FOTO Alice în ţara săracilor

4

O mamă doarme dusă pe trotuar alături de copiii ei, încovrigaţi sub pătură, într-un Bucureşti îngheţat. O bătrână priveşte cu zâmbet ştirb dintr-un pat de spital cu gratii scorojite. Un bărbat cu jumătate de picior retezat stă trântit pe asfalt, într-o noapte la fel ca nenumărate alte nopţi petrecute sub cerul liber. O femeie trecută de tinereţe îşi strânge în mâini sânii dezgoliţi sub hainele mulate şi strălucitoare, în aşteptarea unor anonimi care-i vor întinde câteva bancnote în schimbul unei partide de sex.

 

7

 

În spatele obiectivului care a înregistrat cu un clic toate aceste scene a stat acelaşi ochi, albastru şi uşor alungit. În cei aproape doi ani de când face fotografie, Mădălina Iacob a pătruns în lumile paralele unde îşi duc viaţa, în mizerie şi sărăcie, mii de oameni. A coborât în canale, unde copiii nimănui dau naştere altor copii ai nimănui, făcând realitatea suportabilă prin filtrul drogurilor „legale”, ajunse de multe ori în venă prin acelaşi ac cu boli incurabile. A stat la gurile de canal unde oamenii străzii îşi încălzesc oasele înfofolite în haine devenite, în timp, o a doua piele. A intrat în casele unor femei care-şi întreţin familiile prostituându-se şi care, după o noapte în frig şi un ritual de abuz la care sunt supuse de poliţişti, se întorc în bucătărie şi gătesc sarmale. A stat la patul Sofiei, o fostă balerină ajunsă într-un spital psihiatric de provincie, unde se lipise de patul din care n-o mai ridicase nimeni de cine ştie când.

Din toate aceste lumi, Mădălina s-a întors cu fotografii – singurele dovezi care developează, pe hârtie sau pe ecran, realităţile din toate aceste „camere obscure” ale societăţii. Iar din toate aceste vieţi, s-a întors cu dorinţa de a-i ajuta să se simtă din nou oameni, dincolo de eticheta care-i reduce la cazuri sociale.

 

tumblr_nar88kpNKI1sszzimo1_1280

 

Mădălina Iacob are 24 de ani şi studiază la Facultatea de Foto-Video, a Universităţii de Arte din Bucureşti, unde nu-şi găseşte prea bine locul. „Când te lupţi pentru titlul de artist, intri într-o capcană în care era să pic şi eu,” crede fotografa, care nu-şi găsise locul nici la Drept, unde s-a înscris imediat după liceu, fiindcă părinţii voiau s-o vadă avocată, nici la Asistenţă Socială, de unde spune că lipsea cu totul munca reală, de teren.  Prima fotografie a făcut-o acum mai bine de un an şi jumătate, la târgul de la Negreni, cu un aparat pe film, cumpărat din faţa spitalului Obregia, care, povesteşte Mădălina, o lua mereu razna. Cei spre care şi-a orientat atenţia au fost cerşetorii, săracii care gravitează mereu în jurul marilor aglomerări şi care, îşi aminteşte ea, păreau să exprime mai mult decât oamenii obişnuiţi. După ce a văzut primele fotografii, şi-a dat seama că asta trebuia să facă.

 

1

5

 

La început, nu ţinea cont de nimic atunci când voia să fotografieze. Acela era modul ei instinctiv de adresare, o formă de salut îndreptată spre cei pe care nimeni nu-i salută, chiar dacă stau ghemuiţi în staţia unde aşteptăm autobuzul sau scotocesc prin coşuri de gunoi după chiştoace, să-şi facă o „penală”.  „Treptat, mi-am dat seama că nu e corect să bag blitzul în faţă unui om, că trebuie mai întâi să câştig încrederea oamenilor pe care-i fotografiez, iar asta mi-a îmbunătăţit mult şi munca şi conştiinţa şi sufletul,” spune Mădălina, care-şi aduce aminte că în copilărie fura pâini de la brutăria mamei sale, pentru a le da cerşetorilor de lângă cel mai mare complex comercial din Călăraşi.

