FOTO Cu capul în nori

2

“Dacă n-ai dormit vreodată într-un pat făcut din fân / Dacă n-ai visat sub lună trist eşti tu şi eşti bătrân / (…) Dacă n-ai trăit o noapte sus pe munte lângă foc / Înseamnă că n-ai fost tânăr sau că n-ai avut noroc”. Am crezut, când aveam 20 de ani şi urcam prima oară în Munţii Retezat, că ţopăitul pe bolovani avea să fie o aventură a tinereţii şi atât. Că, oricât de frumos se vede lumea de pe înălţimile albastre, probabil voi trăi cu amintirea priveliştii, când mă voi apropia de “a doua tinereţe”. Nu sunt genul care urcă potecile dintr-o răsuflare, am nevoie să mă opresc din când în când, să-mi trag sufletul.

 

SONY DSC

 

Text şi fotografii de Camelia Jula

 

Am mereu nasul puţin înfundat (pârdalnica de rinită alergică; numai în saline “mă desfund” şi simt aerul în toţi plămânii) şi, drept urmare, nu respir tocmai ritmic şi obosesc repejor. Aşa că prima mea întâlnire cu Retezatul a însemnat o tură până la cabana Genţiana, campare la cabana Pietrele, urcare pe Şaua Bucurei şi o plimbare până la poalele Retezatului. Asta se întâmpla în 1997. Din 2013 încoace, îmi iau în fiecare an revanşa pentru timpul trăit numai cu amintirea munţilor şi cu admirarea lor de la distanţă.

Fără semnal de telefonie mobilă, fără internet, fără agitaţie, fără probleme de rezolvat, fără informaţie despre lumea de dincolo. Fără wc-uri, fără apă caldă. Câteva zile de evadare totală, în peisaje sălbatice, între creste cărora nu le pasă de nimicurile ce ne macină pe noi de obicei. Dacă stai să le asculţi atent, ajungi să nu-ţi mai pese nici ţie. Cu fiecare traseu făcut, depăşeşti limite, spaime, câştigi experienţă, fotografii spectaculoase, dar şi întâlniri memorabile.

 

SONY DSC

 

La urcarea Retezatului, mi-am dorit un elicopter, odată ajunşi în vârf, să vină să ne ducă înapoi în Poiana Pelegii (locul de şedere), când am realizat că trebuia să şi coborâm cât de mult urcaserăm. Tot din Poiana Pelegii am făcut traseul Piatra Iorgovanului, unde am căutat să fotografiez flori de colţ, într-un august garnisit bine de tot cu nori, ba chiar şi cu puţină ploaie. Am găsit doar urmele trecerii turmelor de oi pe-acolo, care se duseseră cu tot cu florile de colţ. La poalele Pietrei, desculţi în iarbă, am mâncat pită cu brânză şi cu roşii.

Anul acesta, am ajuns la munte în primul weekend cu vreme bună şi, pe 4 iulie, am urcat din Poiana Pelegii până pe Vârful Pelega, pe la Lacul Bucura, iar de acolo pe cel mai abrupt traseu care duce în vârf. Pe când urcam, gâfâind (eu, cel puţin) cam la fiecare zece minute, o doamnă de peste 60 de ani cobora, sprintenă, singură, cu un rucsăcel în spate. Urcase pe vârf pe alt traseu şi cobora spre Bucura. I-am urmărit o vreme pantalonii portocalii, cum ţopăiau veseli îndepărtându-se pe cărarea bolovănoasă. A doua zi, am văzut-o în poiană, la unul dintre corturi, cu (probabil) partenerul de viaţă, un domn la fel de în vârstă, mai degrabă staţionar, spre deosebire de consoarta lui care se ducea singură în trasee.

 

SONY DSC

 

SONY DSC

 

Înainte de Bucura, am întâlnit o turmă de oi cu tot cu ciobanii şi măgăruşul din dotare. Plus câinii. Badea cel bătrân, ciobanul-şef, ne-a spus că avea vreo 500 de oi în turmă. Badea mai tinerel, mic, bărbos şi cu ochi iuţi, cânta frumos din fluier. Cunoşteau munţii din creastă în creastă. De primăvara până toamna cutreieră pajiştile Retezatului, cu oile la păscut. Ştiu pe unde umblă urşii, ştiu cum se schimbă vremea, după semnele brazilor sau după cum merg norii. Au porţiuni limitate pe unde pot paşte oile, pentru că se află într-un parc naţional. Se străduiesc să le respecte, dar uneori “mai scapă”. Au cărările lor, diferite de traseele turistice, marcate cu momâi, pe care nu oricine se încumetă să le apuce.

