FOTO Jurnal de cort

0

Am fost cu cortul. Face parte din tradiția noastră anuală, adică ăsta e al treilea an în care ne ducem cu cortul, din care anul trecut eu am sărit, iar acum am fost amenințat fizic, așa că n-am avut încotro și a trebuit să completez cerere-tip concediu. Dar nu contează vechimea, e deja tradiție, iar entuziasmul nostru sincer compensează lipsa experienței.

 

 

de Bogdan Păcurar (bpacurar.wordpress.com)

 

Ca să știți cum se face, aflați că discuțiile pornesc cam din februarie, cel târziu prima decadă a lui martie. Cineva dintre noi deschide o discuție pe mail, în care pune vreo 40-50 de adrese, lăsând lista deschisă pentru oricine. De la o întrebare aparent banală (Unde mergem anul ăsta, are cineva propuneri?), pornesc discuții cu aplicații filosofice, care despică firul dilemei până la originile celui care vine cu o sugestie ce pare prea năstrușnică. Doar prezența în listă și a soțiilor împiedică dezbaterea să intre în registrul peluzelor Rapid – Dinamo la vreun derby fotbalistic. Toată cheia provocării stă în găsirea unor locuri inaccesibile omului modern, iar anul acesta a picat ceva cu Valea Latoriţei sau pe-aici.

A doua condiție pentru a merge la cort, care trebuie îndeplinită cumulativ cu prima (stabilirea locului), este ca toți din listă să ajungă acolo în același timp. Asta se poate dovedi destul de anevoios pentru un grup eterogen, format din oameni cu profesii și preocupări diferite, cu datorii și obligații diferite, fiecare cu micile lui bucurii și necazuri. Nu contează, la data stabilită, toți trebuie să lase deoparte orice și, ca niște militari disciplinați, să facă joncțiunea la punctul de plecare (8 dimineață la Petromul de la ieșirea pe autostradă). Cine încearcă să opună cea mai mică rezistență, de genul Nu știu, frate, abia am avut concediu, să văd dacă mai îmi dau ăștia 3 zile, primește amenințări directe, dincolo de orice echivoc, așa cum am zis mai sus: Dacă nu-ți dau ăia concediu, te fac io să-ți iei medical. Am preferat să merg pe picioarele mele la cort, nu în scaun cu rotile, și m-am conformat.

Pregătirile pentru plecare cad în sarcina fiecăruia. Aici întâlnim două extreme și niciodată nimic între ele, de genul turistul-mediu-cu-cortul. Categoria asta nu există. Există minimaliștii, că tot e un curent la modă, adică cei care fac o listă din care taie tot ce pare a fi în exces, ajungând la socoteli sumare: 4 zile de înmulțit cu 2 conserve pateu de ficat pe zi egal 8 conserve, plus un număr de roșii multiplu de 4, pâine una pe zi, calup brânză, una caserolă mici vită+oaie.

În mod ciudat, legile simple și universale ale aritmeticii nu se mai aplică în cazul băuturii. Între numărul de zile și numărul de cutii de bere nu se poate stabili nicio relație matematică în mulțimea numerelor reale. Vinul nu se cântărește, ci se toarnă în orice recipient pentru al cărui dop se poate băga mâna în foc. Pălinca de Satu Mare nu se ia la PET de jumate, ci mai mare, pentru că trebuie să-i dai să deguste și celuilalt, știind că gestul ți se va întoarce înzecit, pentru că celălalt și-a adus aminte de o mătușă de gradul VI din Cristurul Secuiesc, de la care a smuls un turț de 64 de focuri. Apă? Trebuie să curgă un râu, un izvor, ceva pe-acolo.

Compulsivii formează cealaltă categorie de turiști-cu-cortul. Lista lor de cumpărături nu se termină niciodată și se comportă ca niște fete de bani gata scăpate în mall. Au la dispoziție un buget nelimitat, iar cu mâncarea pe care o cumpără ar putea stabili pacea între triburile de băștinași care se luptă pentru resurse în Africa subsahariană.

Vă dau un singur exemplu, fără să-l numesc. Unul dintre noi, care a plecat în mai la Budapesta, la concertul lui Andre Rieu, s-a întors de acolo cu o sacoșă cu grăsime de gâscă. Pentru la cort, a ridicat scurt din umeri, ca şi cum era de la sine înţeles.

În mod miraculos, în ziua și locul stabilite, șapte mașini s-au întâlnit la ieșirea pe autostradă, cu direcția Valea Latoriţei, urmând să mai ajungă acolo trupe de desant și din alte părți. Eu, care mă consider minimalist, aveam portbagajul burdușit, doi copii în spate, o pereche de lansete, niște sacoșe mari pe scaunul din dreapta și o soție fericită la Paris, la un congres pe care-l aștepta de patru ani. În opinia mea, asta e una din dovezile că Dumnezeu există și îi ascultă rugăciunile: numai o forță divină poate aranja cu patru ani în avans un eveniment simultan cu expediția noastră, ca s-o poată scuti de aventura în natură. Altfel, Anda trebuia să stea cocoțată pe papornițele din dreapta și să numere îngrijorată secundele până la întoarcere (fuga din țară la o distanță de minim 2.000 de kilometri e singura scuză acceptată pentru absența din grupul cortiștilor entuziaști).

Apropo de entuziasm sincer, să știți că trăsătura asta de caracter poate muta munții din loc. Combinat cu inconștiență și ignoranță, entuziasmul poate întoarce soarta unui război sau te poate face să respiri pe Lună fără costum de astronaut. În cazul nostru, ne-a ajutat să ajungem la locul de campare pe un drum rezervat caprelor de munte. Am luat-o de la Peștera Polovragi pe un drum forestier de 30 km, care a fost ok pe prima porțiune și ne-a dat curaj. Apoi, pe măsură ce urca, a ieșit din pădure, a devenit din ce în ce mai bolovănos, mai șerpuit și mai amenințător pe partea cu prăpastia.

Practic, am urcat un munte și l-am coborât în serpentine pe un drum 150% offroad. Noi, care aveam mașini berline. Fețe crispate, glume din ce în ce mai puține în stațiile walkie-talkie, degetele din ce în ce mai albe pe volan. La un moment dat, ne-am intersectat cu un grup de 5-6 bikeriechipați profesionist de offroad, călare pe KTM-uri enduro pline de noroi și cu GoPro-uri montate pe căști. Prietenul din fruntea plutonului nostru jură că l-a văzut pe unul din bikeri făcându-și cruce când a dat cu ochii de grupul nostru pestriţ. Cu siguranță, or să aibă ce să le-arate prietenilor acasă când or derula filmările din România (păreau străini).

Când am ajuns sus pe platou, am văzut locul unde aterizează Dumnezeu personal când mai vine în vizită pe pământ. Dacă mai ai vreun pic de suflu de la drum, ți-l ia și p-ăla. Tot ce vezi de acolo e în jos, pe o pantă alpină care te hipnotizează și-ți taie genunchii. Mașina e îndreptată cu botul în sus, ca un avion la decolare, iar dacă te uiți în retrovizoare vezi un hău verde care te urmărește și te atrage, ca-n visele alea în care nu ai nicio scăpare.

Abia după ce am ajuns și am campat lângă Cabana Tudor Petrimanu (o găsiți pe GoogleMaps), am început să ne dumirim cam ce-am făcut și unde pot duce entuziasmul, inconștiența și ignoranța la un loc. În plus, mai există un drum spre cabană, de pe Valea Oltului stânga la Brezoi spre Ciunget, vreo 20 km de drum tot forestier, dar incomparabil mai lin și mai puțin periculos.

Eh, și am campat pe malul Lacului Petrimanu, într-o căldare între versanți împăduriți, un loc pe care nu-l pricepi până nu-l vezi, poa’ să ți-l descrie Sadoveanu şi clasicii ruși la un loc. Am montat corturile relativ repede și în ordine, fără niciun deget strivit și fără ca nimeni să moară spânzurat cu vreo funie de ancorat. Ați putea crede că suntem niște expediționari versați, cu o vastă experiență de tabără. Adevărul este că, după ce s-au confruntat cu un val de plângeri de la rudele îndurerate ale expediționarilor ca noi, producătorii de corturi au conceput unele care se desfac singure, prin simpla tragere de capătul unei fundițe roz, procedeu care nu pune în pericol nici măcar viața unui pui de rață.

A urmat montarea unui umbrar de 18 mp, special cumpărat de cineva din grup, nu cumva soarele necruțător de munte să ne afecteze tenul sensibil de orășeni. În tot timpul ăsta, mai trăgeam cu ochiul spre cer, unde într-o parte începuse să se întunece nefiresc pentru ora aceea din zi. Nu-i nimic, suntem la munte, e normal să mai dea o ploicică de vară, câțiva stropi să mai răcorească atmosfera, vremea la munte este foarte impredictibilă – fiecare din noi cunoștea cel puțin un clișeu din ăsta pe teme meteo-montane.

Am plecat, deloc îngrijorați (până la urmă, ce ni se putea întâmpla, având în vedere experiența noastră de oameni ai munților?), să strângem lemne de foc. Erau brazi picați de pe versanți, doar să întinzi mâna să-i culegi. Aproape și la îndemână, însă asta ni se părea firesc pentru niște montaniarzi ca noi. Nu puteam găsi un loc mai bun.