Acum, şi-a întors din nou privirea spre cei de la margine care, chiar dacă trăiesc în centrul oraşului, continuă să fie excluşi din calculele sociale. Curiozitatea ei însă nu porneşte dintr-un fetiş artistic, ci mai degrabă din empatie. Crede că, la câte greşeli a făcut, dacă n-ar fi avut susţinerea părinţilor, ar fi putut sfârşi la fel ca mulţi dintre cei ajunşi în stradă. „Fiecare dintre ei are câte o poveste complicată: unii au avut alternative să iasă din mizerie, însă n-au făcut-o pentru că au ajuns să confunde adevărata libertate cu statul pe stradă, iar alţii sunt pur şi simplu sunt victime ale societăţii sau ale unor întorsături ale vieţii,” e de părere Mădălina. Îi cunoaşte, după nume şi poveste, pe mulţi dintre cei evitaţi în tramvaie pentru că miros urât ori refuzaţi de spitale pentru că sunt murdari. De altfel, în toate imaginile ei, oamenii zâmbesc şi se arată camerei, prezenţă străină în vieţile lor, în toată intimitatea, pentru că relaţia dintre fotograf şi subiect e mai mereu dublată de diferite grade ale prieteniei. Pe unii dintre ei, femei şi copii, i-a invitat acasă la ea, să se spele, să mănânce şi să se odihnească, altora le-a dus haine, pe unii i-a însoţit la medic, altora le-a vizitat casele. Însă, mai important decât orice, a stat cu ei de vorbă, trecând de zidul invizibil prin care lumea din jur se protejează de „casta” celor de neatins.

 

2

 

Cristina, care a fost intervievată de Casa Jurnalistului, e unul dintre oamenii care au locuit la mine. Am cunoscut-o la biserică. La fel ca multe alte femei de pe stradă, care se masculinizează de bunăvoie, ca să nu atragă privirile bărbaţilor şi să nu fie violate, Cristina e foarte masculină. Când i-am cunoscut pe ea şi pe soţul ei, era foarte bucuroasă că, spunea ea, e printre puţinele boschetare care s-au căsătorit. M-a impresionat mult relaţia pe care o avea cu soţul ei care a murit acum vreo lună. Amândoi erau consumatori de droguri, iar el avea SIDA şi TBC. Cristina îmi povestea cum se bucura când el venea cu leafa din care-şi puteau cumpăra şi heroină şi cum mergeau într-o casă abandonată, unde îşi făceau o lume a lor.

Am mai avut o relaţie foarte lungă şi defectuoasă cu o tipă care cânta la chitară, la Sala Palatului. Alexandra e o femeie de 34 de ani, cu mintea unui adolescent de 14 ani, care astă-iarnă a locuit în podul casei unde stăteam cu o prietenă. Nu am putut să descopăr niciodată adevărul: mi-a spus doar că era din Constanţa, unde mama ei avea o casă, şi uneori mergeam cu ea să-şi viziteze copilul, la o casă de copii din Bucureşti. Îşi iubea copilul, foarte deştept, de altfel, însă statul i-l smulsese din braţe tocmai pentru că ea nu avea capacitatea să-l îngrijească. Avea uneori episoade paranoide şi îşi imagina că vreau să-i fac rău şi cum, la fel ca mulţi oameni de pe stradă, obişnuia să mai mintă, nu i-am aflat povestea. Într-o zi, s-a supărat pe mine şi a plecat. Am căutat-o mult pentru că, deşi avea probleme, mă ataşasem de ea. De atunci nu am mai văzut-o.

 

Personale347

132

 

Foarte apropiată îmi e şi povestea dintre Ursuleţ şi Rusoaica. Ursuleţ are 55 de ani şi se prostituează de pe vremea comunismului, când situaţia era diferită şi lucra mai ales prin hoteluri. Acum lucrează în stradă, unde face sex pentru 50 de lei. După ce i-am spus că vreau să-i fac nişte poze, Ursuleţ m-a chemat la ea acasă, unde locuieşte de 20 de ani cu Rusoaica, o femeie din Chişinău, care şi ea se prostituează la Bucureşti. Când era mică, tatăl a omorât-o pe maică-sa de faţă cu ea. A crescut la casa de copii, dar dintotdeauna a fost o luptătoare. Sunt foarte bune prietene şi niciuna dintre ele nu caută împlinirea prin bărbaţi. Ursuleţ, de exemplu, îmi spune mereu că soţul ei e perna cu care doarme mereu.

 

tumblr_n8ceu6yVJU1sszzimo1_1280

 

De când fotografiază, a ieşit mult din zona de confort . Deşi toate aceste experienţe  au un cost emoţional mare – „Când sunt singură între patru pereţi, poveştile lor mă bântuie destul de mult” – , Mădălina spune că şi-a creat un fel de scut. Le ascultă poveştile, empatizează cu ele, dar niciodată nu le arată cât de mult o mişcă. „Pe oamenii ăştia trebuie să-i încurajezi, nu să-i bombardezi cu discursuri lacrimogene, vai, săracul de tine. Încerc să le spun lucruri care să le ridice moralul şi să-i ajute să supravieţuiască.Când se simte  singură şi tristă, iese pe străzi să vorbească cu ei şi spune că asta o umple de bucurie. Celor mai mulţi le face fotografii care, pentru majoritatea, vor rămâne singurele semne ale vieţii lor în epoca selfie-urilor. Adunate, alcătuiesc albumul unei mari familii de-a-ndoaselea. „Vreau să-i prind zâmbind pentru că ei, în ciuda greutăţilor, au învăţat multe şi simt nevoia să comunice mai departe. Mai presus de asta, au multă înţelepciune, care iese la iveală poate prin vorbe uneori greu de înţeles, pentru că nu sunt foarte coerenţi sau nu ştiu să se exprime corect gramatical,” spune fotografa, care a strâns până acum o arhivă uriaşă de instantanee de la periferia privirii sociale. Imaginile adunate pe blog sunt doar un indiciu pentru ceea ce se află dedesubt, în teancurile de filme developate şi în partiţiile harddiscului. Şi chiar şi multe dintre cele scoase la lumină sunt considerate prea dure în şcoala unde studiază fotografia şi în galeriile de artă.

 

3

8

 

Deşi explorează de multă vreme zonele rău famate, unde-i cunoaşte pe aurolaci şi boschetari , Mădălina nu a avut parte de niciun eveniment violent. Ziua sau noaptea, bate străzile cu aparatul în mână, prin reţeaua complicată de adăposturi, cotloane, case părăsite sau culcuşuri, fără teamă.  „Vara asta, am fost la Deva, unde am luat un taxi şi l-am rugat pe şofer să mă ducă în cel mai sărac cartier. M-a dus la marginea oraşului, într-un câmp, unde m-a sfătuit să nu merg, pentru că e periculos şi voi fi omorâtă. Pe câmp, erau foarte multe cocioabe, în care locuiau în mare parte ţigani. Am bătut la uşă şi am început să vorbesc cu ei, m-au invitat în casele care, pe dinăuntru, erau foarte frumos decorate. Le-am explicat că vreau să le fac fotografii şi că nu am nicio intenţie ascunsă,” povesteşte Mădălina, minionă şi hotărâtă. Singurii care au obiectat au fost vecinii, care nu înţelegeau ce caută oamenii străzii în casele oamenilor.

