Munţi vulcanici, cerbi ieșind prin luminișuri, urși retrași în ascunzișuri sălbatice, cocoşi de munte, zâmbru, plante rare. Stânci, păduri, biodiversitate… În zona central-nordică a Carpaților Orientali, Munții Călimani reprezintă cel mai edificator exemplu al amplorii vulcanismului neogen, al forțelor colosale care au creat Muntele prin variate procese explozive, efuzive și intrusive. Masivul Călimani se extinde pe aproape 2.000 kmp, având formă cvasi-dreptunghiulară de 30/60 km. Zona centrală, mai înaltă, prezintă podișuri de lave, cratere și caldera vulcanică, depozite uriașe de piroclastite…urme ale unor impresionante fenomene care au produs lavele consolidate azi în roci andezitice, dar și brecii sau tufuri vulcanice.
Această zonă centrală este înconjurată de un întins podiș vulcanic, dezvoltat mai cu seamă pe depozite de piroclastite, care acum sunt modelate sub formă de văi mai largi, puternic împădurite. În zona central-nordică a Călimanilor, se constată existența unei mari caldere vulcanice, având diametrul de cca. 10 km, aspect de potcoavă deschisă către nord, entitate care este înconjurată de vârfuri care depășesc 2000 m altitudine… Caldera este rezultatul prăbușirii unor camere ale rezervoarelor magmatice aflate în interiorul aparatului vulcanic. Piscurile mai înalte sunt vf. Pietrosul de 2100 m, Negoiul Unguresc de 2081 m, Răchitiș/ Rețițiș de 2021 m etc; creasta zimțată dintre vârfurile Negoiul Unguresc și Pietrosul are caracteristici alpine pe cca. 4 km lungime. Munții Călimani sunt singura zonă montană vulcanică de pe la noi care poartă urmele glaciațiunii cuaternare (căldări glaciare de tip alpin, pirenian, dar și nișe de nivație)… ceea ce se subînțelege când vezi că ei sunt cei mai înalți vulcani de la noi, astfel că aici au existat condițiile pentru ca ghețarii să se instaleze, să rașcheteze stânca; stive uriașe de gheață și firn au ajuns acumulate în circuri… din care coborau limbi de gheață de 1-2 km lungime.
Acești munți de tip stratovulcani, sunt constituiți din lave consolidate, alternând cu piroclastite și corpuri intrusive. În prima etapă de formare, în Pliocenul inferior, vulcanismul subacvatic derulat în apele marine ale acelor timpuri a dus la acumularea de materii vulcanice combinate cu sedimente marine, care constituie acum compartimentul inferior aflat la baza acestor munți, depozite care au 100-500 m grosime. Faza a doua, din Pliocenul superior, a dus la edificarea și funcționarea a cca. 12 aparate vulcanice care au produs suprastructura, etajul superior al Călimanilor. V. Mihăilescu în cartea Carpații Sud-Estici, Ed. Științifică, București, 1963, la pg. 166 scrie: “Cele două etaje structurale și morfologice (podișul de piroclastite și conurile de andezite), despărțite prin denivelarea evidentă de câteva sute de metri, pot fi urmărite pe întreg lanțul vulcanic din Călimani în Ciumatului. Ele reprezintă un caracter specific al munților vulcanici din răsăritul Transilvaniei.” De la momentul încetării activității vulcanice la sfârșitul Pliocenului, relieful a fost supus modelării prin eroziune, inclusiv prin procesele care au dus la dezvoltarea reliefului glaciar, astfel încât dezagregarea a creat grohotișuri, torenții și-au adâncit cursurile etc.
Turnuri ruiniforme de 40-50 m înălțime constituite din aglomerate vulcanice, bastioane, poduri de piatră, piramide, ciuperci, stânci sculptate forme variate, ciudate uneori… bizare. Există câteva lacuri naturale… Lacul Iezerul Rețițiș este un lac de baraj natural, Tăul Zânelor este un lac de nivație… Cascada Tihu are o cădere de cca 8 m, dar mai există pe aici Cascada Diavolului șamd. Bastionul Călimanilor situat la punctul de contact al Transilvaniei cu Bucovina și Moldova avea importanță strategică, iar formele de relief și dimensiunea impunătoare a muntelui ofereau premise pentru derularea unor activități magice-religioase. Mai recent există și ceva activități turistice, dar lipsa spațiilor de cazare și distanțele mari care trebuie parcurse pe jos reduc mult impactul turistic în zonă.
În Munții Călimani există cca. 100.000 de hectare de pădure. Se păstrează pe aici și locuri foarte sălbatice, rar umblate de oameni, în schimb habitatul liniștit al urșilor, cerbilor, cocoșilor de munte. Pădurile de fag (Fagus sylvatica) sunt pe la 600-1.000 (1.200) m altitudine, apoi sunt cele amestec fag, molid și brad (Abies alba), urmate mai sus (800) 1000 – 1700 m de întinse molidișuri (Picea abies) presărate sporadic cu scoruș (Sorbus aucuparia). În aceste păduri apar exemplare izolate ale altor câteva specii de arbori, spre exemplu paltin de munte (Acer pseudoplatanus), larice (Larix decidua) etc. Tisa (Taxus baccata) este un arbore căutat pentru lemnul său rezistent, și azi devine aproape dispărut din zonă. Pădurile compacte de molid urcă în Călimani până la altitudinea de 1756 m, conform evaluărilor făcute de Fekete L. – Blattny T., (Az erdészeti jelentőségű fák és cserjék elterjedése a Magyar Állam területén, I-II, A Magyar Királyi Földművelésügyi Minisztérium Kiadványa, Selmecbánya, 1913), astfel că la altitudini mai mari apar exemplare izolate sau grupuri mici de molizi aflați sub puternica agresiune a vânturilor. Limita pădurii depinde de asprimea microclimatului local: mai sus de ecoton, golul alpin apare ca un spațiu deschis vederii, dar greu penetrabil printre subarbuști: jnepenișurile (Pinus mugo), ienuperetele (Juniperus communis ssp. nana), tufărișurile de rododendroni (Rhododendron myrtifolium), pășunile subalpine și stâncăriile apar aici în proporții variabile… iar pe lângă pâraiele subalpine apar tufărișurile de arin de munte (Alnus viridis). Jneapănul apare de la altitudinea de 1350 m pe vf. Bistricioru, devine dominant pe la 1700-1800 m, și ajunge până pe cele mai înalte puncte ale Călimanilor prin exemplare izolate, pipernicite, subzistând în nișe mai ferite; exemplarele crescute pe la limita superioară a pădurii în zona ecotonală ajung la cca 2,5 m înălțime, pe când cele de pe stâncăriile din zonele înalte ating doar 30-40 cm. În zonele și mai înalte decât cele dominate masiv de jnepeni, pe la 1800-2000 m altitudine, se dezvoltă cuverturi de subarbuști în compoziții variate ale ienupărului, afinilor și rododendronului. Pășunile subalpine/ alpine există în mod natural la peste 1800 m altitudine, dar suprafața lor a fost crescută de intervențiile antropice care distrugeau jnepenișurile și ienuperetele în vederea creșterii ariilor cu plante utile pentru păstorit.
Zâmbrul (Pinus cembra) este o specie relict glaciar, prezentă în jnepenișuri, pe stâncării și eventual în pădurile de molid aflate la limita lor superioară. Interesantă este asociația de molid cu zâmbru, o combinație rară prin Carpați dar prezentă în Călimani: asociația Cembreto – Piceetum abietis existent la 1610-1780 m altitudine pe versantul nordic al vf. Pietricelu, a fost descrisă de Chifu et al., în lucrarea Molidișul de limită cu zâmbru din Munții Călimani, Studii și Cercetări de Biologie, Seria Biologie Vegetală 36, 1, 28-34, București, 1984. În cartea ei (menționată mai jos în text), Höhn Mária arată la pg. 37 că din Călimani se cunosc aproape 300 de exemplare de zâmbru, printre care este și cel mai mare exemplar existent în Carpații Orientali, un arbore de 22 m înălțime și cu diametrul trunchiului de 116 cm. În cartea Munții Căliman, T. Naum și E. Butnaru, Ed. Sport Turism, București, 1989, se arată la pg. 55: “Zâmbrul (…) după inventarierea lui Seghedin din anul 1973, un număr ce depășește 7.000 de exemplare (…) la limita superioară a vegetației forestiere, exemplarele de zimbru prezintă adesea bi- și trifurcații datorită vânturilor puternice, ploilor cu trăsnete abundente, ninsorilor masive, gelivației și rupturilor.”
Doborâturi de vânt mai masive au fost în anii 1977 (peste 1.000 hectare) și în 1995 (700 ha), ceea ce însemna cca. 1,5 milioane de metri cubi de masă lemnoasă. În volumul Munții Căliman – Monografii Montane, T. Naum și E. Butnaru, Ed. Sport Turism, București, 1989, o carte de 234 pagini, se arată la pg. 38: “Uneori, vânturile catabatice de tip Bora (ca cele din anii 1979, 1980 etc) provoacă pagube importante în pădurile de conifere, mai ales cele tinere (doborâturi de vânt).”
Interesante sunt stâncăriile și grohotișurile în care bolovanii sunt acoperiți de variate specii de licheni. În zona înaltă sunt prezente masiv speciile de licheni care trăiesc în nordul Eurasiei, cum sunt spre exemplu Cetraria islandica și C. nivalis, precum și Cladonia rangiferina. Salix herbacea este o specie pipernicită de salcie, care este prezentă în peisajul glaciar din zona vârfului Rețițiș. În treptele line sau scobiturile din versanți care acumulează umezeală, se dezvoltă zone înmlăștinite, de la bahne eutrofe la tinoave oligotrofe (Bourărie, Rețițiș, Cica Mare), acestea având dimensiune de câteva zeci sau sute de metri pătrați de turbărie dominată de variate specii de Sphagnum; aici se pot vedea Eriophorum angustifolium, E. vaginatum, Scirpus sylvaticus, Carex limosa, C. pauciflora, C. curta etc. Ledum palustre, o plantă ericacee de 12-150 cm apare în tinovul din bazinul superior al Puturosului (Tr. Ștefureac). Menționarea de către Zólyomi Bálint a speciei Carex heleonastes este singura observație a acestui taxon în România (Carex heleonastes a Kelemen-havasokban, Előadás kivonat, Botanikai Közlemények, 38, 5-6, Budapest, 1941, 385).
Diversitatea floristică a munților vulcanici este mai redusă în comparație cu exuberanța zonelor endemogene calcaroase sau a peisajelor dezvoltate pe șisturi cristaline. Dispunerea vegetației în Călimani păstrează în linii mari caracteristicile naturale ale zonei, dar există și intervenții antropice prin plantarea extrazonală a molidului în “politicile silviculturale de înrășinare”. Pe parcursul istoriei, au fost create fânațe, în zone care ar fi rapid acoperite de pădure dacă ele nu ar fi cosite regulat… dar această renaturare ar însemna dispariția unei mari varietăți de specii. Pășunile alpine utilizate intensiv prin încărcarea cu multe oi, au fost degradate, în mari suprafețe flora diversă fiind înlocuită cu monotonia suprafețelor dominate de părul porcului (Nardus stricta).
Până acum au fost menționate de aici 1.004 specii de plante vasculare; dintre speciile mai rare se pot menționa Arnica montana, Scorzonera purpurea, Soldanella montana, Trollius europaeus etc. Se mai pot aminti Anemone narcissiflora, Lilium martagon, Gladiolus imbricatus, Daphne mezereum, specii de gențiane (Gentiana punctata, G. utriculosa, G. kotchiana, G. asclepiadea, G. acaulis), specii de orhidee (Orchis ustulata, Dactylorhiza cordigera, D. maculata, Platanthera bifolia, Traunsteineria globosa, Epipactis atrorubens, Gymnadenia odoratissima, G. conopsea), Silene dubia, Dianthus tenuifolius, Saxifraga paniculata, Saxifraga stellaris, specii de urechelniță (Sempervivum montanum, S. marmoreum) specii de omag (Aconitum vulparia, A. paniculatum, A. tauricum, A. moldavicum, A. firmum), Viola declinata, Veronica baumgarteni, clopoței (Campanula alpine), specii de Centaurea (Centaurea nigrescens, C. phrygia, C. melanocalathia), Crocus vernus heuffelianus, specii de ceapă sălbatică (Allium victorialis, A. senescens, A. ursinum) etc. Iris nyárádiana a fost descris de I. Prodan din zona defileului, unde trăiește pe stâncăriile vulcanice de pe versanții sudici ai Călimanilor. Trăiesc aici peste 15 specii de vulturică (Hieracium), dintre care H. aurantiacum este prezent în mod masiv. Telekia speciosa, este o plantă descrisă de Baumgarten, care apoi cu clarificarea sistematicii a fost redenumită după cancelarul Transilvaniei, groful Teleki Sámuel. Exista pe aici o plantă relict glaciar, Linnaea borealis, care avea în Călimani singurul ei loc de existență de pe teritoriul numit azi România (găsit de Römer Gyula, în 1922, pe Piatra Cușmii, de 1211 m altitudine), dar acea populație localizată pe un teritoriu restrâns probabil că a dispărut din zonă (Boșcaiu et al, 1994).
O carte foarte interesantă, excelentă, care în 126 de pagini prezintă o sinteză despre biodiversitatea vegetală a Călimanilor este scrisă de Höhn Mária, A Kelemen-havasok növényzetéről, Mentor Kiadó, Marosvásárhely, 1998. Probabil că foștii mei profesori de botanică nici nu ar putea să își închipuie că am descoperit cât de plăcut este să citești despre plante, când ele sunt prezentate interesant. Se arată aici detaliile cercetărilor de până acum, interesante analize asupra muncii și rezultatelor publicate de cercetătorii botaniști ai trecutului. Cercetarea florei și vegetației Călimanilor a fost pornit pe la începuturile secolului 19, astfel că au fost colectate date de pe aici și publicate de marii botaniști J. Ch. Baumgarten (Enumeratio Stipium Magno-Transilvaniae Principatui, 1816, I-III), Kotschy, Schur, iar Mihály Fuss a realizat o sinteză a datelor preexistente completată cu observații personale (Flora Transsylvaniae excursoria, 1866). Există date publicate și de Florian Porcius, Walz Lajos, Ferdinand Pax, Fekete Lajos, Blattny Tibor, Nyárády Erasmus Gyula, H. Chirilei, dar colectează pe aici și Jávorka Sándor, Keller Jenő, Újhelyi József, Báró Andreánszky Gábor, Zólyomi Bálint etc., iar după al doilea război mondial Csűrös István, care a fost și decan al Facultății de Științe Naturale de la Universitatea din Cluj. Au mai publicat date despre zonă Vida Gábor, Al. Beldie, Liviu M. Gubesch, D. Mititelu, T. Chifu, Höhn M, Sorina Fărcaș, Gh. Coldea. Există aici interesante analize floristice, analize ale vegetației/ succesiunii și subiecte fitogeografice; se arată la pg. 56 că Pax a fost primul care a atras atenția asupra faptului că în Călimani se află limita sudică și vestică a răspândirii mai multor specii de plante prezente în Carpații nordici (Pax F., Grundzüge der Pfanzenverbreitung in der Karpathen, I-II, Leipzig, Engelmann Verlag, 1898- 1908). Conform lui Höhn Mária, din Călimani se cunosc până acum 997 taxoni de plante vasculare.
Studiile asupra trecutului vegetației din Călimani, pe baza analizelor palinologice, au fost începute de Emil Pop (1943, 1960). Cercetări de detaliu au fost realizate pe parcursul anilor 1990, de către Sorina Fărcaș (Istoria vegetației din Carpații românești, în analizele palinologice de la Iezerul Căliman, Munții Călimani, Contribuții Botanice ale Universității Babeș – Bolyai, Cluj Napoca, 1995-1996); aici se arăta că cel mai bine se poate studia succesiunea vegetațiilor consecutive prin analiza polenului din depozitele de turbă din vecinătatea Iezerului. Lacul aflat la 1650 m altitudine, are depozite de turbă de cca. 5 m grosime. Releveele extrase de aici arată variația proporției polenului diferitelor genuri și specii (28 taxoni), cu predominarea genului Pinus în jumătatea mai veche (500-250 cm), apoi Picea în depozitele recente (250-0 cm); se individualizează și faza cu carpen (Carpinus betulus), o specie care constituia un etaj intercalat între făgete și molidiș prin Carpații Orientali, pe o scură perioadă în urmă cu cca 5.000 de ani; este vizibilă răspândirea ulterioară a fagului (Fagus sylvatica). Fărcaș-Mitroescu S. a mai publicat o lucrare, Analiza palinologică a unor mlaștini de turbă din Munții Călimani, Studia Universității Babeș – Bolyai, Biologia, LX, 1-2, Cluj 1995.
