta acei ‘peşti’, nici măcar pentru a completa colecţia ştiinţifică a Muzeului Maramureşului, dar atunci era o perioadă a învăţării, a studierii biodiversităţii în modul clasic al naturaliştilor trecutului.

 

320

 

Apele ajunse la altitudine mai mică, se încălzesc şi au o biodiversitate mai mare. Atât fauna de nevertebrate, cât ihtiofauna, avifauna şi fauna de mamifere devin mai bogate în specii şi în biomasă. În aval de sectorul pâraielor de munte, prin confluența acestora se formează râuleţele care se unesc şi ele, apar râuri de munte care prezintă meandre, rupând din maluri sau depunând depozite de prundişuri şi mâluri. Apa îşi păstrează relativ ridicată concentraţia de oxigen, iar temperatura pe timp de vară creşte comparativ cu temperatura pâraielor din amonte. Aceasta este subzona lipanului: Vaserul, Ruscova, Mara şi partea inferioară a Săpânţei, aparţin acestui tip de apă. Populaţia cea mai mare de lipan (Thymallus thymallus), pe baza cercetărilor recente, a fost găsită în râul de munte numit Ruscova şi în afluentul principal al acestuia, Rica; aici a fost găsit ca fiind specia dominantă. Peter Lengyel: Cum am putea descrie situaţia lipanului în Ruscova? József Béres: “În bazinul Ruscovei există o populaţie de lipan reprezentativă pentru toată Europa, populaţie care este atât de abundentă încât un ihtiolog american care a cercetat apele Americii de Nord, Europei şi Siberiei nu a găsit nicăieri o abundenţă atât de mare: aproape în fiecare probă a fost identificată specia, de multe ori lipanii erau peste 50% dintre peşti.”

 

DSC_2441

 

Pe lângă lipan apar în acest sector şi alte specii de peşti, care au nevoie de un debit mai mare al apei. Foarte abundent apare boişteanul (Phoxinus phoxinus), moioaga sau mreana vânătă (Barbus peloponnesius petenyi). Tot aici este prezent cleanul dungat (Leuciscus souffia agasizi) specie care a fost găsită în 1959 de Bichiceanu şi Bănărescu în Săpânţa, fiind prima semnalare a acestei specii în apele României; azi o cunoaştem ca o specie comună în Tisa superioară şi afluenţii săi din Maramureş. Specia lipseşte din alte ape cu caracteristici asemănătoare, din ţară. În lucrarea Ákos Harka & Petre M. Bănărescu: Fish fauna of the Upper Tisa, The Upper Tisa Valley, 1999, p. 439-454, se arată că Leuciscus souffia a fost semnalat din bazinul superior al Tisei încă de Vladykov V. (1931, Les Poissons de la Russie Souscarpathique, Mem. Soc. Zool. France, vol. 29, p. 31-43), care l-a menţionat din râul Tisa şi 5 afluenţi dinspre nord, inclusiv Teresva şi Treblia. Ulterior (1959) a fost găsit şi în afluenţii dinspre sud ai Tisei (Vişeu, Iza, Săpânţa). La o analiză a acestor date, constatăm că dacă era o mai bună circulaţie a informaţiei ştiinţifice, se putea prevedea existenţa acestei specii în apele Izei, Săpânţei, Vişeului cu 3 decenii înainte. În lucrarea lui Telcean C. Ilie şi Diana Cupşa, ‘Distribution of the species Telestes souffia (Risso, 1827) (Pisces, Cyprinidae) in the Upper Tisa River and its tributaries (Maramureş County – North Romania)’, aflată sub tipar în Oltenia – Studii şi comunicări – ştiinţele naturii, Craiova, 2009, se arată că această specie este prezentă în Tisa pe tot sectorul de frontieră Ro-Ua, pe Vişeu urcă până la vărsarea Ruscovei în acest râu, iar pe Iza este prezentă amonte până la Săcel, urcând şi pe râul Mara până la localitatea Mara, iar pe Cosău până la Budeşti; pe Săpânţa este prezent pe cei 7 km din aval ai cursului. Astfel, faţă de lucrările preexistente se constată o mult mai largă răspândire a acestei specii, care a fost găsită în 28 de locaţii pe Iza, Vişeu şi Săpânţa, şi în 6 locuri pe Tisa.

 

DSC_3028

 

© dr. Peter Lengyel

Acest material a fost preluat de pe blogul biologului Peter Lengyel.

 

Puteți accea și:

FOTO Fluturi de noapte în Maramureș

FOTO Obiceiuri de iarnă – Maramureș

FOTO Maramureșul satelor de iarnă

FOTO Zboruri peste verde – Maramureş


Un comentariu

Reply To SimSim Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger