FOTO Mircea Struţeanu: Călătorii prin locuri şi prin oameni

Plimbându-mă prin fotografiile lui Mircea Struţeanu, am observat că le traversează un fel aparte de linişte, cu atât mai greu de găsit cu cât lumea din jur e specializată în “bombardamentele” cu stimuli. Fie că e vorba de portrete, de peisaje sau de scene captate din pelicula realităţii, Struţeanu explorează natura – sub umbrela căreia adăposteşte şi natura umană – prin contemplare.

Satul Takeo, Laos (2009) – un sat din jungla Laosului, unde se ajungea după 4 ore de mers pe jos pe un drum cu un praf fin, roşiatic, uneori atât de gros, că-ţi ajungea până la glezne. Sat mic, de vreo 20-30 de familii, foarte bizar, pentru noi cel puţin, unde am fost cu Marius (bun prieten şi coechipier). Am găsit satul după ce Marius a urmărit un cuplu de bătrânei fascinanţi, care au coborât din microbuzul cu care mergeam. I-a urmărit să vedem unde merg ei (arătau de parcă făcea parte din altă lume, după haine, aşezarea părului şi atitudine) şi cum arată locul ăla. S-a împrietenit cu ei din priviri, şi aşa ne-au primit în coliba lor suspendată, din bambus. Fără curent electric, fără gaze, fără apă, fără firme şi reclame, amintirea civilizaţiei era vagă. Băiatul din fotografie era unul dintre copii lor, care vânase un şobolan de câmp, pe care l-am mâncat la cină.

Imaginile lui, realizate în spaţii familiare ori, dimpotrivă, în colţuri îndepărtate de lume, în încăperile intimităţii sau în mijlocul naturii imprevizibile, sunt mai degrabă eseuri personale despre generozitatea formelor prin care pulsează viaţa. “Uneori, fotografia înseamnă să-mi expandez materia organică, până când pielea se transformă în scoarţă de copac. Petrec mult timp în pădure. Îmi place să înţeleg şi să simt,” scrie Struţeanu, unul dintre primii colaboratori TOTB, care, alături de colegul nostru Magor Csibi, a plecat în căutarea Mării Aralului.

“Odată m-am suit într-un mesteacăn uriaş şi am mers din creangă-n creangă, fotografiind din toate unghiurile posibile, plin de entuziasm, fiecare formă, fiecare contur şi expresie a aceleiaşi fascinante construcţii. Totul părea uluitor şi am simţit că trebuia să fiu acolo, că aveam un mare privilegiu,” povesteşte fotograful care, atunci când nu ascultă şi surprinde poveştile naturii, porneşte adesea spre destinaţii îndepărtate, unde legăturile cu oamenii şi locurile se stabilesc pe alte coordonate decât regulile obişnuinţei. L-am invitat pe Mircea Struţeanu, ale cărui proiecte fotografice – de la seria “117 scriitori români,” la “Forest Families” – le puteţi urmări pe site-ul lui personal, să ne împărtăşească o serie de imagini realizate de-a lungul explorărilor lui, de care îl leagă experienţe puternice, şi să ne explice, pe scurt, povestea din spatele imaginilor.

Deşertul Gobi, Mongolia (2008) – portretul meu preferat, timp de câţiva ani de zile. Un mic pui de nomad care se juca cu un mare tub de carton, încercând să mă pocnească cu el. Trăia cu părinţii lui într-o iurtă izolată, la câţiva zeci de kilometri de orice alţi oameni. Aveau câteva capre şi oi.

Tibet (2008) – cai sălbatici care se plimbă liberi prin Podişul Tibetului. N-o să uit niciodată aerul rece, curat şi tăios de acolo. Spaţiu şi linişte.

Zidul Chinezesc (2008) – Ajunşi pe linia lui cea mai înaltă, după o zi superbă de plimbat kilometri întregi de-a lungul lui, aproape singuri. A fost şi ziua când mi-am îndeplinit unul dintre visurile copilăriei mele – să mă cațăr pe Zidul Chinezesc. Aveam încălţările de escaladă la mine, am găsit un loc pe unde se putea coborî uşor la baza lui şi m-am căţărat, foarte uşor şi destul de rapid, dar cu multă emoţie. Mă aşteptam la o provocare mai mare, dar probabil că ajunsesem destul de pregătit.

Fostul fund al Mării Aral, Kazakhstan (2010) – un porumbel proiectat din cea mai mare epava rămasă încă destul de întreagă, din flota lacului Aral. Am petrecut o noapte printre epave, dar am dormit sub cerul liber, de teama traznetelor ce veneau cu furtuna. Singura furtună a verii respective care a măturat Deşertul Aralului.

Siberia (2010) – spatele unei etichete de apă minerală la 2 litri, fotografiată pe măsuţa compartimentului unui tren. M-au fascinat mereu etichetele cu poveste şi asta părea că poate şi cânta.

Munţii Piatra Craiului (2012) – autoportret de pe când mă plimbam singur în căutarea unei păduri disperate.

Bucureşti (2014) – face parte din fotografiile cele mai recente, fiind o combinaţie fericită între pasiunea mea veche pentru spaţii urbane, industrialo – sumbre, nişte amintiri dure şi reci ale unor lucruri pe care nu le-am trăit, dar de care am fost fascinat să le înţeleg, pasiunea mult mai recentă pentru un anumit fel de nuduri. Deloc vulgare, prea puţin explicite, dar mişcătoare în felul lor mut. Imaginea este făcută după ce am coborât în măruntaiele uneia dintre cele mai mari uzine apuse ale ţării. Unde abia pătrundeau două raze de lumină naturală, era frig şi linişte absolută.

Bucureşti (2014) – aceeaşi uzină, al cărui nume am promis să nu-l spun, deşi îl spun miliardele de tone de fier în fiecare zi. Au existat şi sisteme de canalizare bine gândite, dar care s-au înfundat astăzi şi care au dus la inundaţii bizare, la ape subterane pe care plutesc tot felul de corpuri rămase într-un echilibru fragil, cum sunt şi aceşti şerpi de cauciuc rupţi parcă dintr-un curcubeu de kilowaţi. La nudurile făcute în ultimul timp m-a ajutat mult şi prietena mea, Anca, atât ca inspiraţie, sfaturi tehnice şi artistice, cât şi ca model. Nu i-am fost niciodată recunoscător suficient.

Câmpiile Olteniei (2014) – după o lungă plimbare cu bicicletă, cu Anca, am ajuns la acest magnific exemplar botanic, răpus de trăznet. Nu mai erau decât vreo 2-3 minute de soare la orizont, aşa că am acţionat instinctiv când am ţipat să trecem amândoi la locurile potrivite. Cred că a fost cel mai scurt shooting al meu, cu gândit şi indicaţii – 1 minut.

Pădurile Olteniei (2014) – anul ăsta, simt că am aflat multe poveşti noi despre poveştile pădurilor de câmpie. Întotdeauna am considerat cumva superioare în fascinaţie şi dezvoltare pădurile de munte. O ierarhizare stupidă. Satele vechi de câmpie ascund o mulţime de poveşti de necrezut despre codrii şi crângurile care le înconjoară, cu lacuri, râuri şi mlaştini. Noi am dat peste o mlaştină în păduricea asta, cu milioane de ţânţari. O provocare să faci nuduri în aşa condiţii, mai ales pentru model.

Cluj (2012) – portretul meu preferat din albumul foto 117 Scriitori români, pe care l-am publicat în 2013. A fost un cadru spontan, nimic regizat. Nu ştia nici scriitorul şi nici prietenul său, puternic fumător, prin a cărui lentilă de ochelar am focalizat imaginea, că eu mă gândeam la aşa ceva. Culmea este că eu venisem în barul respectiv, pe la prânz, să fotografiez un alt scriitor, de faţă şi el, şi care mi l-a prezentat şi pe domnul din imagine. M-am gândit o vreme dacă să pun sau nu acet portret în selecţia albumului, fiindcă nu este de loc explicit, probabil că nimeni nu ar putea recunoaşte scriitorul, dacă nu ar apărea şi numele pe undeva. Totuşi afecţiunea mea pentru imagine a câştigat.