FOTO Pădurea din Casin arde de patru zile

Incendiul de pădure nu arată ca în filme sau ca pe Discovery, cel puţin nu în zona Casin, Harghita; nu există o arie bine delimitată în care să poţi spune că aici arde şi dincolo nu. Focul se aprinde pe alocuri, distruge ce-i în jur, apoi se stinge încet în jăratic şi scrum, pentru ca după o adiere să renască şi să-şi continue activitatea distructivă câţiva centimetri sau metri mai încolo. Pornind în sus pe muntele Repat, mirosul de fum e mai întâi discret, aproape plăcut, ca şi cum ne-am îndrepta spre o tabără unde oamenii se pregătesc să-şi prepare cina. Urcăm pe o potecă de pădure, străjuită de iarbă şi afini; unul dintre pădurari începe să bombăne: „Puteam veni cu maşina de teren”.

de Bakk-Dávid Tímea (think.transindex.ro). Fotografii de Szász Péter şi Bakk-Dávid Tímea

În scurt timp, ajungem la trunchiuri căzute peste care n-ar fi putut trece nici măcar maşina de teren. Neluând în seamă urcuşul, care devine tot mai abrupt, ne căţărăm pe o mâncătură, stâncoasă şi pleşuvă.

Suport destul de bine drumul. Însă devine tot mai greu să avansez când ajungem pe porţiunea de pădure arsă, unde focul are de unde să se hrănească. În faţa noastră, pe malul celălalt al unui pârâu pe cale de secare, flăcările sunt foarte înalte şi fumul tot mai înăbuşitor.

Prietenul meu, care m-a însoţit, mă trage într-o zonă mai aerisită de fum. Câteodată, în funcţie de direcţia vântului, ne învăluie ceaţa albă, care ne sugrumă. Aş fi putut să aduc cu mine o batistă umedă. Dar ce îmi pasă mie de un mic incendiu, am fost şi în Kosovo. Mirosul de fum, de altfel, s-a simţit marţi şi în sate. Angajaţii Ocolului Silvic Privat Miercurea-Ciuc, cărora ne-am alăturat, încep să stingă primele două focare, înarmaţi cu lopeţi. Nu există pompe, furtunuri, iar bubuitul din depărtare nu prevesteşte sosirea vreunui elicopter cu apă, cum suntem obişnuiţi să vedem în documentarele americane. Nu, este sunetul incendiului, pocnetul şi mârâitul continuu, de neînduplecat. Se spune că nu brazii tineri de 10-15 ani hrănesc incendiul, ci solul în sine: pământul sec, de turbă, plin de frunze uscate. N-a mai plouat de o lună şi jumătate. Armata a adus sus două containere cu apă, însă nu ajunge pentru nimic. Vârful este la 1.250 de metri, maşina de pompieri nu poate urca. Poate doar camionul 6×6 al armatei.

Focul s-a aprins duminică, sau cel puţin atunci a fost observat. Motivul este încă incert, ar fi putut porni de la un muc de ţigară sau de la stâna din apropiere. La stingerea lui participă reprezentanţii composesoratelor localităţilor din Casin, vânători de munte, jandarmi, Regia Naţională a Pădurilor, Ocolul Silvic Particular din Ciuc, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă (ISU) şi voluntari locali. Pădurea incendiată aparţine composesoratului Plăieşii de Sus şe se află în administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor.

Oamenii sunt frustraţi şi nedumeriţi. Mulţi dintre ei cred că doar o ploaie ar stinge incendiul, tot ce pot face ei e să împiedice răspândirea lui. Şi ăsta ar fi un pas înainte, în condiţiile în care focul se reaprinde din când în când şi pe ariile deja stinse. De altfel, incendiul a izbucnit la 12 kilometri de Plăieşii de Jos, pe un teren de care e foarte greu să te apropii. La început se poate merge cu tractorul, cu maşina de teren, cu camionul, chiar şi cu carul, apoi, unde drumul se bifurcă, ascensiunea se face pe poteca mai sus menţionată. Există mai multe drumuri spre foc, mai multe echipe lucrează pe mai multe porţiuni, noi încercăm să ajungem sus pe cea numită Bogos.

Soarele este acoperit de fum. Mă simt ca într-un labirint în care nu pot să mă abat de la drum. Scrum în stânga şi în dreapta, copaci tineri arşi, trunchiuri mistuite de flăcări, câteva pete inexplicabil de verzi. Solul fumegă, îi simt fierbinţeala dacă mă apropii. Totul pare ca şi cum o mulţime de mici focuri de tabără ar arde pe o arie de de 50 hectare, la un picnic organizat de turişti de catastrofă. Iar tu încerci să eviţi fumul şi să nu te apropii prea mult de foc. Însă sus deja nu există aer lipsit de fum, iar pocnetele din depărtare şi apropiere devin tot mai ameninţătoare.

Ce ne facem, dacă nu ne putem întoarce pe drumul pe care am urcat? “Sunteţi în siguranţă, numai nu părăsiţi drumul. Numai pe drumul cu cărămidă galbenă…”, ni se spune. Dar cu ce mergem jos în Plăieşii? Cu certitudine nu cu maşina de teren, căci oamenii lucrează de la şase după-masa până miercuri dimineaţa, atunci vine schimbul. Deci ar fi bine să ajungem încă pe lumină, dacă trebuie să mergem pe jos două ore până în sat. Ne luăm rămas bun, cu urări de bine şi de ploaie, şi coborâm pe poteca abruptă, plină de pietre.

Când ajungem pe porţiunea unde am văzut primele focuri, observăm că situaţia e mai gravă pe malul celălalt al pârâului. Fumul devine mai rar, sau poate respir mai uşor din cauza coborâşului – nu ştiu, dar deja vreau să scap. Partea de jos a pădurii deja pare să fie normală, cu ciripitul cunoscut (sau poate mai zgomotoasă?) al păsărilor. Zumzetul vieţii. Oare au scăpat animalele la timp?, aş întreba cu voce de fetiţă plângăcioasă, subţire, dar trebuie să ne concentrăm să ajungem jos cât mai repede. Nu am timp să plâng, să fiu îndoliata pădurii, trebuie să documentez, să fotografiez, să filmez, să nu-mi rup glezna, să merg cât mai repede.

Devin puţin isterică: ăsta nu-i drumul pe care am venit. Însă după 100 de metri îmi dau seama că e aceeaşi potecă pe care am urcat cu maşina şi auzim şi motoarele. Prindem camionul care duce soldaţii în Miercurea Ciuc, e perfect. Au ajuns marţi dimineaţa, miercuri dimineaţa se întorc, ne spun ei. Nu ar fi mai uşor să se adăpostească în sat sau mai aproape? Nu, ordinul e ordin. Sunt însă de treabă, ne lasă în centrul satului. Între timp, vedem grupuri de săteni care se îndreaptă spre păduri cu tractoare sau căruţe, toţi au cazmale. Îi salută pe soldaţi, fără cuvinte.

Cum ajungem în sat, apar picături de ploaie pe parbriz. Ce bine!

Strigătul de bucurie multilingv a fost însă prea hazardat. Chiar dacă a fulgerat destul de mult, chiar dacă în împrejurimi au fost ceva precipitaţii iar spre Târgu Secuiesc asfaltul a fost umed aseară, peste focare n-a plouat deloc.

Miercuri pe la amiază, în biroul Regiei Naţionale a Pădurilor Miercurea Ciuc, am aflat că pădurarii sunt la faţa locului, însă nu pot fi contactaţi telefonic. Alina-Maria Ciobotariu, purtătorul de cuvânt al ISU, judeţul Harghita, ne-a informat, tot de la faţa locului, că aproape 100 de oameni lucrează la oprirea răspândirii focului. Se aduce apă, se fac eforturi ca lucrurile să rămână sub control, însă vântul este destul de puternic iar situaţia se schimbă de la un minut la altul. La întrebarea noastră referitoare la elicoptere nu a putut să dea un răspuns, însă a presupus că la astfel de metode se apelează în situaţii mai grave. Purtătorul de cuvânt a mai precizat că incendiul a afectat aproximativ 40 de hectare de pădure.

Borboly Csaba solicită un elicopter stingător

Preşedintele Consiliului Judeţean Harghita, Borboly Csaba, i-a trimis o scrisoare prefectului Augusta-Cristina Urzică, în data de 11 iulie, în care îi cerea să apeleze la guvern, prin regim de urgenţă, pentru un elicopter care să oprească incendiul din Casin, pe motiv că situaţia a devenit extremă iar celelalte metode nu dau rod. Borboly a accentuat faptul că, pe lângă pagubele de mediu, şi sănătatea oamenilor se află în pericol din cauza fumului. Preşedintele Consiliului Judeţean este de părere că, în cazul în care, în ţară, nu este disponibil un asemenea elicopter, acesta ar trebui solicitat din străinătate. România ar trebui să primească destul de repede ajutor, crede el, având în vedere că este membră UE. Totodată, Borboly a trimis, în cursul zilei de miercuri, cele două maşini speciale aparţinând salvamontiştilor Consiliului Judeţean. Alături de aceştia, la stingere participă şi salvamontiştii din Gheorgheni şi Odorhei, se arată într-un comunicat emis de către Consiliul Judeţean.

Citiţi şi: Ard pădurile în Harghita