FOTO Ce vor să devină copiii români când se fac mari

1

În copilărie, îmi doream, nici eu nu mai știu de ce, să mă fac balerină. Mă învârteam pe vârfuri în fața oglinzii și, din când în când, mai cântam la un tub de spray pe post de microfon, convinsă că aș aduce un upgrade semnificativ meseriei de balerină. Ceva mai târziu, operam păpuși pe bandă rulantă, pe care le coseam apoi cu ac și ață, legându-le la perfuzii improvizate și ascultându-le cu stetoscopul, într-o neobosită repetiție pentru viața de medic care sigur avea să mă aștepte la vreun orizont.

 

aur7

 

Au venit apoi anii de școală, în care niciun profesor nu m-a întrebat vreodată ce meserie aș vrea să am și nici n-am primit sugestii legate de ce ar trebui să studiez ca să am și șanse de a deveni ce-mi doresc. Din păcate, nici la 20 de ani după ce visam cu ochii deschiși într-o bancă oarecare la cine mai știe ce viitor, curiozitatea și receptivitatea școlii la ceea ce vor, într-adevăr, să devină copiii, nu s-au schimbat.

Dar din fericire, au apărut alte voci care să pună copiilor întrebarea ”Ce vrei să te faci când vei fi mare?”, cu tot cu perechi de urechi, care să le audă răspunsurile și să le ducă un pas mai departe.

”Pe noi nu ne întreabă nimeni la școală ce vrem să ne facem, dar eu am mai văzut filme și știu că vreau să mă fac aviator,” îmi spune un băiețel de vreo 10 ani, venit pentru prima oară pe un aeroport, să vadă cu ce se mănâncă meseria asta la care visează de când a urmărit pe ecrane piloți în misiuni speciale și a simțit adrenalina jocurilor cu simulatoare de zbor. Nu știe ce ar trebui să facă sau să studieze pentru a deveni aviator, nici ce ar presupune prea clar meseria asta, însă din felul în care urmărește fiecare mișcare din zarva de pe Otopeni, îți dai seama că e un burete gata să absoarbă toate informațiile necesare. Alături de el, mai sunt alți câțiva copii care, la rândul lor, și-ar dori să piloteze avioane sau să străbată lumea ca stewarzi și stewardese. Cei mai mulți dintre ei nu au mai fost niciodată pe un aeroport și nici n-au mai văzut avioane așa de aproape, până când Fundația Terre des hommes nu i-a invitat la Ziua Ștafetei. Ziua Ștafetei, organizată pentru al doilea an consecutiv în România, aniversează semnarea Convenției Drepturilor Copiilor (20 noiembrie 1989) și înseamnă o doză de atenție pentru copii și aspirațiile lor legate de oricum abstracta și îndepărtata carieră. Cei de la Terre des hommes au pus clasica întrebare, ”Ce vrei să te faci când vei fi mare?”, unui număr de peste 2.000 de copiii, pe care i-au invitat apoi ca, timp de o zi, să vadă cu ochii lor ce presupune profesia pe care ei și-au ales-o.

 

aur3”Eu, când mă fac mare, vreau să mă fac pilot de mașini.” Prima întâlnire a copiilor cu pilotajul, la școala Titi Aur. 

aur1

 

titiaur

 

Cei mai mulți dintre copii, cu vârste între 12 și 18 ani, provenind din 32 de județe, au mărturisit, fără să stea prea mult pe gânduri, că ar vrea să se facă medici, ambasadori, secretari de stat, actori, psihologi, jurnaliști și manageri, fotografi sau judecători, piloți de avion sau de Formula 1. Astfel, timp de o zi, toți acești copii au mers la spital, în ambasade sau în aeroporturi, pe scenă sau în laboratoare de astrononomie, să testeze terenul pentru propriile aspirații și să vadă dacă așteptările corespund cu realitatea, dacă meseria din vis și cea din teren sunt la fel de palpitante.

 

frantaUn novice al diplomației, la Ambasada Franței. 

ambaada cehieiO adolescentă care ar vrea să devină ambasador și-a petrecut Ziua Ștafetei la Ambasada Cehiei. 

 

De Ziua Ștafetei, am însoțit vreo zece copii la Aeroportul Henri Coandă, unde în ciuda ceței, am ajuns pe pistă, în cabina pilotului și în turnul de control pentru trafic la sol, am văzut cu aterizează și decolează avioane, dar și cum se dirijează din turn, unde până să apară în câmpul vizual, aeronavele sunt numai șiruri de cifre și indicatori. Pentru cei mai mulți dintre copii, experiența a însemnat un pas mai aproape de o dorință pornită mai degrabă în joacă sau de un drum anevoios, de studiu și muncă, la finalul căruia unii dintre ei s-ar putea chiar așeza la pupitrul de comandă. Pentru alții, viața reală din măruntaiele aeroportului s-a dovedit mai puțin spectaculoasă decât artifiiciile din filme: la Otopeni, avioanele nu făceau manevre de cascadori, răufăcătorii nu erau prinși pe ultima sută de metri de stewardese perspicace, ritmul muncii în turnul de comandă e unul lent, care necesită multă atenție și concentrare, lipsit de pulsul palpitant, pe care mulți dintre noi ni-l imaginăm după supradoze de TV și ficțiune de Hollywood.

