Acapararea de terenuri de către corporații este o amenințare tot mai mare pentru satul românesc, iar țăranul se transformă din agricultor pe propriul teren, în șomer care își plătește facturile din arendă. Regizoarea Gianina Cărbunariu a pus în scenă problemele țăranului român, față în față cu investitorii străini, dar și cu propriul guvern, devenit complicele corporațiilor.
Pentru a realiza piesa de teatru For Sale, echipa de artiști a mers pe teren în satele românești, unde a cunoscut problemele țăranilor, reușind să pună realist în scenă comasarea de terenuri de către investitori care profită de neputința sau bătrânețea țăranilor. Spectacolul face parte dintr-un proiect international, numit Hunger for Trade, în care alte opt echipe de artiști realizează piese de teatru pornind de la provocări naționale legate de o problemă mondială – hrana.
Interviu de Roxana Bucată
Piesa de teatru For Sale realizată de Gianina, în care joacă Alina Berzunţeanu, Antoaneta Zaharia, Marius Damian, Gabriel Pintilei, Alexandru Potocean, Gabriel Răuţă și Mihai Smarandache, poate fi văzută pe 11 iunie la Teatrul Odeon din București.
De ce ai ales să pui în scenă tema acaparării de terenuri (landgrabbing)?
Am fost invitată în proiectul Hunger for Trade acum doi ani. Echipa care a inițiat acest demers internațional este din Germania și a ales nouă artiști din toată lumea (Anglia, Africa de Sud, Burkina Faso, Belgia, Brazilia, Elveția, Germania, India), unul dintre criterii fiind și acela al procesului de lucru în care documentarea are un loc esențial. Eu fac spectacole pentru care documentez prin interviuri sau cercetare în arhive, deci cumva invitația a venit firesc, inițiatorii știau ce fel de spectacole fac. Din discuțiile cu ei am aflat că în România acapararea de terenuri este cea mai agresivă din toată Europa – în Germania asta este o temă de discuție în anumite medii. M-a interesat tema pentru că mi-am dat seama că, de fapt, deschide mult mai multe teme legate de hrană, de viața din mediul rural românesc, de strategiile (sau mai exact lipsa de strategie a guvernelor care s-au perindat de 25 de ani încoace) în ceea ce privește agricultura, de interesul multor companii multinaționale care au intrat pe piața românească, de diferența între ceea ce “vine” ca directivă de la UE, “traducerea” funcționarilor de la noi și realitatea din sate. Cumva, tema acaparării terenurilor a fost ca o fereastră spre o lume foarte complicată cu care eu nu avusesem contact foarte direct. Mi s-a părut un moment bun să mă întâlnesc cu această realitate.
Ce părere ai despre celelalte teme alese în cadrul proiectului internațional?
Toate mi s-au părut interesante și, discutând cu artiștii invitați în proiect, am descoperit împreună fire care leagă această temă globală. Propunerile tuturor participanților mi s-au părut relevante încă de la bun început, când ne-am întâlnit cu toții la Hamburg în decembrie, pentru a discuta proiectul și, cu siguranță, datorită procesului de documentare, multe teme s-au îmbogățit, s-au transformat. Asta s-a întâmplat și în cazul meu. Ce mi se pare important într-un astfel de demers (și asta li s-a părut important și organizatorilor) este ca spectacolul să intre în dialog cu publicul local, folosind o documentare internațională pe o temă globală, cea a hranei. M-aș bucura să pot vedea toate spectacolele, dar chiar și numai întâlnirea cu toți acești artiști m-a inspirat foarte mult și cu siguranță cu unii dintre ei mă voi întâlni în alte proiecte de acest tip.
Cum s-a desfășurat documentarea?
Procesul de documentare propus de echipa care a inițiat proiectul este într-adevăr foarte special și asta m-a atras din prima, fiind unul dintre motivele pentru care am acceptat invitația să fac spectacolul. Au existat mai multe etape. În decembrie, la Hamburg, am fost prezentă la conferințe și discuții publice cu experți în diferite domenii legate de hrană, de landgrabbing, la discuții cu activiști, cu profesori în economie cu păreri uneori foarte diferite, chiar în conflict față de o temă sau alta. Apoi, fiecare din cele nouă echipe și-a început propria documentare locală și a avut obligația să trimită cel puțin 10 interviuri de 10-15 minute traduse în engleză. Tot acest material foarte bogat și divers a fost pus la dispoziția tuturor, am putut să avem acces la el și să îl folosim în reprezentațiile noastre. O altă particularitate a proiectului a fost aceea că fiecare artist a putut să solicite două interviuri celorlalți parteneri, interviuri pe care aceștia le-au făcut cu persoane din țara lor. Eu am solicitat echipei germane și celei engleze să îmi trimită două interviuri cu reprezentanți ai unor companii ce investesc sau sunt interesate să cumpere pământ, să facă agricultură la scară mare în România. Materialul, ficționalizat desigur, mi-a folosit pentru scrierea scenariului, a reprezentat o contribuție foarte prețioasă la spectacolul pe care l-am realizat la Teatrul Odeon. La rândul meu, am realizat două interviuri pentru colegii din Africa de Sud, Brazilia și un material pentru cei din Elveția.
Ai fost, de asemenea, și în satele românești. Ce te-a impresionat cel mai mult pe teren?
