FOTO Eroi care scot ce-i mai bun din ce n-au

0

Desfac pachetul şi găsesc înăuntru un bloc de hârtie aurită, de pe care mă priveşte pieziş ochiul unei siluete întunecate, care aduce a icoană; deasupra ei pluteşte o aură din litere. Celălalt ochi e cufundat în umbră, ca sub un petic de pirat, iar unul din obraji e traversat de o crăpătură. Sub învelişul patronat de sfântul androgin, cu căutătură sumbră şi meditativă, se deschide o întreagă familie de oameni şi locuri, asupra cărora veghează figura fără nume. Pe toţi i-a adus laolaltă, pe aceleaşi pagini, Mihai Barabancea, care, după mai bine de patru ani de răscolit cotloanele umanităţii, a publicat în premieră 119 fotografii, sub titlul “Rescrierea secvenţei.”

 

Rescrierea_Secventei_Barabancea_Ghiu__2_

 

Până să ajungeţi la Cinema Elvira Popescu, miercuri, 4 martie, la ora 18:30, când se va lansa albumul editat de Nicu Ilfoveanu, am intrat infinitezimal în mintea lui Mihai şi am explorat cartea-hibrid.

Nimic nu te pregăteşte pentru desfăşurarea de poveşti încapsulate în fiecare din imagini. Nici măcar o atenţie mai exersată pentru lumea din jur şi nici măcar portretul unui Elvis român care, cu o mişcare triumfală de magician, te pofteşte la început să pătrunzi pe poarta carnavalului din care tot Elvis – devenit între timp statuie – te va conduce în ultimele pagini afară. Şi asta e, de fapt, una din forţele principale ale cărţii, faptul că dizolvă cu fiecare scenă orice urmă de prejudecată. „Rescrierea secvenţei” înseamnă rescrierea a ceea ştim, mergând prin lume, despre oameni şi forme de aşezare în viaţă, despre dragoste, sexualitate, identitate, singurătate şi extazuri. Şi dacă la prima vedere protagoniştii cărţii ar putea părea o adunătură de marginali, fiecare secvenţă în parte dezamorsează şocul, eventual scârba atât de bine cimentată social, nuanţând personajele şi scoţând la lumină mărturii despre formele pe care le poate lua depăşirea propriei condiţii. Treptat, chipurile se disting şi invită la cunoaştere, succesiunea poveştilor capătă sensuri dincolo de aparenţă, iar tonul pe care-l dă traversarea cărţii, de la întuneric la lumină, de la trist la comic, evită mizerabilismul.

Oameni săraci, oameni ai străzii, oameni care se scufundă în tomberoane şi escaladează munţi de gunoaie, bătrâni senili şi senini sau copii care despică cenuşiul mizeriei în care cresc doar cu albul zâmbetului, prostituate şi interlopi, consumatori de droguri, banali sau excentrici. Vieţile lor se întâlnesc şi comunică în fotografiile lui Barabancea într-o sărbătoare de-a-ndoaselea. “Am pornit de la ideea că, de exemplu, în America de Sud, există sfinţi pentru mai toate categoriile de oameni. Până şi pentru hoţi există sfinţi. Tocmai asta am vrut să arăt în carte: că oamenii ăştia sunt nişte eroi. Nişte supravieţuitori care scot ce-i mai bun din ce n-au,” spune Mihai, care în ultimii patru ani a documentat cu aparatul în mână nenumărate vieţi anonime. Albumul pe care îl va lansa săptămâna viitoare e, astfel, nu doar o epopee a acestor eroi, ci şi harta acestor ani, în care Barabancea a bătut oraşele ţării, arhivând poveşti aflate în căutarea unui povestitor. De fiecare dată când avea bani de drum, lua trenul până într-un loc pe care nu-l mai văzuse şi se lăsa dus de intuiţie. Aşa a ajuns de la Brăila la Baia Mare, de la penitenciar la groapa de gunoi, din case în canalele Gării de Nord, iar acum spune că are o mare bază de date foarte mare cu oamenii pe care i-a întâlnit de-a lungul timpului.

 

Rescrierea_Secventei_Barabancea_Ghiu__5_

 

În tot acest interval de lucru şi abstinenţă de la expunere – până acum, niciuna dintre aceste imagini nu a fost făcută publică –, Mihai a fost mai mult decât un fotograf. În multe dintre întâlnirile cu protagoniştii lui, a fost un performer social. I-a provocat pe oameni la interacţiune, la schimb şi la manifestare; le-a creat contextul în care să se poată juca pe sine în faţa camerei. „Dacă «fur» portrete ale oamenilor care-mi atrag atenţia pe stradă, unii mă înjură. Iar dacă mă înjură, mie-mi merge prost toată ziua. Eşti tentat să «furi» poza, dar treptat îţi dai seama că trebuie să lucrezi cu instinctul ăsta. Mie mi s-a demonstrat «ştiinţific» că ajung la alte rezultate dacă îi conving pe oameni să-şi dorească ei să fie fotografiaţi. Ai ceva de câştigat când există un schimb la mijloc, iar eu mă simt responsabil faţă de oamenii pe care-i fotografiez,” explică Mihai, care alternează în carte imagini asumate şi instantanee. Jocul dintre blizurile invazive, cu siluete decupate din întuneric, dintre scenele prinse din zbor şi compoziţiile-tablou seamănă, de altfel, cu jocul memoriei, care selectează şi creează după propria logică imagini fugare ori urme persistente.

 

Rescrierea_Secventei_Barabancea_Ghiu__4_

 

Dacă prima dată când răsfoieşti „Rescrierea secvenţei” ai tentaţia să cauţi pagina următoare, presimţind o doză şi mai mare de de alteritate, prin care în acelaşi timp să găseşti în tine lucruri pierdute sau să-ţi descoperi noi praguri, la a doua parcurgere poţi avea impresia că ai în faţă altă carte. Pentru că imaginile încep să se lege altfel între ele, în micro-naraţiuni cu momente proprii, fiecare ilustrând teme mari – la fel ca-ntr-un tom despre vieţile sfinţilor, dar într-o lume răsturnată. Prietenia, maternitatea, moartea, sexul, corpul – cu toate înălţările şi decăderile lui, ritualurile sociale ale consumului, de la „cinele de taină” din jurul grătarului, la acul care alimentează vena, toate sunt legate în secvenţe de imagini. „Am lucrat mult să compun ritmuri de imagini. Nu e doar o carte de imagini, ci un mecanism în  care ele rimează şi lucrează în ansamblu. Dacă ar fi să transform cartea într-o schemă muzicală, ar ieşi o melodie în care fiecare imagine şi fiecare spaţiu alb are rolul ei,” explică Mihai, care n-a conceput doar conţinutul şi structura cărţii, ci s-a implicat şi în realizarea ei concretă, alături de cei de la tipografie.

 

Rescrierea_Secventei_Barabancea_Ghiu__7_

 

În spatele fotografiilor stau ani buni de muncă, în care declanşarea aparatului e doar vârful aisbergului. Cum multe dintre imagini pătrund adânc în intimitatea personajelor, iar uneori acestea din urmă sunt greu abordabile, Barabancea a devenit un foarte bun negociator al încrederii. Uneori, petrece săptămâni bune încercând să-i convingă pe oameni să-i pozeze, alteori trebuie să găsească pe loc strategia salvatoare. Cum imaginile sunt făcute doar pe film, e vital ca el să nu se piardă. Şi deşi, de cele mai multe ori, aparatul foto pare o jucărie inofensivă, există momente când tocmai „cutia neagră” stârneşte suspiciuni. Dar în cei patru ani de fotografie, Mihai spune că o singură dată a fost nevoit să renunţe la un film, ca urmare a ostilităţii. Nu i l-au furat nici boschetarii, nu i l-au confiscat nici paznicii înarmaţi cu cuţite care l-au abordat la Glina şi nici cei de la Dragonul Roşu, când blitzul declanşat din greşeală i-a înfuriat pe negustorii chinezi. Ironia face să-şi fi pierdut filmul într-o galerie de artă, unde, în timp ce fotografia, autorul expoziţiei a încuiat uşa şi i-a cerut sub ameninţare să-l predea.

 

Rescrierea_Secventei_Barabancea_Ghiu__8_

 

Pentru Barabancea însă, riscul e doar un ingredient care electrizează şi mai mult experienţa din jurul fotografiei. Încă de dinainte să-şi fi cumpărat aparat, în urmă cu peste zece ani, şi să fi ajuns student la Facultatea de Foto-Video a Universităţii de Artă din Bucureşti, pentru el arta însemna în egală măsură explorare, cu toate implicaţiile ei. Cel mai probabil aţi trecut măcar o dată pe lângă un zid pe care spray-ul lui Mihai să fi semnat la începutul anilor 2000. Între timp, se prea poate ca literele să fi devenit parte organică din ziduri, sub palimpsestul de inscripţii şi afişe care arhivează viaţa oraşului. După primii ani de graffiti, în care a făcut parte din primele crew-uri de artişti de stradă din Bucureşti, Mihai a început să meargă de unul singur prin locuri abandonate, unde făcea picturi site-specific. Din nevoia de a-şi documenta lucrările, şi-a cumpărat un aparat foto, care l-a însoţit în întunericul ruinelor. Iar dacă iniţial fotografia mai degrabă forme abstracte, chimia întâlnirilor cu oameni, mediate de obiectiv, a devenit ca un drog. Ca orice drog, arta pătrunderii în lumile de la margine, fie că e vorba de insulele de sărăcie cruntă, de zonele gri ale legalităţii sau pur şi simplu de conurile de umbră în care societatea aşează vieţi peste vieţi, are efecte adverse. „La un moment dat, simţi că te încarci,” mărturiseşte Mihai, care lucrează la disciplina propriei minţi, ca să poată „metaboliza” mai uşor încărcătura poveştilor cu care intră în contact.

Deşi e zgârcit când vine vorba de expunerea propriilor imagini, Barabancea e cât se poate de generos cu timpul şi energia pe care le condensează în munca lui de fotograf, iar în această “Biblie a respinşilor” pe care o alcătuieşte în “Rescrierea secvenţei”, îşi joacă până la capăt rolul de cartograf al unor lumi care-şi văd de schimbarea lor continuă, în parantezele sociale.

 

Rescrierea Secventei / Overriding Sequence Weezer #5 from mironosit on Vimeo.

 

Fotografiile din interiorul articolului au fost realizate de Nicu Ilfoveanu.

 

Puteţi urmări şi:

FOTO Alice în ţara săracilor

FOTO Săraca România


Leave A Reply