FOTO Castelul-cetate Kornis, Szentbenedek – Mănăstirea

0

Castelul-cetate Kornis, Szentbenedek – Mănăstirea (Szentbenedeki Kornis-kastély) este la circa 50 km nord de Cluj, la 3 km de Dej. Acesta a fost unul dintre cele mai frumoase castele renascentiste din Transilvania; deşi clădirile ansamblului erau din diferite perioade, în diferite stiluri, totuşi exista un complex eclectic admirabil… cu turnuri, bastioane care au persistat până în urmă cu câteva decenii. Castelul era în centrul domeniului de mii de hectare terenuri arabile, păşuni, fânaţe şi păduri, versanţi cultivaţi cu vie.

 

de Peter Lengyel

 

În 1308 localitatea apare sub denumirea de Scenbenedek, în 1393 Zent-Benedek, 1456 Zenth-Benedek 1617 Szent-Benedek. În timpuri medievale exista pe aici o abaţie de călugări benedicteni (numiţi călugări albi), de unde vine şi denumirea mai recentă, Mănăstirea. Legenda spune că un strămoş al familiei Kornis a fost înnobilat deoarece a ucis un inorog rău care deranja oamenii din zonă. Realitatea este însă că în 1573, Principele Transilvaniei, Báthory István a donat domeniul de la Szentbenedek prefectului de Dés (Dej), Keresztúri Kristóf. Principala clădire a castelului a fost ridicată în stil renascentist de către Keresztúri Kristóf, între 1573 şi 1593. În 1599, proprietara castelului era văduva lui Kereszturi Kristóf, care avea aici şi 22 de case de iobagi şi mai deţinea 15 sate cu 420 de iobagi. Fiica lui Kereszturi Kristóf, Kereszturi Kata, a devenit soţia lui Kornis Boldizsár la 31 iulie 1600, data de când castelul şi domeniul devine proprietatea familiei Kornis.

 

 

 

 

main 4 aug 2

 

main 4 aug 3

 

main 4 aug 4

 

Familia Kornis provine din nobilimea din Ungaria, din localitatea Ruszka din Abaujmegye, familie care a venit în Transilvania, pe la nivelul anilor 1480, după alte surse doar după pierderea dezastruoasă a bătăliei de la Mohács contra turcilor (29 august 1526). Familia grofilor Kornis a avut persoane cu funcţii importante în vremurile medievale ale Transilvaniei. Existau printre ei conducători militari, administratori guvernamentali, unii au scris cărţi, au fost în societăţi academice etc. Spre exemplu, Grof Kornis Gáspár în 1594 era căpitan la Huszt (Hust, azi Ucraina) a luptat cu turcii prin Maramureş, dar a fost înfrânt. Existau numeroase înrudiri între familiile nobiliare din Transilvania, astfel la nivelul anului 1665 Kornis Ferencz o avea ca soţie pe Wesselényi Kata cu care avea 5 copii.

 

 

 

 

 

Revenind la castel, se constată că în secolele 17-18, au fost adăugate alte şi alte construcţii care înconjurau o incintă. Kornis Gáspár (1641-1683) ridică pe la anul 1673 un nou etaj pe clădirea principală. Fiul lui, Kornis Zsigmond, renovează castelul în 1680 şi pe la 1720 adaugă două bastioane octogonale; sunt aduse pietre sculptate din tufuri vulcanice de la Dej; sunt instalate scări ornamentale; tavanele sălilor castelului sunt decorate cu fresce. Grof Kornis Zsigmond, care deţinea castelul la nivelul anului 1724, era în funcţie de guvernator al Transilvaniei (dealtfel, el a depus piatra de temelie a cetăţii Alba Iulia, la reconstrucţia începută la 4 noiembrie 1714). În interiorul castelului-cetate de la Szentbenedek exista şi o capelă cu ornamentaţie barocă. În sufragerie erau picturi cu împărăteasa Maria Tereza, guvernatorul Transilvaniei Kornis Zsigmond şi Principii Transilvaniei din secole anterioare. Se presupune (legendă?) că la castel a stat şi împărăteasa Maria Tereza, care a venit aici cu un ofiţer din garnizoana Dej.

 

 

 

 

 

După trecerea de la feudalism la burghezie, familia Kornis a produs bani din agricultură. Renovări mai semnificative la castel a făcut gróf Kornis Viktor în 1886. Gróf Kornis Károly a renovat Bastionul Verde în 1906; era o personalitate pasionată de cultură şi ştiinţe ale naturii. Biblioteca lui avea peste 9.000 de volume, incluzând şi multe cărţi rare şi incunabule. A realizat şi o vestită colecţie de istorie naturală, mai ales trofee de vânătoare, animale împăiate – multe specii exotice de la struţi la flamingi şi crocodili, colecţie de ouă de păsări, insectare, ierbare, colecţii de minerale – toate etichetate cu pretenţii ştiinţifice. Kornis Zsigmond a construit o mare şcoală pentru săteni şi o uzină electrică; a fost foarte iubit de localnici. Nepotul lui Kornis Károly, cu numele tot Kornis Károly (1894-1955) a fost ultimul stăpân al castelului… a plecat de pe aici prin anii 1940, a lucrat la Dej, contabil… chiar la uzina electrică făcută de el, şi a murit sărac. Sigur nu a comentat nimic despre situaţie, că la primul cuvânt era dus la canal sau înfunda careva puşcărie comunistă, de unde torţionarii care chinuiau şi ucideau oamenii deţinuţi politici, azi în 2013 au pensii extraordinare şi urmaşi în conducerea diferitelor “organe ale statului”.

 

 

 

 

 

 

 

Dezastrul celui de-al 2-lea război mondial a dus la afectarea castelului; după naţionalizarea din 1948, colecţii ale castelului au fost arse de comunişti în anii 1950-1951, parţial au fost furate (sună cunoscut?), devastate de locuitorii din zonă etc. Au fost furate mobila, covoarele, tablourile etc. Zile întregi au fost arse cărţile rare în curtea castelului. Până şi cărţile care au fost luate de ţăranii din zonă, au fost adunate de comunişti şi arse. Colecţia de minerale, care era probabil cea mai mare din Transilvania, a fost aruncată în râul Someş. Incultura trebuia să domine zona. Capela a fost “preluată” de biserica ortodoxă (sună cunoscut?). Ţăranii din zonă au dus acasă câte un struţ împăiat, câte un crocodil sau alte asemenea obiecte importante pentru ei (pentru a le studia), precum şi ferestre uriaşe de la castel, care nu se potriveau nicăieri în ale lor case mai modeste… şi care cu încetul au putrezit în ploaie.

O parte a pietrelor sculptate, cele care nu au dispărut încă, au fost duse în 1950 la Muzeul de Etnografie din Cluj. Exista o fântână arteziană, care a fost dusă în centrul oraşului Dej. Clădirile au fost transformate în siloz şi şcoală culturală (crezi că se vede ceva cultură prin zonă?). Au existat ceva lucrări de renovare prin anii 1975-1976… Apoi degradarea s-a accentuat, pietrele zidurilor au fost luate şi utilizate de localnici la construcţiile pentru oi. Acest castel nu e diferit de celelalte splendori arhitecturale, istorice şi culturale care existau cândva în Transilvania. Decăderea Transilvaniei sub batjocura comunistă, sub mizerabila perioadă postcomunistă.. ce putea oare să producă? Ruine.

 

 

 

 

Oficial, Castelul Kornis, este înscris pe lista monumentelor istorice elaborată de Ministerul Culturii şi Patrimoniului din 2010. Dar asta nu înseamnă că aici există ceva respect pentru trecutul istoric. Gunoaie umane, poţi vedea cam peste tot. Dar se percepe ceva din splendori ale trecutului. Se poate vedea încă turnul de intrare în faţa căruia sunt două statui de inorogi. De undeva se simte ceva duhoare pestilenţială, poate ceva cal mort… un inorog eventual. Exista aici un pod suspendat, care era ridicat în timpul nopţii sau în perioade mai tulburi; azi este o poartă acoperită de dejecţii ale unor cai. Clădirile sunt în ruină, se mai vede câte o inscripţie, numele grofului Kornis Károly, blazonul familiei cu un inorog pe scut, o fântână octogonală, un pavilion în stil neoclasic având 31 coloane dorice… şi acoperişul prăbuşit recent. O descriere din 1784 prezintă atât clădirile, cât detalii despre elemente de decoraţiuni. Un turn hexagonal avea şi ceas şi clopot. Scriitorul Jókai Mór a vizitat castelul-cetate în 1876 (1877?), şi a făcut şi referiri la cele văzute aici. Acesta descrie frescele, picturile-portret ale familiei, tunurile, diferite arme, zale şamd pe care le-a văzut aici. Toate acele artefacte şi multe din construcţii au dispărut de nu se percepe nici urma lor, sunt doar amintite în descrierile din trecut.

 

 

 

 

 

Azi ajungi la Castelul Kornis pe nişte drumuri de vai de mama lor. După atâţia ani se mai păstrează amintiri pe la bătrânul Szatmári Imre, care are vârsta de 102 ani; cândva era omul de încredere a grofilor; mai are câte o fotografie din acele vremuri, amintirea balurilor somptuoase; mai există ceva idei despre lumea bună, despre modul cum se călătorea cu limuzina la discuţii de afaceri în centrele urbane ale Transilvaniei. Szatmári Imre îşi mai aminteşte de statuetele de piatră din curtea castelului, de copacii aduşi din zone îndepărtate şi plantaţi în curte… grofii făceau călătorii inclusiv în Africa. Ca moştenitoare a familiei, Contesa Kornish Gabriella, stabilită la Budapesta – unde locuieşte într-o garsonieră la demisol, şi având vârsta de 92 de ani, a câştigat în justiţie dreptul de proprietate asupra castelului (prin 2006-2007)… dar a reface aici ceea ce era creat în sute de ani… este aproape de imposibil. A câştigat dreptul de proprietate asupra unui cal mort, un inorog în descompunere. A fost cândva aici un bastion al culturii, cărţi valoroase, opere de artă, interes pentru ştiinţele naturii… Azi vezi altceva, alt stil de abordare, alte valori sau lipsa acestora. O bijuterie arhitecturală ajunge repede o groapă de gunoi (nu am inclus imagini din beciuri…), doar trebuie să existe condiţiile (şi ele există). Şase cai stau la umbră în variate încăperi ale castelului. În şanţul de apărare al cetăţii este un saivan cu oi, de undeva se aud manele şi trece un păstor bronzat privind cu indiferenţă de cioban la cele câteva oi răvăşite de pe la periferia Uniunii Europene. Probabil că ştie de unde vine acel miros pestilenţial de inorog mort.

 

Acest articol (cu fotografiile incluse) a fost preluat de pe blogul © dr. Peter Lengyel


Leave A Reply