FOTO Case pustiite la Roşia Montană

În Roşia Montană, RMGC are câteva obiective (clădiri) aranjate şi întreţinute pentru vizite; de luat ochii. Când eşti dus de companie în localitate, ţi se arată şcoala, acum strălucitoare în vopseaua nouă, sediul primăriei, muzeul şi încă vreo câteva case, poziţionate strategic în perimetrul dominant RMGC. Dacă te iei la picior pe uliţe şi dealuri şi iei un localnic drept ghid, dai şi peste case pustiite, părăsite de cei care le-au vândut companiei şi au plecat.

 

de Camelia Jula

 

Dai şi peste case îngrijite de cei care nu vor să plece de pe proprietăţile lor, care nu strigă să li se dea de muncă, ci muncesc singuri (agricultură, animale) pentru a-şi asigura traiul, al lor şi al familiei. Casele pustiite se uită cu jind la cele încă locuite. Dacă ar începe exploatarea minieră, unele dintre ele ar urma să dispară.

M-am plimbat pe uliţe şi dealuri în Roşia Montană cu Sorin Jurcă (unul dintre reprezentanţii celor care se opun proiectului RMGC), om al locului, măcinat de nostalgia peisajului de altădată, când casele acum goale erau locuite, vesele, vii. La fiecare casă, se oprea şi îmi arăta: uite cum pică zidul; uite cum s-a mâncat piatra; uite cum arată şi ce frumoasă era odată! Ţine minte ce familii locuiau acolo, are amintiri de pe uliţe, cu oameni care râdeau, munceau, aveau vecini, spuneau snoave şi, apoi, rând pe rând, au plecat. Casele au rămas, ei s-au dus în case noi sau apartamente, locuinţe fără istorie, fără amintiri, dar plătite de companie. Casele rămase au început să plângă după ei: într-o zi, a picat puţin din tencuială, în altă zi, încă puţin, apoi tot aşa, în fiecare zi, au mai crăpat şi tocurile geamurilor şi uşilor, au intrat păianjeni în camere, vântul duce frunzele de toamnă prin cadrul uşilor care nu mai sunt…

 

 

 

 

Plăcuţele indică numele, numărul casei şi proprietatea RMGC

 

 

Aici mai sunt treptele către o casă care a fost demolată.

 

 

 

 

Detaliu arhitectural mineresc, 1937

 

 

 

 

 

 

Casele cumpărate de companie sunt marcate şi au plăcuţe cu istoric (unele), inclusiv cu menţiunea că există planul de a fi restaurate. Dar totul s-ar întâmpla după ce ar demara proiectul minier, spun localnicii, care aud şi ei aceeaşi placă de mulţi ani: până acum am făcut asta şi asta, restul, după începerea exploatării. Unele clădiri vor dispărea, înghiţite de carieră. Potrivit mai multor experţi în minerit, nici cele ce vor rămâne în picioare nu ar fi scutite de influenţa lucrărilor, acestea putând să le afecteze structura şi, în timp, să le distrugă. Dar “investiţia” companiei în restaurare nu este singura soluţie pentru Roşia, deşi autorităţile locale au vrut mereu să impună această idee.

Programul „Adoptă o casă la Roşia Montană” urmăreşte salvarea patrimoniului cultural şi a comunităţii tradiţionale de la Roşia Montană şi din satele învecinate. Programul este iniţiat de Alburnus Maior în parteneriat cu ARA – Arhitectură. Restaurare. Arheologie, asociaţie activă în domeniul cercetării, conservării şi punerii în valoare a patrimoniului cultural în beneficiul comunităţilor şi al societăţii. Programul funcţionează pe bază de donaţii (de bani sau materiale) şi de voluntariat. Pe site-ul proiectului se pot vedea şi sumele strânse pentru fiecare clădire în parte, dintre cele incluse în program. Oricare dintre noi poate da o mână de ajutor în acest sens: fie prin donaţii, fie prin munca voluntară. Astfel, clădiri cu istorie şi amintiri din Roşia ar putea primi o nouă şansă. Casele pustiite din Roşia nu sunt înspăimântătoare, nu au fantome şi nici monştri sub podele. Sunt doar nişte case triste, care ar putea fi readuse la viaţă, cu un nou scop, chiar dacă, dintr-un motiv sau altul, au fost abandonate de cei care le locuiau cândva.

 

Biserica Unitariană din Roşia Montană este parte din programul “Adoptă o casă” şi este în curs de restaurare