Dintre nevertebrate, o specie protejată de interes comunitar, prezentă în Călimani este croitorul fagului (Rosalia alpina). Dintre amfibieni, zona este populată de salamandră (Salamandra salamandra), triton alpin (Triturus alpestris), triton carpatin (Triturus montandoni), izvoraș cu burta galbenă (Bombina variegata), broască roșie de munte (Rana temporaria) etc. Dintre reptile pot fi observate în Călimani șopârla de munte (Lacerta vivipara), șopârla de câmp (Lacerta agilis), șopârla fără membre (Anguis fragilis), șarpele de alun (Coronella austriaca), vipera (Vipera berus) șamd.
Aria de Importanță Avifaunistică RO020 – Munții Călimani se extinde pe 28.222 hectare, cuprinse între 711 și 2083 m altitudine. Conform cărții Arii de Importanță Avifaunistică din România, Tg. Mureș, 2008, aici cuibăresc 2 perechi de acvilă de munte (Aquila chrysaetos), 85-100 perechi de minuniță (Aegolius funereus), 18-22 p. de ciuvică (Glaucidium passerinum), 30-40 p. ciocănitoare cu trei degete (Picoides tridactylus), ca și 50-65 de exemplare de cocoș de munte (Tetrao urogallus). Sunt cunoscute 108 specii de păsări de pe teritoriul Parcului, spre exemplu corbul (Corvus corax), vânturelul roșu (Falco tinnunculus), acvila țipătoare mică (Aquila pomarina), șorecarul comun (Buteo buteo) etc. În golul alpin cuibărește mierla gulerată (Turdus torquatus), fâsa de munte (Anthus spinoletta), brumărița de munte (Prunella collaris), pietrarul (Oenanthe oenanthe), codroșul de munte (Phoenicurus ochruros) etc. Cocoșul de munte (Tetrao urogallus) este o specie importantă pentru protejare, iar cocoșul de mesteacăn (Tetrao tetrix) are o prezență incertă în parc… probabil că a dispărut deja.
Un asemenea loc sălbatic al Carpaților păstrează speciile de carnivore mari (urs – Ursus arctos, lup – Canis lupus, râs – Lynx lynx), precum și alte specii de mamifere mari (cerb – Cervus elaphus, căprior – Capreolus capreolus, mistreț – Sus scrofa, etc). Se cunoaște prezența în zonă a chițcanului de munte (Sorex alpinus), a șoarecului de pădure (Apodemus sylvaticus), dar există pe aici și pârș de alun (Muscardinus avellanarius), pârș mare (Glis glis), veveriță (Sciurus vulgaris), liliac urecheat brun (Plecotus auritus), liliac bicolor (Vespertilio murinus), pisică sălbatică (Felis silvestris), jder (Martes martes), bursuc (Meles meles) etc. Zimbrul (Bison bonasus) a existat prin Călimani până prin secolul 18. În cartea Munții Căliman, T. Naum și E. Butnaru, Ed. Sport Turism, București, 1989, se arată la pg. 50: “Profesorul E. Botezat, pasionat vânător, a găsit la un bătrân din Bucovina un corn de zimbru din Căliman, folosit ca bucium, pe care era gravat anul 1808. (…) La expoziția din Leipzig (1930), titlul de record mondial a fost conferit unui trofeu de cerb vânat în Căliman în anul 1929. De altfel, lordul Powercourt a prezentat Societății zoologice din Londra coarnele unui cerb carpatin grele de 33 kg și cu 44 de raze.”
Propunerea de constituire a parcului național a existat încă din 1975, fiind o inițiativă a Centrului de Cercetări Biologice din Cluj. Prin Ordinul 7/1990 al Ministrului Mediului, a fost declarat Parcul Național Călimani pe o suprafață de 15.300 hectare, în zona nordică a muntelui, în jud. Suceava, pentru ca mai apoi, în Legea 5/2000 aria protejată să fie extinsă la sud (și redusă zona protejată din nord…), la o dimensiune a parcului de 24.041 hectare, din care 18.356 ha pădure. Parcul include câteva rezervații. Rezervația științifică de jnepeniș (Pinus mugo) cu zâmbru (Pinus cembra) are 384,2 hectare și a fost înființată în anul 1971. Rezervația Lacul Iezer are 322 hectare, protejând peisajul din vecinătatea lacului care are oglinda la altitudinea de 1790 m. Rezervația geologică 12 Apostoli este extinsă pe 200 hectare și prezintă stânci vulcanice cu morfologie interesantă.
În Călimani existau în total cca 12 exemple de grote vulcanice, formate în aglomerate şi tufuri vulcanice, având concreţiuni limonitice. Grotele Luanei descoperite în 1961 de geologul Emil Butnaru, aveau “stalactite” și “stalagmite” metalice…. Palatul de Ciocolată prezenta stalagmite, stalactite, draperii, cruste parietale și alte concrețiuni interesante şi bogate, de culoare ciocolatie. Au mai fost identificate Peștera Piatra Corbului, Grota Strâmtu etc. Negoiul Românesc prezenta depozite de sulf descoperite în anii 1950, și exploatate din 1971 timp de cca. două decenii… iar azi se poate vedea aici peisajul rezultat din exploatarea resurselor minerale, un loc în care apare devastator… impactul uman asupra Muntelui. A fost triturat un munte, au dispărut exemplele semnificative ale vulcanocarstului. A rămas în urma exploatărilor o mare “groapă”, în mijlocul Parcului Național, o gaură imensă cu care nu ai ce face… deci Parcul este constrâns să încerce un fel de “management al dezastrului”. Problema nu este atât de “ecologie”, deoarece acest spațiu ros de minerit nu afectează în mod dramatic alte arii ale Parcului, ci este mai mult o problemă estetică… cum poți să zici că este aici o “arie protejată” și să ai o asemenea “gaură” în mijloc? Cine vine să vadă astfel de peisaje? Se constată că doborâturile de vânt se refac cu timpul, dar aceste intervenții masive în structura peisajului sunt greu (dacă nu imposibil) de reparat.
PS. Există aici o serie de imagini mai noi, din iarna asta, și altele mai vechi, realizate pe la sfârșitul anilor 1990, în peregrinări prin păduri împreună cu Péter Ábrán; îmi aduc aminte de ciuta de cerb care era aproape de noi undeva prin desișurile acelea neumblate, de marile zone afectate de doborâturi de vânt unde trunchiurile erau în devălmășeală încâlcită că greu te puteai strecura printre ele… exact acolo trebuie și noi să mergem, locuri pline de urme și dejecții de urs așa că terbuia să vociferăm să nu aibă careva urs o surpriză cu noi… iar noi una și mai riscantă cu el. Coborând pe copacul rezemat de careva cascadă, cu aparatură foto… chiar dacă mai primitivă decât cea disponibilă în zilele noastre… o aventură sălbatică. A străbate acest peisaj neumblat, lipsit de orice cărare, eventual urmărind o vreme poteci create de sălbăticiuni, fără să poți prevedea cam unde și când vei ieși din desișuri de cetini, este o aventură mai mare decât pare de acasă, din fața televizorului. Plin de rășină și zgârieturi, târându-te peste pietre și pe sub trunchiuri, trecând prin văgăuni și râpe, admirând locuri nemaivăzute, și sperând găsirea unei căi de ieșire la un luminiș, înainte de a se lăsa noaptea… interesant. Dar așa îți poți face o impresie despre regatul sălbatic și netulburat al prăpăstiilor, al locului locuit de urșii din Carpați care poate niciodată nu au întâlnit omul. Probabil că în 2012 vor exista câteva ieșiri de fotografiere în acele momente când merită să fie vizitat acest munte… probabil cândva prin iunie, iulie, august… câte o săptămână. Ar fi frumos.
Work in progress…
Cocoș de munte (Tetrao urogallus), femelă