 

11

9

 

Fiecare întâlnire cu lumea asta, a copiilor fugiţi din orfelinate, a femeilor ajunse în spitale psihiatrice în urma unor căderi nervoase după un divorţ dureros, a bărbaţilor care şi-au pierdut casa după ce-şi pierduseră şi capul pentru o femeie, îi amplifică Mădălinei senzaţia de neputinţă. Fotografia are puteri limitate, la fel şi discuţiile şi ajutorul pe care-l poate oferi unora dintre ei. Ar vrea să facă ceva mai mult şi îşi tot caută uneltele. Dacă arta rezumă toate aceste poveşti de viaţă la exponate, ONG-ul unde s-a oferit să lucreze voluntar la schimb de seringi i-a spus că are o relaţie prea personală cu beneficiarii. Pentru aproape jumătate de an, a mers la o asociaţie penticostală de lângă Gara de Nord, unde îi ajuta pe oameni să se spele, să se îmbrace şi să se îngrijească. A încetat însă să mai meargă atunci când a înţeles că exista un preţ pentru tot efortul caritabil. „Această asociaţie le convinge pe tinerele de la gară care nu vor să facă chiuretaj să le lase în grijă copiii, pe care îi educă şi îi întreţin foarte bine. Şi pe mame le mai ajută din când în când. Preţul este însă îndoctrinarea, pentru că toţi aceşti copii rămân în sistemul lor religios.” Pentru moment, continuă să facă fotografii şi să documenteze video aceste lumi paralele, şi să ţină un jurnal pe marginea întâlnirilor cu aceşti oameni. “Sper ca cine are ochi să vadă, să vadă.”

 

6

Personale360

 Din seria dedicată de TOTB fotografilor români, puteţi urmări şi:

FOTO În imaginile lui Marin Raica străluceşte lumina de sâmbătă dimineaţa

FOTO Portretele animate ale lui Alex Gâlmeanu

FOTO Vlad Petri, fotograful mereu racordat la realitate

FOTO Mircea Struţeanu: Călătorii prin locuri şi prin oameni

Fotografiile lui Hajdu Tamas te fac să te uiţi în jur cu mult mai multă curiozitate

FOTO În fiecare imagine a lui Silviu Ghetie, se derulează un film întreg

FOTO Adi Bulboacă şi viaţa cotidiană ca spectacol

FOTO Andrei Pungovschi: Vise în vremea protestului

FOTO Limba pe care o vorbesc imaginile lui Claudiu Popescu

FOTO Fotografiile lui Mitoş Micleuşanu sau detectorul de mister al realităţii

FOTO Viaţă, moarte şi miracole cu Michele Bressan

FOTO Nicu Ilfoveanu: Cum mi-am petrecut vara în zece poze

FOTO Pe drum, la Marea Neagră, cu Petruț Călinescu

FOTO ”Bumbata”: Dincolo de zidurile închisorii, avându-l ca ghid pe Cosmin Bumbuţ

FOTO De la jungla amazoniană, la triburi africane: Lumi în transformare, cu Tudor Vintiloiu

FOTO Din colonii muncitorești, în Piața Taksim. Visele prin obiectiv ale Ioanei Moldovan

FOTO Pe drum cu fotojurnalistul George Popescu: De la Universitate, prin Petrila, până în Sahara

FOTO Zece portrete de Mircea Reştea, un fotograf cu al şaselea simţ pentru detalii

FOTO Mihai Barbu: 11 ani de fotojurnalism în 8 imagini

FOTO Două luni nicăieri, cu Bogdan Gîrbovan


4 comentarii

    • “Pe unii dintre ei, femei şi copii, i-a invitat acasă la ea, să se spele, să mănânce şi să se odihnească, altora le-a dus haine, pe unii i-a însoţit la medic, altora le-a vizitat casele. Însă, mai important decât orice, a stat cu ei de vorbă, trecând de zidul invizibil prin care lumea din jur se protejează de „casta” celor de neatins.”

      Ce convenabil e sa ii critici pe altii care chiar fac ceva 😉

Leave A Reply