FOTO O fotografă italiană spune povestea ultimilor oameni săraci care trăiesc în paradisul natural al Deltei Văcăreşti

Felul în care Anna Brenna cunoaşte lumea este prin călătorie şi fotografie. A mers, printre altele, în China, India, Isreal, Palestina, Cuba şi Balcani şi, de fiecare dată, obiectivul camerei a fost oglinda în care şi-a reflectat locurile, oamenii şi poveştile întâlnite.

 

 

 

Anna are 47 de ani şi a decis că vrea să transforme fotografia dintr-un hobby într-o disciplină în 2011, urmând un impuls care o urmărise multă vreme. În restul timpului, este angajată a unei bănci în Italia. La mijlocul lui iunie, Anna a venit la Bucureşti pentru prima oară şi, în loc să urmeze harta obiectivelor bătute în cuie turistice, a ales să cunoască o zonă-hibrid a oraşului, a cărei transformare continuă are multe de spus despre transformările macro prin care societatatea a trecut în ultimele decenii: Delta Văcăreşti. Am stat de vorbă despre drumurile din spatele seriei fotografice Acque silenziose (Ape tăcute).

În prima zi de Bucureşti, am însoţit-o pe Anna Brenna la Văcăreşti, în căutarea ultimelor familii sărace care locuiesc în zonă. Ruinele de beton ridicate în timpul regimului Ceauşescu pe locul de unde fusese demolată o mânăstire convertită în 1848 în închisoare, sunt azi acaparate de natură luxuriantă, care îngroapă în verde planurile comunismului de ridica aici Lacul Văcăreşti. Odată abandonat, scheletul marelui proiect a rămas supendat, asemenea multor altor şantiere moştenite din deceniile Ceauşescu, devenind habitat pentru numeroase specii de păsări şi animale şi îmbrăcând straturi luxuriante de vegetaţie. Fără să urmeze nicio strategie, posibilul Lac Văcăreşti a căpătat parcă voinţă proprie, devenind o deltă urbană, pe care mai multe organizaţii de mediu vor s-o transforme în rezervaţie naturală. În jurul ochiurilor de apă ale acestui no man’s land şi-au găsit adăpost însă şi numeroase familii foarte sărace şi oameni ai străzii, care şi-au improvizat barăci – despre viaţa unei asemenea familii v-am povestit mai demult, pe TOTB. Astăzi, în paradisul natural mai trăiesc foarte puţini oameni, nevoiţi să-şi dîn deghizeze cât mai abil casele sărăcăcioase, în faţa vizitelor de la autorităţile care anunţă iminenţa amenajării Deltei în parc natural. Acestor familii care-şi duc viaţa în mijlocul oazei sălbatice, înconjurate de relieful unui complex rezidenţial high class şi de Rin Grand Hotel, nu li se oferă nimic la schimb. Cei care n-au plecat încă vor fi nevoiţi să-şi dezasambleze barăcile şi să plece în căutarea unui alt spaţiu provizoriu, pe care să-l numească acasă. Anna a mers să-i cunoască pe aceşti oameni şi să le surprindă, cu empatie şi înţelegere nemediată prin vorbe, poveştile.

 

 

Ce impresie ţi-a făcut Bucureştiul?

Anna Brenna: Per ansamblu, o impresie mult mai bună decât mă aşteptam. După ce am vizitat mai multe oraşe din Europa de Est, credeam că voi regăsi aceeaşi atmosferă şi la Bucureşti. În realitatea, am fost surprinsă de viaţa febrilă a oraşului şi de deschiderea oamenilor. Spre deosebire de alte oraşe est-europene pe care le-am vizitat, Bucureştiul seamănă mai degrabă cu un oraş mediteranean.

De ce ai ales să urmăreşti în proiectul tău Delta Văcăreşti? 

În urmă cu câteva luni, documentam posibile teme de fotografiat în Bucureşti şi, prin intermediul mai multor cunoştinţe, cărora le-am povestit despre fascinaţia pe care o am pentru elementul apei, am aflat despre Delta Văcăreşti. Cum nu mai auzisem niciodată de crearea spontană a unui lac în mijlocul oraşului şi cum mi-a captat interesul istoria locului, am vrut să urmăresc felul în care natura învinge, în cele din urmă, ideile şi proiectele oamenilor. Mai mult, aflând că aici locuiesc oameni, mi s-a părut că perspectiva de documentare va fi cu atât mai bogată. Am mai întâlnit multe exemple de oameni care locuiesc în barăci şi corturi la periferiile oraşelor din Europa, dar niciodată într-un mediu natural din oraş.

 

 

De unde fascinaţia ta pentru apă?

Oraşele cu râuri sau lacuri au o atmosferă aparte, la fel ca oraşele-port. Viaţa pe apă e înceată, cum e şi cursul izvoarelor. Realitatea reflectată în apă are contururile şterse şi neclare şi variază în funcţie de perspectivă. Pentru mine, apa e o metaforă a vieţii. Mai mult, apa e viaţă.

Cum a fost decurs explorarea Lacului?

La început, n-a fost deloc uşor, fiindcă întreaga zonă, foarte extinsă, e plină de mlaştini şi de ochiuri de apă. Vegetaţia e, pe alocuri, foarte sălbatică, reducând vizibilitatea în perspectivă, astfel încât mi-a fost greu să-i găsesc pe oamenii care locuiesc aici. După câteva zile însă, m-am familiarizat cu zona şi am putut s-o explorez mai uşor, mai ales după ce am identificat porţiunile pe care voiam să le fotografiez.

 

 

Cum a fost interacţiunea cu oamenii care locuiesc în barăcile din Deltă?

Principalul impediment a fost limba. Eu nu vorbesc română şi am presupus că nici cei de acolo nu vorbesc engleză sau italiană. În primele două zile, m-au ajutat foarte mult câţiva prieteni români, care m-au însoţit şi mi-au făcut cunoştinţă cu familiile, explicându-le ideea mea şi felul în care voiam să le reprezint fotografic poveştile. (Le mulţumesc Andrei, lui Cătălin şi Alinei, care m-au ajutat cu multă sensibilitate.) În zilele următoare, am mers la ei singură şi a fost destul de frustrant că nu puteam comunica. Am încercat să ne înţelegem într-un amestec de italiană şi română, dar nu ne-a fost deloc uşor. Când i-am întâlnit pentru prima dată, am fost şocată de condiţiile lor de viaţă, mult mai sărace decât credeam. Mă aşteptam să locuiască în containere sau barăci de lemn, nu în corturi zrenţuroare, din paleţi şi folie de plastic. Toată săptămâna, le-am dus oamenilor de mâncare, de băut şi câteva cadouri pentru copii.

 

 

Cum priveşti acum transformarea acestui loc, de la şantier abandonat, la sălbăticie devenită refugiu pentru oameni săraci, acum transformată în rezervaţie naturală?

Din câte am aflat, mai bine de o sută de case şi o fostă mânăstire au fost demolate, pentru a face loc lacului artificial care urma să fie conectat cu Dâmboviţa, în scopul creării unui bazin. După revoluţia din ’89, lucrările au fost sistate, iar natura a început să se instaleze. Cursurile de apă subterane au dus la infiltrarea apei în acest perimetru, ducând la apariţia unor specii de peşti non-endemici. Întreaga suprafaţă s-a transformat încet într-o zonă umedă, iar apoi în deltă urbană; păsările călătoare, care nu se regăseau aici înainte, şi-au făcut cuib, aducând cu ele seminţe de diferite plante. Acum, după ce în apropiere s-au ridicat complexe de apartamente, se va face zonă naturală protejată, ceea ce implică evacuarea oamenilor. Acest proces a început deja, unele barăci au fost demolate, iar oamenii sunt alungaţi. Îmi place ideea de a transforma acest loc în parc natural, din moment ce natura a decis pentru sine, dar autorităţile ar trebui, înainte de toate, să găsească soluţii pentru oamenii de la Văcăreşti.

Mai multe imagini din această serie, puteţi urmări aici.