Un sentiment de confuzie generalizată, de descurajare. Sărăcia cea mai mare am observat-o acolo unde pământul era cel mai roditor și unde terenurile erau comasate de marile companii, fie cumpărate, fie luate în arendă. Pe lângă sărăcia în sine, sentimentul dezolant că nu există nici o cale de ieșire. Dar am avut un sentiment de admirație și de speranță vorbind cu domnul Dan Cismaș, pe care l-am vizitat la ferma din Țopa. Sigur că nu îi e nici lui ușor, însă e unul din exemplele care arată că pot exista ferme independente și că ele pot hrăni o comunitate, că pot, mai ales, păstra agricultura într-o zonă umană, în care (și aici încerc să citez din memorie ce mi-a spus când ne-am văzut) important este că se creează o legătură între cel care produce și oferă spre vânzare un lucru și cel care cumpără și consumă acel lucru. Vom vedea însă ce șanse le sunt oferite acestor producători mici și mijlocii pe termen mediu și lung. Deocamdată, ca imagine generală avem, pe de o parte, marii latifundiari și, pe de altă parte, țăranul care muncește cu sapa și plugul. Între cele două extreme, pătura micilor fermieri este încă destul de subțire.
Cum a fost colaborarea cu actorii?
Primele 10 zile de repetiție am vizionat tot materialul pe care l-am adunat în timpul documentării, precum și celelalte interviuri făcute de ceilalți opt artiști și documentariști. Poate părea ciudat – în teatru, repetițiile încep cu lectura textului. Eu nu am avut un text, aveam doar experiența documentării și un concept de spectacol și de spațiu. Dar a fost nevoie de această perioadă, în care actorii au venit și ei cu propuneri (materiale găsite în presă, pe net), a fost nevoie să ajungem cu toții la un limbaj comun și să ne definim termenii. Am avut o echipă excelentă pentru că, pe lângă faptul că toți sunt actori foarte buni (și asta nu zic eu, asta se vede în tot ceea ce au făcut până acum), sunt și oameni interesați de ceea ce se întâmplă în jurul lor. Au fost, desigur, multe lucruri noi pe care le-am aflat cu toții sau lucruri pe care le știam deja, dar nu le conștientizam gravitatea.
În cadrul piesei, spectatorii joacă și ei un rol important. Ce ți-ai propus prin asta?
În spectacolele mele, adresarea către public e foarte importantă, încerc de fiecare data să-mi dau seama de pe ce poziție vorbesc, cui vorbesc, în ce cadru. Spectatorilor li se vorbește direct, sunt luați, vor nu vor, ca parteneri de dialog: de investitorii străini, de țărani, de firma de prospecțiuni etc. Am încercat acum, mai ales în scena care se vorbește despre intrările abuzive ale firmei de prospecțiuni pe terenurile unor țărani, să propun un tip de abordare a publicului care să îl pună pe acesta în decurs de câteva minute fie în poziția de “invadator” al unui spațiu care nu îi aparține, fie în poziția de “invadat”. Discuțiile despre gazele de șist, despre exploatarea aurului la Roșia Montană, despre așa-zisa independență energetică, împart populația României în două. Am vrut ca acest lucru să apară în spectacol.
Ce părere ai despre implicarea civică a românilor?
Cred că s-au făcut niște pași importanți cu protestele în cazul Roșiei Montane. În același timp, mai e drum lung până la o implicare constantă, la o informare mai atentă asupra unor subiecte care ne privesc pe toți, fie că e vorba de subiecte din realitatea românească, fie că e vorba despre ce se întâmplă în lume. Cumva, trebuie să ne facem timp să ieșim din cercul strâmt al vieții personale și să privim totul într-un context mai larg. Atunci lucrurile și informațiile încep să se lege, să capete sens și poate că asta ne va declanșa reacții mai prompte și mai eficiente.
Cât de important e teatrul pentru conștientizarea și responsabilizarea cetățenilor? Crezi că are impact?
Mi-aș dori ca teatrul să aibă această putere de a responsabiliza și de a face oamenii să conștientizeze anumite probleme, însă, din păcate, nu cred că are această forță magică. Nu cunosc vreun spectacol care să fi schimbat lumea. Strada poate pune presiune, solidaritatea între oameni din domenii diferite poate să aibă impact, înțelegerea împreună a unor fenomene. Totuși, cred că teatrul e unul dintre locurile în care informații care apar în presă și sunt prezentate într-o manieră menită să manipuleze într-o direcție sau alta – toate aceste informații pot fi analizate împreună, pot fi aduse în prim-plan, pot fi scoase din malaxorul mediatic și supuse unui alt tip de atenție. Fără să am pretenția că vreau să schimb lumea și, sincer, cu o anumită teamă față de cei care își propun să facă asta, încerc să reacționez la teme care mă preocupă cu mijloacele (teatrale) pe care le am la îndemână.
Foto: Teatrul Odeon București
Puteţi citi şi:
Ţăranul şi corporaţia: Cum se transformă satul românesc, ameninţat de landgrabbing
Bulgaria vrea să prevină landgrabbing-ul, în ciuda avertismentelor UE
Landgrabbing-ul în Europa. Marile companii blochează accesul la agricultură pentru fermierii mici
Țăranii români i-au confruntat la Berlin pe reprezentanții landgrabbing-ului
Pământul acaparat de investitori străini putea hrăni 1 miliard de oameni