 

SONY DSC

 

A doua zi, prin poiană a coborât altă turmă. 1.500 de oi. Sau cel puţin atâtea erau când a pornit cu ele în munte. Stânele de aici nu sunt lipsite de incidente. Câteva zeci de oi de la o stână au murit trăznite, la începutul lui iulie. Anul trecut, au fost urşii. “Asta-i viaţa”, scuipă ciobanul după ce trage cu foc din ţigară. Oile, câinii, caii, măgarii… Oricare pot muri. Ciobanii nu se ataşează. Poate de vreun câine. Mai ales dacă îl cresc de mic şi îl învaţă meserie. Dar, în rest, trebuie să nu aibă sentimente. În fiecare sezon pierd ba oi, ba cai. Sunt învăţaţi cu asta. Muntele, pentru ei, nu mai este spectaculos. Este un prieten sau un inamic, în funcţie de capriciile vremii. Îi cunosc capcanele, caută să le evite. Îl respectă. Îl pun în cântece din fluier, aşa cum îl simt şi îl înţeleg ei.

 

Rău mă dor picioarele / De bătut cărările / Şi mă duc, şi iar mă duc / Până la izvor sub nuc / Şi mă fac, şi iar mă fac / Lemn de fag şi lemn de brad

 

Oamenii pe care îi întâlneşti pe munte îţi rămân în minte prin felul în care se comportă. Nimeni nu scoate cartea de vizită. Nu ştii dacă stai de vorbă cu un medic, un avocat sau un zugrav. Nici nu contează. Conversaţiile se leagă altfel. Poate, înaintând în ele, afli şi cu ce se ocupă cel din faţa ta. Dar, de obicei, nu mai este relevant. Prieteniile se leagă pornind de la mici detalii: de la o informaţie utilă; de la o pastă de dinţi împrumutată; de la cântări la chitară sub lună; de la o pelerină de ploaie în plus, de care te poţi lipsi. De la o cană cu ţuică băută împreună, când frigul dă târcoale oaselor. De la o fotografie pe un vârf pe care tocmai l-ai atins, după un traseu istovitor. De la o lubeniţă împărţită frăţeşte, de la o pâine, de la o bucată de slănină.

 

SONY DSC

SONY DSC

 

Poate nu ne mai revedem vreodată. Poate ne vom reîntâlni vara viitoare, în acelaşi loc de campare. Fiecare îşi duce povestea în altă parte. Dar, la un moment dat, istoriile personale s-au intersectat pe o cărare de munte sau lângă un lac senin. Au cântat “Râpa” sau “Balada fulgerată de vânt” împreună. Au mâncat brânză bună primită cadou de la un cioban cu ochi foarte, foarte albaştri, ca lacurile muntelui. Au ajuns în acelaşi timp, pe acelaşi vârf, unde au inspirat aerul de deasupra lumii, în vreme ce timpul stătea în loc, printre nori grăbiţi să ajungă undeva, altundeva. Când muntele îţi intră în sânge, revii la el, fie şi după mulţi, mulţi ani. Şi încerci să le arăţi şi altora ce pot descoperi fugind departe de lumea cotidiană. E drept, muntele nu este pentru oricine. Dar, pentru cine vrea să îl cunoască, are mereu o poveste de spus.

 

SONY DSC

 

SONY DSC

 

SONY DSC

 

SONY DSC

 

SONY DSC

 

SONY DSC

 

SONY DSC

 

SONY DSC

 

SONY DSC

 

SONY DSC

 

SONY DSC

 

SONY DSC

 

SONY DSC

 

SONY DSC

 

SONY DSC

 

SONY DSC

 

SONY DSC

 

SONY DSC

 

SONY DSC

 

SONY DSC

 

SONY DSC

 

Pentru cei care vor să urce în Retezat prin Poiana Pelegii, reţineţi că au început lucrările de reabilitare a drumului forestier care duce de la barajul Gura Apelor în poiană. Se estimează că lucrările vor dura până la începutul lunii august şi sunt necesare pentru ca drumul să fie în continuare practicabil. Pe perioada lucrărilor, drumul nu va fi închis definitiv, ci numai în anumite intervale orare. Accesul va fi posibil până în poiană, dar cu întârzieri cauzate de lucrări. Înarmaţi-vă cu răbdare – odată ce aţi ajuns în munte, altceva nu mai contează 🙂 Mai multe detalii găsiţi şi aici.  

 


2 comentarii

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger