Cu toţii păstrăm undeva, într-un sertar, o cutie prăfuită sau, într-un dulap, obiecte gata să deschidă “cutiile negre” ale relaţiilor care, dintr-un motiv sau altul, s-au încheiat. Chiar dacă memoria a metabolizat istoriile, iar deziluziile s-au resorbit, toate aceste obiecte-fetiş, indiferent dacă vorbim despre o scrisoare, o cutie de bomboane, o farfurie spartă sau o pereche de pantofi, sunt gata oricând să declanşeze rememorarea în tonuri melancolice, amare, nostalgice sau de-a dreptul furioase. Ele alcătuiesc, pentru fiecare dintre noi, un muzeu în miniatură al tuturor relaţiilor încheiate sec, pacifist, dureros sau violent, de comun acord sau printr-o decizie univocă. În Croaţia, la Zagreb, câţiva tineri s-au gândit să adune astfel de obiecte, cu tot cu poveştile lor şi să le aşeze într-un cadru mai mare, colecţionând “probe” din despărţiri şi rupturi, traversând continentele şi istoriile subiective.
Museum of Broken Relationships, început ca expoziţie itinerantă, a devenit între timp un muzeu în toată firea, care continuă să-şi expună în toată lumea selecţii din colecţia lui generoasă, putând fi însă vizitat oricând în capitala croată. Am făcut un tur al acestui muzeu mic, dar intens, unde oricine poate trimite obiecte personale legate de rupturi, pentru a deveni exponate. Am intrat zâmbind cu ironie şi am ieşit într-o pasă de reflecţie asemenea unei curăţenii de primăvară prin dulapurile memoriei.
Muzeul privat din Zagreb are doar câteva încăperi, toate albe şi minimaliste, ca să nu distragă atenţia în vreun fel de la flashback-urile concentrate în etichetele descriptive ce însoţesc lucrurile care au supravieţuit relaţiilor strivite. Obiectele expuse, o selecţie din cele peste 2.000 (iar numărul este mereu în creştere, atâta vreme cât poşta aduce zilnic, din toate colţurile lumii, ale relicve ale rupturilor emoţionale), sunt aparent banale. Un modem de Internet, o scrisoare, o pereche de pantofi cu toc cui, un plic cu două pastile solitare de MDMA, un topor sau o rochie de mireasă, două pahare de şampanie şterse ori jucării de pluş. Odată ce te apropii de ele însă, descifrezi, fragmentar, unele dintre cele mai intense relatări despre idile, aventuri, escapade, căsnicii, divorţuri sau scenarii absurde care, în ciuda distanţei dintre ele, atât în timp, cât şi geografic, par capitole dintr-o mare epopee despre dinamicile dintre doi oameni. Istoriile concentrate pe deznodăminte, de cele mai multe ori chinuite, inundate în lacrimi, înecate în frustrare şi contorsionate de neputinţă, descriu o călătorie prin mai toate colţurile lumii, din India, până în Indonezia, din Europa, până în SUA. Vieţile concentrare în poveştile anonime, dar puternic personalizate prin firul narativ, vorbesc despre dragoste consumată într-o zi, într-o vacanţă de vară sau în decenii de căsnicie sfârşite printr-o separare de drumuri. Cauzele, deşi ilustrate prin întorsături de situaţie cât se poate de bogate, sunt, în fond, avataruri ale unor constante general umane, variaţii pe aceleaşi teme de care mai niciunul dintre noi nu e străin, adunate într-o singură confesiune vizuală. Am făcut o selecţie a câtorva dintre aceste rupturi, pretexte bune să reflectăm la propriile experienţe şi, de ce nu, să completăm harta de la Museum of Brokem Relationships cu declinaţii ale despărţirilor din colţul ăsta de lume.
Un topor de la o fostă
1995, Berlin, Germania
Ea a fost prima femeie pe care am invitat-o să se mute cu mine. Toţii prietenii mei erau de părere că trebuia să învăţ cum să-i las pe oameni să se apropie de mine. La câteva luni de la mutare, mi s-a propus să călătoresc în SUA. Ea nu m-a putut însoţi. La aeroport, ne-am luat rămas-bun în lacrimi, iar ea mi-a spus că nu va putea supravieţui trei săptămâni fără mine. Am revenit după trei săptămâni, iar ea mi-a spus: “M-am îndrăgostit de altcineva. O cunosc de doar patru zile, dat ştiu că doar ea îmi poate oferi tot ceea ce tu nu poţi.
Eu am întrebat-o, banal, cum rămâne cu planurile noastre de a trăi împreună. A doua zi, tot nu avea un răspund, aşa că am dat-o afară. A plecat imediat într-o vacanţă cu noua ei iubită, dar mobila ei a rămas la mine acasă. Neştiind să-mi controlez furia, am cumpărat toporul ăsta de la Karstadt ca să mă mai răcoresc un pic şi să-i ofer ei o ultimă imagine a pierderii – deşi ea nu suferea câtuşi de puţin după despărţire.
În fiecare zi din cele 14 pe care ea le-a petrecut în vacanţă, am făcut bucăţi câte un obiect de mobilier. Am păstrat resturile la mine, pentru a-mi exprima starea interioară. Pe măsură ce camera ei se umplea de mobilă făcută bucăţi, semănând din ce în ce mai mult cu sufletul meu, cu atât mă simţeam mai bine. După două săptămâni, a venit să-şi ia mobila. Era toată aranjată frumuşel în grămezi de lemn. Şi-a luat maldărele de gunoi şi m-a părăsit pentru totdeauna. Toporul a devenit instrument de terapie.
Piticul de grădină din ziua divorţului
20 de ani
Ljubljana, Slovenia
Piticul de grădină din ziua divorţului. El a venit într-o maşină nouă. Arogant, superficial şi fără inimă. Piticul era folosit să ţină închisă poarta pe care el o rupsese mai demult. În ziua aia, a aterizat pe parbrizul maşinii lui nou-nouţe, ricoşând şi aterizând înapoi pe asfalt. A făcut o săritură pe cinste, descriind un arc în timp — un arc care a descris sfârşitul dragostei noastre.
Un cal de sticlă
1982-1997
Maribor, Slovenia
Într-o zi, făceam curăţenie în dormitor. Am deschis şifonierul şi am găsit o cutiuţă. Am deschis-o. Pe fundul ei, mi-am văzut verigheta şi, alături, un căluţ de sticlă. L-am luat în mână. Fusese făcut la o sticlărie din Murano, Veneţia.
Amintiri vechi – Dacă ţin minte bine, soţul meu şi cu mine am fost într-o excursie la Veneţia. Era o zi splendidă, soarele strălucea. Eu eram tânără, îndrăgostită. Aveam amândoi o mulţime de vise minunate despre viitor. Veneţia e un oraş al îndrăgostiţilor. Ne-am plimbat pe străzi, prin pieţe şi pe poduri. Străzile erau pline de turişti. Tinerii mergeau ţinându-se de mână. Toată lumea părea fericită. Am ajuns la Canal Grande, o stradă îngustă plină de clădiri frumoase. Faţadele erau scăldate în soare. Ne-am oprit la Cafe Gondoliere şi am intrat. Acolo erau un grup de turişti, bătrânei citind ziarele, femei elegante care mâncau prăjituri. Ne-am aşezat să savurăm priveliştea. (…)
Apoi am mers la o sticlărie din Murano. L-am admirat pe artistul care făcea minunate sculpturi în sticlă. În faţa noastră, se afla un căluţ de sticlă superb. Am spus: Doamne, cât mi-l doresc! Apoi am revenit în oraş. Am făcut o plimbare lungă până la hotel. Nu am vorbit prea mult, dar amândoi eram plini de pace şi de bucurie. Eu eram tare fericită. Înainte să ajungem la hotel, soţul meu m-a sărutat pe obraz şi mi-a dat un pacheţel. Mi-a spus: Te iubesc, draga mea. Te voi iubi mereu. Tu eşti viaţa mea. Iar eu i-am spus: Şi eu te iubesc, dragule. Înainte să intrăm în cameră, am deschis pacheţelul şi am găsit calul de sticlă.
20 de ani mai târziu, sunt divorţată. Dragostea lui a dispărut ca o adiere de vânt. Am pus căluţul în cutie, lângă verighetp, şi am închis-o. Îmi spun singură: Nu plânge, mâine e o nouă zi.