Beniamin e din Vizurești, unde învață în clasa a șasea, și-și dorește să devină aviator pentru că, spune el, ”îmi place, dacă avem vreo situație de urgență, să mă confrunt cu ea.” A aflat că în asta constă, în mare parte, jobul piloților, văzând filme și jucând jocuri de pe Internet. Înainte, a vrut să devină fotbalist, iar apoi polițist — nu însă tot pentru a rezolva situații de urgență, ci pentru că-și dorea să tragă cu arma. După ce însă mama i-a explicat că e destul de greu să devină polițist, pentru că e nevoie de note bune și numai de zece la purtare, a optat pentru aviator.

 

DSCN8825

 

Cristina, o fetiță tot de 12 ani, însoțește grupul de aviatori și sterwarzi aspiranți, în calitate de fotoreporter. Alături de mentorul ei de o zi, fotoreporter la Agerpres, fetița explorează timidă aeroportul, în căutarea unor cadre mai bune. Are mereu un zâmbet pe față și când declanșează aparatul, e foarte concentrată, luându-și misiunea în serios. E tot din Vizurești și și-a dat seama că ar vrea să fie fotoreporter după ce a observat că-i făcea plăcere să fotografieze natura și prietenii; ”adică tot ce e mai frumos.” Zice că cea mai importantă lecție învățată pe teren, alături de un fotograf profesionist, e să nu renunțe: ”Dacă o fotografie îmi iese prost, nu înseamnă că trebuie să abandonez,” spune fetița. Înainte de cariera foto, și-a dorit una ca designer vestimentar și încă nu a renunțat complet la această idee.

 

DSCN8821

 

Iulian e din București, e în clasa a șasea și stie dintotdeauna că ar vrea să se facă ori pilot de avion ori neurochirurg. Își dorește să zboare și să călătorească, iar tot ce știe despre avioane a învățat din filme și de la televizor. Mulți dintre colegii lui au răspuns că vor să devină doctori, veterinari și bancheri, însă pe el nimic nu pare să-l răzgândească: fie pilot, fie neurochirurg. Ambele meserii i-ar plăcea pentru că sunt complicate, provocatoare și se plătesc bine. Nu știe încă prea bine ce ar trebui să studieze pentru aceste două domenii, dar compensează prin entuziasm și determinare.

 

DSCN8832

 

După o zi pe teren, în care i-am văzut pe copii exaltați sau, dimpotrivă, mai puțin convinși că vor în continuare să devină ceea ce-și propuseseră inițial, mi-am dat seama (pentru a câta oară?) cât de necesar ar fi ca de Ziua Ștafetei să aibă parte cel puțin o dată toți copiii. Să poată vedea cum arată un birou de avocat și să poată înțelege că nu-l vor apăra pe Al Capone în fața juraților, sau să poată intra într-o sală de chirurgie, într-o redacție de ziar sau într-un cabinet de psihologie. Poate așa vom învăța, treptat, că munca înseamnă în primul rând pasiune pentru un domeniu, urmărită însă îndeaproape și de studiu adecvat.

 

tudoran robertViitorul societății civile sună bine: Robert, în practică la Federația Organizațiilor Neguvernamentale pentru Copii.

 

min educatieiZiua Ștafetei la Ministerul Educației.

advanced study and research centerCopiii care vor să se apropoie de știință, în vizită la Advanced Study and Research Center.

 

ferrariChiar dacă nu au avut șansa chiar să meargă pe traseu, copiii care visează să devină piloți de Formula 1 au avut șansa să ”testeze” un Ferrari de curse. 

Puteți citi și:

FOTO Copii din toată lumea, îmbrăcați pentru meseriile la care lucrează

8 joburi noi, pe care le vom avea până în 2025

 


Un comentariu

  1. Odata visam cu atlasul in mana sa vad lumea cu velo-martoaga. La noua ani am facut turul pana in Siberia cu creionul si in jurul blocului cu Tohanul.

    La scoala mi-au bagat visele in mama si m-au trimis sa invat alfabetul. Ma urc pe baricade la 21 de ani pentru a umbla cu plugusorul. Asa am facut rost de niste bani pentru a merge cu velo-martoaga la Viena. M-am intors acasa pe Dunare si cu gandul ca asta-i doar incetul.

    De 1 aprilie, anul acesta, am primit demisia si biletul catre aventura din copilarie. La 9 luni distanta am pedalat prin Balcani si Turcia.

    Eu sunt un copil fericit. Duc la capat acest vis cu generozitatea celor din jurul meu.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger