FOTO Obiceiuri de Iarnă – Maramureș

În Maramureșul Istoric se păstrează încă tradiții arhaice, combinații de aspecte precreștine autentice cu religiozități mai recente iudeo-creștine, la care se adaugă o doză de kitsch modern. La Sighetu Marmației, de peste 40 de ani, se organizează la sfârșit de decembrie un Festival al Datinilor și Obiceiurilor de Iarnă. La acest eveniment există o participare din partea unei părți a populației rurale a zonei: țărani români, mai puțini ucrainieni, foarte puțini germani; oameni maghiari din sate ale zonei nu am remarcat să participe vreodată. Este o ocazie bună de a vedea portul popular maramureșean și de a face imagini cu oameni rurali curați, pregătiți de sărbători. Pe lângă aceștia, mai apar și grupuri din alte zone etnografice, care doar poluează ceea ce eventual ar fi aici de valoare. Festivalul atrage atât fotografi, cât și cameramani de pe la noi, din Europa, dar și din Japonia sau SUA.

 

 

de Peter Lengyel

 

Eu am ieșit să fotografiez de circa 8-10 ori, încă de pe vremea aparatelor cu film până la timpurile mai recente. Situația este destul de imprevizibilă, din punct de vedere al luminilor, al participării, al calității organizatorice, al frigului, zăpezii, lapoviței ș.a.m.d. A existat și ger iar degetele îmi erau atât de amorțite, încât am scăpat pe jos un aparat de fotografiat Praktica (cu film Orwo – diapozitiv, pe atunci vârful tehnologiei accesibile pe la noi), dar și lapoviță în care nu era de stat afară; au fost și altele, cu momente mai frumoase. Imagini care au fost realizate în urmă cu 20-25 de ani. Greu pot să fie sperate azi, deoarece există o alunecare în direcția kitsch-ului. Așa că fotografiile mai vechi au o calitate mai puțin perfectă tehnic, dar au o valoare documentară mai mare decât ceva modernizat.

A încerca să surprinzi atmosfera acestui eveniment, dinamic, fără prea multă lumină, printre lovituri de bici și cai care au băut alcool, cu draci-mascați, cum se poate face? Plus că pare mai simplu decât este de fapt să încadrezi cu un teleobiectiv, cât de cât rezonabil, nişte oameni în mişcare, pe care trebuie să îi fotografiezi când şi tu eşti printre oameni, în mişcare (iar lipsa de lumină te face să creşti sensibilitatea, se şi vede în unele poze acest aspect problematic). Din imaginile vechi, te poţi întreba, oare ce se poate scoate?

Merită postate aici nişte poze de 20-25 de ani? Au ele valoare etnografic-istorică atunci când este evident că din punct de vedere tehnic și/sau artistic ele sunt zero? La asemenea condiţii, nu este o mare problemă dacă o imagine nu este perfect clară, este mai ștearsă – un drac mişcat, poate e chiar bine că redă ceva din dinamica şi dubioşenia evenimentului. Cândva erau pe aici care alegorice, un mare festival. Nici „dracii” de azi nu mai sunt ca altădată. Cei care erau în urmă cu două-trei decenii aveau tălăngi mari, clopote care erau greu de purtat și făceau o mare gălăgie, mai ales dacă erau în grup. Dracii actuali sunt mai moderni, tăcuți, silențioși, mai spălați, pe modelul celor din Parlament.

 

 

 

Dacă mă întreb de unde provine acest interes (sau măcar deschidere) pentru niște aspecte etnografice, probabil că are ceva cu relația de amiciție cu Nistor Francisc (1908-1997); când eu eram copil, Feri Bácsi era un domn în vârstă, care umbla în cârjă și locuia în blocul vecin. Cu el stăteam în parc pe bancă, în seri de vară, iar el povestea tot felul de lucruri interesante; aproape întotdeauna avea la el aparatul de fotografiat, parcă Minolta sau Yashica, oricum ceva japonez care la noi era o hiper-raritate în acei ani ai comunismului. Vorbea lent, în maghiară, nu se revărsa din el textul, ci zicea ceea ce era realmente important. Știa bine să aleagă subiectul discuției, mai concret al unor monologuri cu rol de a transmite ceva din ceea ce credea el că este important. Uneori, mă întreba ce cred despre astea. Vorbea despre munții pe care i-a străbătut – toate masivele din țară, despre păduri, rezervații, despre eforturile la care a participat – de readucere a caprei negre în Rodnei, despre oamenii autentici. Despre ture cu schiurile, când urca iarna în gol alpin pe vârful Pop Ivan, despre schiatul pe timp de noapte. Despre turism și organizarea lui, marcarea de trasee, poteci de zeci de kilometri prin munte, construirea de refugii, cabane.

A fost fondatorul Muzeului Maramureșului (în forma lui actuală, deoarece înainte a mai existat un muzeu, distrus de frumusețea evenimentelor de pe la început de secol 20), a creat o consistentă colecție muzeală etnografică. Mergea cu bicicleta prin sate, cumpăra pe banii lui obiecte țărănești, ceramică, port popular, inclusiv multe măști. A avut activitate de arheolog, etnolog, director de muzeu, om de cultură. A scris o serie de cărți care sunt bogat ilustrate cu fotografie, descriind niște aspecte care azi nu mai există decât în imagini; în total, 9 publicații sub formă de carte, scrise singur sau doar ilustrate cu imaginile lui: de la Iarna Maramureșeană (1981), la Arta lemnului în Maramureș (1980), la Măștile populare și jocurile cu măști din Maramureș (1973), plus câteva lucrări științifice despre bronzuri din Maramureș. A citit multe cărți bune, a călătorit în locuri care atunci păreau îndepărtate… America de Nord. Într-o vreme, îmi împrumuta și niște cărți dintre cele la care ținea foarte mult, câteva volume de etnografie scrise de cei mai buni din domeniu, și au fost și câteva seri de lungi discuții în apartamentul în care stătea retras și simplu, dar impecabil, acest mare intelectual. Vorbea despre importanța muncii de calitate, despre plăcerea de a crea, despre rolul intelectualilor în societate, despre elite, despre dependența de succes, fotografie documentară, trecutul Maramureșului, despre cărțile scrise de el și despre cărțile scrise de alții. Despre intuiție și despre sufletul autorului pus în lucrare.

 

 

O scenă comunistă cu oficialități ținând discursuri jenante, politruci în fața cărora defilează niște oameni înghețați… pentru a le da o prezentare de folclor & kitsch. A surprinde un zâmbet, a crea un portret al unei ființe umane – o imagine care să surprindă o stare sufletească… a face o imagine care să prindă o atmosferă a momentului… Acum tehnica permite multe, și multe fotografii sunt tehnic perfecte, dar la fel de multe sunt lipsite de sens. Tehnica nu va putea înlocui niciodată omul din spatele aparatului. Mă gândeam că ar putea să fie interesant a posta pe blog o parte a acelor serii de imagini… dar asta va trebui să se facă lent… că nu prea este timp de ele. Decât nimic, un mic progres este totuși mai rezonabil… așa că am luat câteva din imaginile vechi și altele noi și le postez aici.

 

 

În principiu, acest Festival ar putea să devină ceva demn de secolul 21, destul de estetic și focalizat pe tradiții autentice din Maramureș, încât eventual să fie și o atracție serioasă pentru turiști. Este necesar un concept totalmente diferit de stilul comunistoid în care până acum a evoluat acest fenomen. Dar asta ar însemna schimbări majore. Este cineva oare apt să creeze acel nou concept, o îmbinare armonioasă între ceva autentic, ceva tradițional și pur, cu ceva comercial, sustenabil din punct de vedere financiar… ceva care să poată să fie promovat, să devină un succes mai mare de la an la an? Îți aduce aminte de reclama aceea: “Nu ai cu cine, niște… (…).”

*** Pe lângă festivalul de la sfârșit de decembrie, la început de ianuarie ucrainieni din zonă sărbătoresc Crăciunul și Anul Nou pe rit vechi, ceea ce este o altă ocazie de a vedea portul popular caracteristic… și eventual a face niște imagini.

 

… D

 

Acest material a fost preluat de pe blogul biologului Peter Lengyel (©).