Preocupați să ne felicităm între noi pentru suita de reușite și efortul de grup organizat, nici nu am băgat de seamă că Belzebut își trimisese întreaga oaste să întunece cerul. Ne-a trezit din reverie bubuitul copitelor, iar când am ridicat ochii spre cer am văzut cai negri scoțând fulgere pe nări. Și a-nceput. Nu cu picuri, nu cu picături, ci direct cu găleata Necuratului, un fenomen pe care Romica Jurcă l-ar descrie drept rupere de nori, posibil cantități de apă ce depășesc 40 de litri pe metru pătrat.

Din buza pădurii, vedeam de sus tabăra: oameni alergâng haotic să se adăpostească, mame smulgându-și copiii de la joacă să nu-i ia viitura, portiere trântite să nu se fleșcăiască bagajele. Umbrarul alb dispăruse smuls de vânt, iar mai târziu i-am găsit scheletul metalic îndoit ca niște scobitori. Înfrângerea a fost rapidă și totală. Am fost distruși necondiționat prin metoda blitzkrieg și doar tehnologia de vârf folosită de fabricanții de corturi ne-a ajutat să nu dormim în apă. Tot ce nu se afla în cort sau mașină când a început furtuna a fost făcut chisăliţă, descompus, dizolvat.

Restul expediției noastre s-a desfășurat în ordinea următoare: ploaie, ploaie, ploaie, ploaie, pauză, ploaie, ploaie. Ne-am trezit vineri dimineață în răpăitul monoton al ploii pe fâșul cortului. Am mâncat și ne-am făcut de treabă pe ploaie. Am pescuit jumătate de oră într-o pauză de ploaie, înconjurat de cinci îngerași care întrebau pe cinci glasuri când îmi mai dai și mie să pescuiesc? Ploaia a venit ca o salvare pentru mine.

Apoi, m-am dus să dau un telefon. Nu e glumă de-aia de intelectuali care fac cu ochiul când spun la terasă mă duc să dau un telefon. Chiar m-am dus să dau un telefon, pentru că avusesem grijă să alegem un loc fără semnal GSM – ruperea de civilizație și întoarcerea la natură trebuiau să fie complete și fără rest. Așteptam să mai vină un prieten de la București și posibilitatea ca el să vină singur, prin ploaie, pe marginea prăpastiei, ca noi, m-a făcut să las deoparte confortul ploii de la cort și să plec într-o expediție, de data asta de salvare.

L-am întrebat pe cabanierul de peste lac unde găsesc cel mai aproape semnal de telefon. Trei kilometri, trei kilometri jumate în direcția aia, a întins el mâna în partea opusă celei din care veniserăm noi cu mașinile. Nu știam drumul, putea fi riscant, cine știe, așa că am zis că merg pe jos, nu cu mașina. Trei kilometri, chiar și prin ploaie, nu pot decât să mă oțelească și mai tare, să mă pregătească și mai mult pentru viața în sălbăticie. Am luat telefonul Cosmote de la cumnată (nu se prinde orice semnal), o listă de numere pe care să le apelez și am plecat prin ploaie.

Întotdeauna când îi pui unui cioban, unui țăran, unui om de la munte o întrebare de orientare, trebuie să ai în vedere că pentru el timpul și distanțele sunt mai relative decât pentru Einstein. O ții drept așa și imediat ajungi poate însemna că destinația ta se află la două dealuri distanță, plus o pădure locuită de animale fioroase. Eu eram însă preocupat de găsirea semnalului, o misiune de viață și de moarte, cum am mai spus. Mergeam pe drum cu telefonul întins în față, ca Ilarion Ciobanu în filmul cu ardelenii și americanii, când s-a dus să ceară apă de la vecini: Can I have some water, please? Așa și eu, can I have some signal, please?

Cu mine au mers cei trei câini de la cabană, care oricum mai treceau din când în când pe la tabără, să vadă dacă n-am murit sau ceva. Probabil tot de-aia au mers și cu mine, să fie siguri că nu mă rătăcesc pe un drum fără nicio intersecție. La un moment dat, mi-am dat seama că intrasem pe tărâmul relativității. De la cabană până la baraj e un kilometru, mai făcusem vreo doi și tot înaintam și semnalul nicăieri. Și mergeam. Și câinii după mine și înaintea mea, hârjonindu-se și adulmecând miresmele pădurii. Am trecut pe lângă cascada Apa Spânzurată (vedeți în poze), o minunăție creată de dărnicia naturii. Am mai trecut pe lângă locuri frumoase, dar niciunul nu avea semnal. Putea un soldat cu experiența mea, de a cărui determinare atârna viața unui om, să se întoarcă în tabără cu misiunea neîndeplinită? Nu. Așa că am mers ca boul înainte, nu prea entuziast, dar ajutat de ignoranță: nu știam cât se întinde drumul în fața mea, dar eram convins că undeva se află o așezare omenească.

Și uite așa am găsit semnalul. După o curbă ca toate curbele, cu copaci și flori colorate, despre care puteai să spui orice, numai că are semnal GSM nu. Am dat toate telefoanele din listă, inclusiv la prietenul a cărui viață mă sacrificasem ca să o salvez și care m-a anunțat că nu mai vine: Ți-am trimis mesaj de ieri, nu l-ai primit?

M-am întors pe același drum. Ploaia stătuse, ba chiar dogorea soarele, dar eu aveam misiune îndeplinită și mărșăluiam victorios spre tabără. Mi-am dat jos costumul de ploaie și am mărit pasul. Când am plecat acasă cu mașina pe drumul ăsta (adică ziua următoare), am măsurat distanța parcursă de la tabără până la semnalul GSM. 8 kilometri. Plus 8 întors. Total 16 kilometri. Pentru un telefon degeaba. Ulterior, aveam să aflu că în aceeași zi Anda străbătuse 18,5 kilometri pe jos prin Paris, pe care i-a măsurat cu o aplicație de pe telefonul mobil. Sena, Montmartre, cartierul artiștilor, espresso și prăjituri cu ciocolată, produse franțuzești de brutărie și acorduri de Paganini. Hm, dulce superficialitate, în timp ce eu salvam vieți cu imaginația mea confuză de la atâta ploaie!

Aventura mea inutilă mi-a asigurat o oarecare celebritate în tabăra de bază. Mi s-a oferit chiar și o bere de la mine din portbagaj. Am raportat detaliat toate mesajele vitale care mi se încredințaseră (Mama ta mi-a spus să-ți transmit că soră-ta a aterizat cu bine în Antalya). Am fost îmbiat cu fripturi calde făcute la disc – profitaseră și ei de pauza de ploaie -, dar am refuzat ferm, eram prea sleit ca să-mi mai trebuiască ceva. Și ploaia a început din nou. Nu prea deasă, nu prea zgomotoasă, calmă și dreaptă ca un ardelean placid. Era abia a doua zi cort, pe la cinci după-masă. Din clipa aia, n-a mai stat.

Ne-am petrecut restul serii în ploaie, întețind cu ace verzi de brad un foc care abia rezista să nu se stingă, povestind bătălii celebre cu tancurile (câțiva din grup joacă World of Tanks) și bând bere/vin/țuică. Eu m-am culcat devreme, cu bocancii îmbibați de apă (ghetele se udaseră la ploaia din prima zi) și cu moralul ciuciulete.

M-am trezit la 7 jumate dimineața, în răpăitul ploii. Am ieșit desculț în iarba udă și mi-am luat sandalele din mașină, ultima pereche de încălțăminte. Pe lângă ploaie, bătea un vânt rece, care tăia la glezne ca sabia. De curiozitate, cineva a băgat cheia-n contact: 7 grade pe termometrul de bord. Gata! Plec. Să se trezească și copiii, strâng harnașamentul și plec. Și ceilalți luaseră, mai mult sau mai puțin rostit, aceeași decizie. De joi după-masă până sâmbătă dimineață, muntele ne-a făcut praf. Ploaia s-a oprit puțin să ne lase să strângem corturile, pe care le-am băgat ude în saci de plastic, mașina, pa și fiecare în direcția lui. Eu am plecat cu copiii acasă, alții au declarat că mai stau o zi, alții au zis că pleacă spre Voineasa, să se usuce la o pensiune. De-atunci, n-am mai auzit nimic de ei.

 

IMG_0294

Grupul la intrarea în defileu. Întruchiparea optimismului

IMG_0300

Partea uşoară a drumului

IMG_0331

IMG_0328

Sus, tot mai sus

IMG_0322

IMG_0323

Heliportul lui Dumnezeu

DSCN2541

Înapoi în tranşee

DSCN2537

Curcubeu pe Lacul Petrimanu

DSCN2553

Ceaţa ne înconjura de pe toţi versanţii…

DSCN2572

… dar şi când se ridica…

DSCN2545

La foc, costum complet de ploaie (compulsivii, dreapta) sau şlapi, că nu se udă (minimaliştii, stânga)

IMG_0334

IMG_0339

IMG_0340

Cascada Apa Spânzurată

DSCN2579

DSCN2580

Messi, unul din câinii de la cabană, care ne păzeau visele
(ulterior s-a dovedit că era fată)

 

Acest material a fost preluat de pe blogul lui Bogdan Păcurar


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger