FOTO Cum se simte Vilnius, cea mai verde capitală europeană

0

Când trăiești de mulți ani în București, recunoscut pentru lipsa de spațiilor verzi, pe care primăriile le umflă în acte luând în calcul ba cimitirele, ba pădurile din apropiere, gândul că vei merge în cea mai verde capitală europeană vine la pachet cu o curiozitate care te face, încă de la aterizare, să tragi aer în piept și să măsori cu ochii întinderile de copaci.

 

qq

 

După o săptămână la Vilnius, una dintre cele mai plăcute descoperiri în materie de orașe, am priceput însă că eticheta pe care a primit-o acest loc nu stă numai în numărul de parcuri și peluze, ci mai degrabă într-o folosire înțeleaptă a spațiului public, unde traficul e suportabil chiar și la orele de vârf, bicicliștii privilegiați și terasele puse la grea încercare de pajiștile pline ochi, la venirea serii, de oameni relaxați.

Când am ajuns în capitala Lituaniei, știam numai că administrația se pregătește să-i amplaseze în centru un barometru al fericirii și că actualul primar a trecut cu tancurile peste mașinile parcate aiurea, pe pistele de bicicletă. Nu m-am pus pe documentare, ca să aflu ce strategii au mers pentru păstrarea unui oraș cu plămânii verzi, dar despre asta puteți citi un text mai vechi de pe TOTB, în care Raul Cazan, care locuiește acolo de aproape un an, povestește ce și cum. Am preferat să iau orașul la pas și la pedale și să aflu la persoana întâi, novice, dacă statisticile au vreun efect palpabil asupra vieții simple, ceea ce s-a dovedit o idee foarte bună.

Înainte de toate, Vilnius e orașul perfect pentru mersul pe jos. E mititel și cochet (puțin peste 500.000 de locuitori), aerisit și foarte sigur – desigur, dacă te rezumi la zonele relativ centrale și nu ajungi la periferiile unde e posibil să mai cunoști și dinamicile vieții reale, neturistice. Ai trotuare largi, unde nu trebuie să stai la coadă, ca pe Magheru, pentru a trece mai departe, și nenumărate zone verzi unde să faci popasuri: parcuri, părculețe, peluze, scuaruri, cam orice i-ar trece prin cap unui peisagist îndrăgostit de verdeață și lăsat să-și facă treaba. Nu sunt zone photoshopate, tunse snob și populate cu panseluțe municipale, ci au un aer oarecum sălbatic, luxuriant, dar îngrijit. Poți merge liniștit pe străzi, iar deodată să ai impresia că ești în mijlocul pădurii, la răcoare, rămânând totodată în inima orașului. Când ești un stresat de București, lucrul ăsta te poate neliniști în primă instanță: mă rătăcisem într-o noapte într-o astfel de mini-pădure și dintr-o dată am început să mă uit în urmă, paranoizată că din tufișuri vor ieși câini vagabonzi sau cine știe ce alți agenți ai întunericului. Nimic din toate astea însă, chiar și sindromul maidanezului-fantomă s-a atenuat, iar sentimentul siguranței s-a instalat, lăsând în urmă un simț al ridicolului față de propria panică.

e

CAM00393

Vilnius e un rai al pietonilor, bicicliștilor și skaterilor nu doar ambiental și pasiv. În weekendul pe care l-am prins, principalul bulevard comercial a devenit un încăpător teren de joacă pentru locuitorii obișnuiți să-și folosească liber orașul. Duminică dimineață, centrul era transformat într-un fel de Street Delivery, fără frenezia excepționalului, pe care închiderea străzii pentru mașini și deschiderea ei pentru oameni o are, o dată pe an, la București. Se juca tenis, șah, volei, scrimă, se făcea aerobic și se citea pe trotuar, iar din aerul liniștit al oamenilor îți dădeai seama că e o practică împământenită, nu un artificiu electoral de umflat buzunarele departamentului de protocol. Am zâmbit ușor invidioasă, având același reflex pe care-l blamez, dar de care nu mă pot dezvăța: ”Uite, frate, așa ar trebui să facem și noi în România.”

j

i

l

h

g

a8

Plimbându-mă prin Vilnius, am încercat, așa cum fac de fiecare dată când vizitez orașe din alte țări, să mă pun în pielea unui turist aflat pentru prima oară la București. Mi-am recitat senină textul bine învățat, cel cu ”OK, nu-s prea multe locuri de văzut, dar oamenii-s mișto etc. etc.”, dar dintr-o dată m-am imaginat în avalanșa de pe Lipscani, într-o vineri seară în care faci baie de intimitate pe străduțele hiper-înghesuite din singura insulă pietonală a capitalei noastre. Centrul istoric al capitalei lituaniene nu e nici pe departe sufocat, cotropit de umbrele cu mărci de bere și de scaune de plastic uniforme, de ți-e greu să-ți dai seama fiecare de la ce terasă provine: e discret și-ți deschide cheful de bere și socializare în curți interioare, de unde pătrunde discret muzica și dialogul în limba aia imposibil de descifrat. Terasele astea mi-au amintit de așa-numitele grădini în ruine din Budapesta, case abandonate transformate cu tot cu curțile lor în uriașe baruri și locuri de întâlnire, pe care demult le visez replicate și-n centrul bucureștean. Oricum, n-ai avea niciun motiv să te-ngrămădești la terasă, din moment ce malurile râului Neris, verzi la rândul lor și aerisite, fac loc în fiecare seară câtorva mii de oameni care pun la cale un picnic generalizat. Pe la ora 8 seara (din fericire, în timpul verii, se întunecă abia spre ora 23), cozile la supermarket ajung la apogeu, pentru ca imediat păturile să fie așternute pe iarbă, iar vorba să curgă lin ca limonada.

b

p

Un alt lucru pe care l-am gustat la Vilnius a fost rezistența în fața tentației de a transforma orașul într-un ghiveci de arhitecturi. În principiu, Neris împarte capitala în două lumi – una a zgârie-norilor, nici ei prea numeroși, unde își duc viețile companii, hoteluri și alte cele, și cealaltă a clădirilor vechi, a monumentelor și zonelor rezidențiale liniștite. Nu mi-a sărit în ochi nicio transgresare flagrantă, dar nu exclud un soi de ridicare a pragului de observație, obișnuită cu alternările Bucureștiului între maghernițe și case de patrimoniu, cu monolituri termopanizate și hibride hidoase.

q

r

M-am simțit ca acasă dând cu ochii de relicve socialiste, de blocuri cenușii (dar ceva mai puțin deprimate, de drept, poate din cauză că n-au fost construite să ”canibalizeze” vecinătățile), de clădiri ursuze ori de statui cu eroi ai imaginarului comunist, cupluri purtând pe brațe uneltele cunoașterii sau ale muncii înălțătoare. Fără să domine însă peisajul, ele rămân discrete în straturile orașului, iar dacă, întorcând privirea, poți da de chipul de fontă al vreunui proletar de frunte, la fel de bine poți da nas în nas cu Frank Zappa, care tronează din vârful unui postament înalt, sau de un înger cocoțat pe o gheretă de ziare. Din fericire, arhitectura socialistă nu a ras ceea ce se ridicase înainte, iar memoria se păstrează și pe străzi, nu doar închisă în Muzeul Victimelor Genocidului.

d

c

n

m


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger