FOTO București, un oraș înfășurat în publicitate

3

E aproape imposibil să întorci privirea, plimbându-te prin București, fără ca o companie cu billoboard-uri uriașe sau măcar un mic întreprinzător cu vreun nepot proaspăt inițiat în Photoshop să nu se fi poziționat dinainte strategic pentru a-ți reaminti că, oricâte ai avea, e imposibil să nu-ți lipsească ceva.

 

27

 

Fotografii de Mădălin Nicolaescu și text de Andra Matzal

 

Un TV mai mare, o mașină mai potentă, un credit izbăvitor, o ținută asortată, o alifie pentru hemoroizi sau măcar o bormașină. Desigur, Bucureștiul e copia palidă a marilor metropole care-și transformă spațiul public într-un gigantic panou publicitar, însă ceea ce-i definește personalitatea e frenezia haotică a expunerii, contrastul dintre promisiunile unui viitor strălucitor și clădirile dărăpănate, înfășate în ”cearșafuri comerciale”, dintre femeile languroase, cu pielea aurie, și vulcanizările slinoase de pe care domină peisajul.

Cine-și mai amintește Bucureștiul de dinaintea erei reclamelor ar putea jura că era vorba de un cu totul alt oraș. Într-o lume unde fantasmele de orice fel trebuie gâdilate pe ziduri, în vitrine, în ganguri și pe autobuze, ideea unui oraș lipsit de publicitate în spațiul public pare o absurditate sau, în cel mai bun caz, o utopie. La fel a fost întâmpinată și soluția administrației din Sao Paolo, cel mai mare oraș brazilian, cu peste 11 milioane de locuitori, care a decis în 2006 să interzică reclamele pe străzi și clădiri. La cinci ani după această interdicție însă, statisticile arătau că nici industriile publicitare nu intraseră în colaps, nici companiile nu dăduseră faliment, iar zidurile metropolei începuseră să-și acopere cicatricele lăsate de demontarea bannerelor. Dacă vreți un punct de pornire pentru un exercițiu de imaginație despre Bucureștiul dezbrăcat de reclame, puteți găsi aici un scurt documentar și o serie de fotografii despre efectele abstinenței de publicitate stradală în Sao Paolo.

 

31

6

08

 

Între timp, să ne întoarcem însă privirea spre București, suportul perfect pentru orice mesaje care promit, jură, garantează, inspiră, provoacă și, în primul rând, vând. În lipsa vreunei strategii vizuale, orașul a devenit un palimpsest al promoțiilor, modelor, curentelor și viselor epuizate, iar dacă ne-am apuca să deconstruim straturile groase de afișe ori istoricul afișajelor luminoase, am găsi în secțiune parfumuri usturoiate de salam la reduceri, sub rochii vaporoase din cele mai noi colecții, vacanțe din paradisuri all-inclusive sub amenințarea iminentă a problemelor de sănătate, rezolvabile cu pastile și super-suplimente. Interminabilele garduri acoperite cu straturi groase de afișe refac agenda evenimentelor, cu cele mai populare vedete pensionare venite, după zeci de ani de așteptare, să concerteze în România, numere de magie consumate, tezaure folclorice expirate sau superstaruri în plină glorie.

 

12

57

55

30

 

În aglomerarea lor grăbită, reclamele atent inginerite pentru a vâna privirea și, implicit, trezi dorințele amorțite, par să fie bule dintr-o gigantică bandă desenată, iar sloganurile contagioase (cine nu s-a trezit că știe pe de rost mesajul vreunei campanii la margarină sau că fredonează obsesiv refrenul unei reclame pentru lanțuri de farmacii?), replici dintr-un scenariu involuntar ironic. Fără niciun ban în buzunar, te lipești de zidul care promite împrumuturi prin SMS, ori îl ocolești pe un om al străzii adormit cu capul pe o pungă Dolce & Gabbana, în autobuz dai nas în nas cu un bătrânel echipat în tricou branduit, devenind cu toții protagoniștii unei povești scrise la nenumărate mâini invizibile. O tură de București înseamnă o tură printr-un decor labirintic de proiecții, oglindiri și ”portaluri” care se pot deschide odată cu portofelul. Niciodată cele mai însorite insule n-au fost mai aproape de vreo stradă bucureșteană anonimă și întunecată, la fel cum niciodată imaginea  trecătorilor n-a fost strivită de zâmbete profesionale multiplicate la o scară atât de mare.

 

007

67

003

01)

9

 

Ajuns la Piața Unirii, la orice oră de vârf, celui care străbate trotuarele pline de gropi, în mirosul sufocant al aerisirilor de la McDonald’s și în bubuiturile de muzică house ieșite din difuzoarele Bershka, îi e mult mai greu să te uiți la fețele celor care trec pe lângă tine, decât să îți agăți privirea de zeițele de nylon care, cu picioarele cambrate cât magazinul Unirea, te întâmpină zilnic, egale, chiar dacă tu ești obosit, zen sau nervos. Surâsul lor neschimbat, urmat de un preț cu zerouri discrete, funcționează ca un remediu împotriva anxietății: reclamele sunt cu noi, alături de noi, orice s-ar întâmpla și, atâta timp cât celebritățile sau frumusețile anonime înfășoară spațiul public, e semn că totul e bine, că viața merge înainte, doar mai sunt atâtea lucruri de cumpărat. Până la completarea vieții după ultimele cataloage Ikea, care vând la pachet paturi și stil de viață, canapele și apirații, mai e totuși cale lungă.

 

7

15

50

 

Însă dacă spațiul public al Bucureștiului n-ar fi atât de generos cu publicitatea, cu neoanele, plasmele și ledurile lor, străzile orașului ar fi, fără îndoială, mult mai întunecate.  Într-o noapte cețoasă, bâjbâind pe străzi și alei, firmele magazinelor care nu-și pot permite niciun moment de absență sau tăcere, sunt cele mai puternice faruri, stabilind reperele geografiei pe care o străbatem zilnic. Marile centre comerciale, de altfel, redefinesc hărțile după care locuitorii își cunosc orașul, astfel încât, dacă mergi cu taxiul sau ceri îndrumări în autobuz, cel mai bine e să invoci nume de malluri sau hipermarketuri – șansele să ajungi la destinație sunt mai mari decât dacă te bazezi pe numele străzilor. N-am ajuns încă la Tokyo sau Shanghai, însă câteva nopți în Times Square-ul newyorchez au fost de-ajuns pentru un flash despre viitorul în care noaptea poate deveni crepuscul în explozia de lumini comerciale. Orizontul în care Bucureștiul ar călca pe urmele unor asemenea temple energofage nu e, din fericire, aproape, atâta vreme cât și reclamele de pe străzile românești iau chipul și asemănarea orașului, suprapunând inovații tehnologice gata să umfle libidoul, cu afișe jalnice și panouri improvizate, într-o compoziție aiuritoare.

 

00

33

16

28


3 comentarii

  1. Bucurestiul e mic copil pe langa New York sau Tokyo. Mi-e groaza sa ma gandesc ca o sa-i vina si lui vremea sa fie “upgradat” in materie de reclame.

  2. la tokyo sau ny publicitatea stradala e abundenta, insa polarizat si pusa cu cap si se incadreaza arhitectural in peisaj. la noi, in lipsa cronica de bun simt urbanistic, sunt aruncate ostentativ ca niste flegme peste tot in oras, avand ca rezultat, paradoxal, chiar lipsa de eficienta a investitiei media.

Reply To Victor Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger