FOTO ”Adevărații anarhiști locuiesc în vârf de munte”

Cu Ioana Cîrlig și Marin Raica v-am făcut cunoștință în urmă cu doi ani, când au pornit la drum prin 48 de localități din România, de unde ne-au spus, prin imagini, povești post-industriale. De curând, cei doi fotografi au început din nou prin țară, de data asta departe de semnele civilizației. Au plecat în căutare de locuri unde Zânele n-au fost conduse la dispariție de rațiunea și pragmatismul vieții de zi cu zi, dar mai ales de oameni care acum, când NASA anunță găsirea apei pe Marte, aleg să trăiască simplu, conectați la natură. Într-o lume din ce în ce mai uluită de propria capacitate de a-și distruge resursele naturale, Ioana și Marin au pornit, pe drumuri puțin bătute și prin păduri îndepărtate, pe urmele unor oameni a căror viață de hrănește tocmai din respectul pentru natură. Am stat de vorbă cu cei doi fotografi despre începutul noii lor aventuri, pe care ar vrea s-o transforme la un moment dat într-o carte.

Care e povestea din spatele proiectului vostru despre zâne și de unde a venit impulsul de a porni în căutarea oamenilor care le-au ”văzut”, cunoscut, intuit?

Inițial impulsul a fost de a călători în locuri cât mai virgine, unde am fost  fermecați de trăsăturile oamenilor care trăiesc în munți, în liniște, aproape de natură. Sunt oameni liberi, relaxați, care nu sunt înhămați la “jugul capitalist”. Ritmul vieții, limbajul, spiritualitatea lor, totul e atât de diferit de felul în care arată viața în comunitățile mai mari.

Care a fost prima oprire de pe traseul vostru și cum ați alcătuit harta pe care s-o parcurgeți?

Am început să explorăm Munții Apuseni în vara asta. Harta e incă în lucru, avem multe locuri pe care vrem să le vizităm și e interesant că, spre deosebire de călătoriile pe care le-am făcut până acum prin tară, prin locurile astea izolate nu prea știi ce / dacă vei găsi. Planul e să urmărim mai multe povești pe o perioadă lungă, să fotografiem stilul de viață al oamenilor care trăiesc în comunități izolate, stilul de viață al oamenilor care au hotărât sau au fost obligați să se întoarcă la natură, obiceiuri, ritualuri, tradiții. Vara asta, am petrecut mult timp în tabere de culegători de ciuperci și fructe de pădure. Dorința noastră e, ca de obicei, să fim cât mai mult pe drum. Pentru unitate, ne-am propus să călătorim doar prin zone de munte și să încercam să surprindem atmosfera anume din locurile astea.  

Mulți dintre cei pe care i-ați întâlnit și fotografiat au o relație aparte cu natura. Cum ați descrie relațiile astea, judecând după poveștile pe care le-ați întâlnit până acum?

Asta ne-am propus, să înțelegem relația naturală cu natura și să surprindem atmosfera pe care o simțim în locurile astea. Natura îi hrănește, îi ocrotește. E un echilibru perfect, consumă doar cât au nevoie. Totul e firesc, foarte sincer, nu au măști, pentru că nu au pentru cine să le poarte.

După Poveștile Post-Industriale, în care v-ați concentrat pe ruinele mediului construit și relația omului cu ele, ați ales să documentați viața în locuri unde nu doar că par să nu existe astfel de ruine, dar unde prezența locuirii oamenilor este extrem de discretă. Care ar fi principalele diferențe pe care le-ați observat între oamenii pe care i-ați întâlnit în fostele orașe industriale și cei pe care îi cunoașteți acum?

Oamenii de la munte nu seamănă cu nimeni, de nicăieri. Au un comportament anume, iar ăsta e motivul pentru care ne-am hotărât că Zâne poate fi un proiect.  Au măsura corectă a lucrurilor și nu au nimic de dovedit, nu au nevoie de nimic de la tine, nu se plâng. Pentru noi, e extraordinară onestitatea lor, în primul rând din motive egoiste, pentru că sunt relexati în legătură cu imaginea lor, cu timpul lor, cu spațiul lor personal.

Orașele industriale, mai ales din zonele miniere, au fost mereu subiect de news. Asta înseamnă că trebuie să ne cerem scuze zi de zi pentru 25 de ani de materiale nesincere, jignitoare, părtinitoare etc. și să încercam să convingem că, de fapt, noi nu suntem jurnaliști. Sunt oameni pe care îi cunoaștem zi de zi, cu care comunicarea începe cu dușmănie, pentru că reprezentăm meseria asta care s-a înjosit atât de mult.

La munte, nu avem problema asta. Nu e un subiect senzațional, nu trebuie să ne mai cerem scuze. Majoritatea aleg să rămână unde locuiesc, au rude și prieteni în sate mai jos sau la orașe, dar vor să rămână la munte. Comunicarea dintre ei și noi e cinstită. Cu un subiect social, există așteptări și dezamăgiri. Oamenii se așteaptă ca tu să poți face ceva pentru ei, iar tu, chiar dacă le explici că nu ai cum, accepți că sădești acolo o urmă de speranță. E o linie morală, uneori destul de șubredă.

Care ar fi câteva momente speciale din căutarea voastre după zâne, până în acest moment?

Vara asta, am fost prin Apuseni și în câteva tabere de culegători de ciuperci și fructe de pădure.  Am găsit zâne, ritualuri vechi, povești și superstiții împletite natural în viața de zi cu zi și în echilibru cu credința ortodoxă. Zânele nu sunt ființe nevăzute, sunt spirite ale naturii cu care știi sigur că oamenii s-au întâlnit. Poveștile astea transmise de la om la om asociază firesc supranaturalul cu viața de zi cu zi.

În taberele de culegători, am cunoscut oameni care se întorc la natură, care aleg calea asta de a se susține. Oamenii dorm în corturi sau în mașini, își construiesc adăposturi și bucătarii din lemn, le acoperă cu celofan și le izolează cu pături. Se administrează ca în familie. Bărbații mai puternici aduc lemne pentru toată lumea, grupuri de 3-4 familii gătesc pe rând la același foc, copiii iau cina împreună, din câte o mașină se aude muzică toată ziua, se sărbătoresc zile de naștere. Treburile casnice se desfășoară în spațiul public, în mijlocul naturii.  Mulți dintre ei sunt șomeri, în urma dezindustrializarii, oameni care au preferat să se întoarcă la o viață simplă, în natură, decât să fugă în străinătate, în căutarea unui loc de muncă. “Muncești mult, dar ești liber și știi că te întorci acasă și muierea nu a plecat cu altul. Am fost și în Italia, dar străinătatea dezbină familia. Mai bine vin aici la munte, cu nevasta, cu copiii. Nu am patron, nu trebuie să mă prefac.”

Ne-am îndrăgostit zi de zi de stilul onest, primitor, fără zorzoane, fără presiuni sociale. Adevărații anarhiști locuiesc în vârf de munte.

Într-o lume hiperconectată și pragmatică, puternic urbanizată, zânele sunt considerate o scorneală. Cât de mult a pătruns atitudinea asta în comunitățile care trăiesc mai aproape de natură și, poate, într- oarecare măsură, într-o altă relație cu timpul?

Oamenii știu că s-au schimbat timpurile, că nu mai e la modă să crezi în lucruri de genul ăsta. Dar, de cele mai multe ori, e vorba tot de echilibru, de ritualul vieții de zi cu zi. E o formă de respect pentru trecut, pentru mediu, dar și o mică distracție. Dacă nu lucrezi în anumite zile, vei avea recoltă bună, dacă nu purifici locul, vin strigoii, dacă nu respecți codrii, Muma Pădurii te face să te pierzi. Sânziene, spiriduși, solomonari, iele, căpcăuni, strigoi, pricolici, zâne de tot soiul – personaje care te apropie de spiritul naturii și te invită s-o ocrotești și să-i respecți forța. În cele mai multe locuri, personajele astea au dispărut, pentru că nu mai crede nimeni în ele. Dar rămân poveștile: bunicul cuiva a fost transformat în pitic, bunicul altcuiva a primit duh de dans, un unchi s-a pierdut în pădure și apoi nu a mai îmbătrânit și a dezvoltat puteri de uriaș.

Cum diferă munca de fotograf în natură față de munca de fotograf într-un mediu intensiv construit și cum v-a schimbat experiența de până acum abordarea în fotografie?

Munca de fotograf în natură e ca o mare vacanță, față de experiențele noastre de până acum. Cum am zis, totul e mult mai relaxat, mai ales pentru că nu există presiunea unui subiect social. Cu ambele proiecte, noi urmărim același lucru: o atmosferă. Dar sperăm  să ne fie mai ușor cu noul proiect să fim mai sinceri, să  ne descotorosim  de mecanismele de “impresionare” și de artificiile vizuale de care încercam de mult timp să scăpăm.

Cei pe care i-ați întâlnit până acum în căutarea zânelor se raportează într-un fel anume la aparatul foto sau sunt deja obișnuiți cu practicile astea, odată cu pătrunderea smartphone-urilor și tabletelor în viețile lor?

Majoritatea sunt obișnuiți cu aparate foto, dar unii nu au avut acces la așa ceva. De exemplu, le-am dus unor bătrânei o poză printată cu ei și era prima lor poză color. S-au bucurat foarte tare și ne-au zis îngerași.

Cum vă găsiți voi, personal, în raport cu natura, după timp îndelungat petrecut în spații urbane?

Ne raportăm diferit, bunicii lui Marin au trăit toată viață într-un sat de munte, pentru el e mult mai normal totul, atins de nostalgie, de senzația schimbării. Pentru mine, totul e SF. Eu am crescut la bloc în Balta Albă și cel mai aproape de natură ajungeam în vacanțele cu părinții, în Sf. Gheorghe, pe drumul dintre sat și mare. Natura asta adevărată, întinsă pe distanțe mari, neatinsă, mă încântă și mă sperie.  Nu am mers niciodată prin locuri de genul ăsta și absolut totul mi se pare exotic, minunat.

Mai multe imagini din seria Zâne, puteți urmări aici.