Fluturii pleacă mai repede dintre noi

16

În ziua în care a împlinit 24 de ani, Andreea şi-a întins aripile şi a zburat dincolo. Dincolo de toate limitele, dincolo de obstacole, dincolo de scaunul ei plin de jucării. Ne-a lăsat tuturor o lecţie de viaţă simplă, pe care o tot uităm: suntem veşnici prin ceea ce facem şi oferim celor din jur. Fiecare clipă trebuie trăită în aşa fel încât să conteze.

 


de Camelia Jula


Andreea Muşatescu a fost unul dintre eroii pe care vi i-am prezentat aici, pe totb.ro. Povestea ei a fost publicată pe 2 decembrie 2011, la scurt timp după ce Deea împlinise 23 de ani. Mi-aş fi dorit enorm de mult să nu folosesc timpul trecut, vorbind despre Andreea, dar nu am cum. La 24 de ani, fata cu părul colorat, cu ochi sclipitori şi cu atât de multă poftă de viaţă… a murit. “Ştii”, îmi spunea acum un an, când ne-am întâlnit, “de fapt, este o minune că nu am murit până acum. Toată lumea se aştepta să mor”, spunea ea, râzând ştrengăreşte de spaimele celorlalţi, pe care ea nu le-a lăsat niciodată să o ţină în loc. “Nu pot trăi fără să fac ceva. Viaţa nu aşteaptă după nimeni”, mi-a mai spus atunci. A fost unul dintre cei mai veseli, mai tonici şi mai frumoşi oameni pe care i-am întâlnit.

În amintire, republicăm, astăzi, povestea Andreei Muşatescu.

 

Viața, în ciuda limitelor. Sau cum să fii un fluture colorat din tărâmul magic al jucăriilor


De când s-a născut, Andreea este într-un carusel. Un carusel fermecat, care își mărește mereu diametrul și cuprinde tot mai mulți oameni, tot mai multe întâmplări frumoase. În caruselul Andreei, negativismul nu a reușit să își croiască loc. Energia și optimismul ei l-au ținut la distanță. Andreea a învățat, cumva, singură, în ciuda punerii vieții de-a curmezișul ei, că ești ceea ce vrei să fii, ceea ce faci, ceea ce gândești, nu ceea ce te naști.

 

 

Deea. Așa o știu prietenii din viața reală și din cea virtuală, copiii care îi scriu despre jucării sau îi trimit desene. Atrage privirile pe stradă, indiferent de privitor, dintr-o sumedenie de motive: părul ei roz (sau blond, sau mov, sau roșu, sau …), tuns șmecherește în trei feluri diferite, toate laolaltă, unghiile colorate fiecare în altă culoare, piercing-urile, machiajul care îi scoate în evidență ochii foarte albaștri și foarte sinceri, plus jucăriile care o însoțesc. Da, Deea este înconjurată de jucării peste tot: când merge pe stradă, în camera ei, în apartament, la muncă, la radio. Toată imaginația ei este pusă în slujba jucăriilor și a copiilor, pentru care face evenimente, creează povești, scrie mesaje. Iar copiii o adoră, îi fac desene, îi scriu poezii. Deea este zâna jucăriilor pentru ei. Mai sceptici, mai uimiți la început, și părinții învață, cu fiecare gest și cuvânt al Andreei, că jocul copiilor este sincer și inima lor știe să vadă dincolo de aparențe.

 

Culoarea îi aduce veselie și zâmbete. Plus priviri ciudate pe stradă


La 23 de ani, Deea (Andreea Mușatescu) face de toate, de parcă ziua ei ar avea mai multe ore decât ziua celor din jurul ei. A terminat Psihologia, dar merge la un master în domeniul publicității (tocmai se pregătește de lucrarea de dizertație); de pe la jumătatea facultății, lucrează cu normă întreagă, ca și PR, om de evenimente, de marketing, manager online, la Webkinz România (companie care importă și comercializează jucării de toate felurile); iese cu prietenii, are timp de câinele ei, de familie, se plimbă, se duce la concerte, la filme, se bucură de fiecare clipă. Are idei de viitor, vrea să extindă aria de evenimente pentru copii, vrea cât mai multă agitație în jurul ei, pentru că așa se simte împlinită. Prietenul ei Vlad și familia (în special mama adoptivă) îi sunt aproape în tot ce face. Lor li se adaugă miile de prieteni pe care Deea îi are (pe unii chiar fără să îi știe) peste tot. Pentru că părinții ei au știut să nu o marginalizeze, să nu o ascundă de societate, să nu o trateze altfel decât pe orice alt copil, Andreea nu are ură față de viață, nici frică de probleme, nu ține resentimente, nu a trecut prin faze sinucigașe și nu și-a pus prea multe întrebări de tipul ”de ce”. Deși motive ar fi fost (unul dintre ele: la 11 ani și-a pierdut mama biologică, în fața cancerului).

”În liceu, când dai de adolescență și cam toată lumea are probleme de un fel sau altul, colegii mei erau o lume nouă pe care o cunoșteam, ieșeam cu ei în oraș și lumea asta se tot lărgea, astfel că nu prea am avut timp să mă gândesc la probleme. N-am avut parte de momentul cumpănă, cum se spune. Dar cred că în parte e și ”vina” mea pentru asta: sunt foarte deschisă către oameni, sunt mai nebunatică, așa, sunt colorată și inspir veselie multă”, mărturisește Andreea. Are dreptate: din orice unghi ai privi-o, este ca un fluture – dacă te uiți cu atenție, aproape îi vezi aripile. A învățat să zboare și mai bine în timpul facultății, când o încânta faptul că putea aborda orice temă deschis cu profesorii. Paradoxal, însă, după ce s-a angajat, aceștia au început să o trateze diferit, de parcă le-ar fi fost ciudă pe ea sau ar fi fost supărați pentru curajul ei. ”Era ca și cum gândeau că, puși în locul meu, nu ar fi putut să facă față”, a fost impresia Andreei. Dar ea nu judecă pe nimeni. Este obișnuită ca oamenii – mai ales cei necunoscuți – să o judece pe ea de multe ori din priviri, așa că nu cade în extrema asta. Simte ce spun privirile pe stradă, dar a învățat să treacă dincolo de ele.

 

 

”Mă regăsesc în copii. Iubesc pofta lor de viață”


Și-a dorit mult de tot să facă teatru. Apoi scenografie. Ar fi vrut să lucreze la SMURD, să ofere primul ajutor persoanelor care treceau prin traume fizice grave. Dar știa că îi va fi dificil, aproape imposibil, în oricare dintre cele trei dorințe. Așa că s-a gândit să își aleagă tot ceva legat de oameni, pentru că ei îi este drag de oameni. Fiindcă i se cereau mereu sfaturi, s-a orientat înspre psihologie. I-a plăcut foarte mult facultatea, dar după ce s-a angajat și a dat piept cu viața reală, cum se spune, n-a mai fost la fel. ”Am realizat că nu mi-ar plăcea să stau toată ziua într-un cabinet și să ascult problemele altora. Atunci am conștientizat că am nevoie să ies, să fac lucruri cât mai multe, să fiu în lume, printre oameni, mereu”, rememorează Deea. Nu a renunțat la teatru și la scris, însă: și-a făcut blog, a participat la un concurs de piese de teatru, a câștigat etapa pe România, a fost în Austria pentru etapa internațională, a câștigat și acolo locul III. Acum, toată energia ei este direcționată către copiii și jucării. Munca ei se desfășoară în mare parte online, dar la evenimente este acolo, printre invitați și coordonează lucrurile. Iar de mai bine de jumătate de an, duminică de duminică, timp de o oră, se află în studioul Radio 3Net, interacționând pe chat sau în direct cu copiii, în cadrul emisiunii Zoo Net, alături de colega ei de microfon, Maria. În jurul ei stau câte 4 – 5 copii în fiecare emisiune, iar pe chat o asaltează și câte 70 deodată.

 

Deea, în direct la Radio 3Net


Așa a descoperit cât de mult îi place radioul, de fapt. Că dincolo de microfon este o altă lume, care abia așteaptă să interacționeze cu ea. Nerăbdarea copiilor și-a găsit perechea în dorința de agitație a Andreei. ”Îmi place să le lansez provocări, să fac concursuri care să îi incite. I-am întrebat odată ce ar scrie pe cer, dacă ar putea scrie pe cer? Facem și o revistă online unde publicăm tot ce trimit copiii, practic ei fac revista: desene, poze, articole, orice. Vreau să fie stimulați prin joacă, să învețe, să se dezvolte. Așa am atras și părinții în aventurile noastre. Iar copiii cred că mă plac pentru că eu nu discut cu ei oficial, nu așa vorbești cu copiii. Trebuie să fii mai pe stilul lor, mai ha-ha-ha, mai cu simplitate și naturalețe”, explică Andreea. Într-un timp destul de scurt, a devenit, practic, imaginea companiei în relația cu copiii, cel puțin. Așa, luptă pentru tot felul de fapte bune – spre exemplu, donații de jucării pentru copii de la grădinițe care nu au buget de achiziție. Îmbină tehnologia cu bucuria de a lucra cu copiii și exact asta se vede făcând și în viitor. ”Mă regăsesc în ei. Iubesc pofta lor de viață, pasiunea pentru a face orice, deschiderea, faptul că nu analizează, ci se lasă conduși de inimă”, mărturisește Deea.

 

Cum o văd copiii pe Deea


”Pe mine lumea mă face să ticăi”

Când nu învață, nu este la școală sau nu lucrează, nu răspunde emailurilor de la copii și nu se gândește la ce activități interesante să mai inventeze pentru ei, Andreea se uită la filme (”îmi plac mind movies, așa le spun eu, adică să fie diferite, să pună probleme, să gândești când le privești”), merge la concerte (”ascult orice, de la hip-hop la jazz la drum and bass”), iese cu prietenii în oraș. Mai demult, mai făcea ceva: împreună cu prietenul ei, adunau oameni la ea acasă (”mereu am avut casa plină”, spune mama adoptivă a Andreei) și stăteau la discuții, pur și simplu. Fără televizor, fără muzică, fără alte tentații. Doar discuții de grup, despre orice. Un fel de șezătoare a minții și sufletului. Dar acum oamenii se strâng mai greu, așa că îi pare rău că nu mai poate face atât de des așa ceva. Alteori iese cu Vlad la plimbare – el cu bicicleta, ea pe lângă el sau el pe lângă ea. ”Nu aș putea să stau în casă. Pe mine lumea mă face să ticăi”. Acesta este motorul Andreei. Motorul care l-a fascinat și pe Vlad, prietenul ei, să îi rămână alături. Sunt împreună cam de cinci ani, iar el lucrează, oarecum, tot pentru copii (în urbanism, la amenajarea parcurilor și locurilor de joacă pentru cei mici). Când îi vezi împreună, sunt ca o sferă fără fisuri: ea, fluturele colorat care dansează în cercuri, el, arborele lumii care se creează între ei. Fiecare dintre ei este un erou în felul său.

 

Nimic mai obişnuit, aţi putea spune. Doi oameni care lucrează, studiază, merg la filme şi la concerte şi lucrează cu copii. Şi alţii sunt sau pot fi ca ei. Singura diferenţă, însă, este că Deea este, de la vârsta de 8 ani, imobilizată într-un scaun rulant. Are miopatie congenitală. Este o boală cu care s-a născut şi pentru care nu s-a descoperit vreun tratament. Practic, nu are muşchi scheletici (muşchii responsabili de mişcare). Depinde de scaunul rulant (electric) şi de o persoană care să o ajute mereu.


În studioul radio, cu copiii în direct și pe chat


”Sunt o persoană cu handicap, atâta tot”

”O groază de oameni din jurul meu se așteptau să mor până acum. Sau imediat de acum înainte”, râde Andreea. După ce a fost subiect de studiu la Medicină, după ce a trecut prin nenumărate spitale și tratamente, inclusiv unul cu celule stem, după ce a fost plimbată între medici cu opinii variate (la început, i s-a pus diagnosticul greșit de distrofie musculară), după ce a fost dezbrăcată (la propriu și la figurat) în fața ochilor curioși ai studenților mediciniști, Deea a ales să își trăiască viața și atât. Intern, nu are probleme majore, iar inteligența ei depășește cu mult nivelul considerat mediu. Pasiunea pentru ceea ce face și pentru lume este la cote greu de găsit la oameni cu ambele picioare funcționale. Deea este o luptătoare fără să își fi propus asta ca scop în sine, pur și simplu asta e natura ei. Dacă îi privești mâinile, te întrebi oare cum scrie la calculator (jobul ei fiind total legat de mediul online)? Este simplu: cu ajutorul unui program special, care îi permite să folosească doar degetul pe care îl poate mișca, cu care atinge literele. Dar scrie singură emailuri, mesaje, stă pe chat, lucrează firesc, așa cum o facem noi cu ambele mâini. ”Odată, în autobuz, o doamnă mai în vârstă a întrebat-o pe mama cum fac pipi. Îți dai seama? În autobuz”, se distrează Andreea.

 

Alături de prietenul ei, Vlad


”Eu sunt o persoană cu handicap, atâta tot. Dar sunt un om normal. Doar că normalitatea asta o văd eu, cei din jurul meu, mai puțin. Odată ce oamenii ajung să mă cunoască, destul de repede chiar, nu mai văd căruciorul, mă văd pe mine, ca persoană. Dar pe stradă, zilnic, am învățat să nu mă supăr pentru privirile mirate, șocate, întrebătoare, dezaprobatoare, stupefiate sau mai știu eu cum ale oamenilor. Poate dacă ar vedea mai des oameni ca și mine, adică în cărucior, pe stradă, în autobuz sau la film, nu s-ar mai holba așa. Dar este un cerc vicios: oamenii cu dizabilități nu ies pentru că nu prea au condițiile necesare, acelea minime, iar cu cât ei nu ies, cu atât condițiile nu se schimbă și lumea nu se obișnuiește cu, să zicem, imaginea unui grup de tineri în cărucioare la un concert de muzică sau un spectacol”, spune Andreea. Dincolo de activitățile care îi umplu viața, ea luptă aproape zilnic pentru lucruri pe care noi le considerăm mărunte, dar care pentru ea sunt drepturi de care beneficiază prin lege, însă pe care trebuie să le expună ori să le fluture prin fața lumii ca să i se acorde: intrarea la concerte și evenimente (are gratuitate), rampa specială pentru cărucior la astfel de acțiuni, autobuzul să tragă mai aproape de bordură ca Vlad să îi poată coborî rampa de la ușa din mijloc, lifturile de la metrou (la care se ajunge … pe scări) și… multe altele.

 

Să stai lângă Andreea este tonic. Și contagios, la nivel de energie, de bucurie. Nu simți cum trec orele, poți vorbi cu ea despre orice. Știe multe lucruri și vrea să știe și mai multe. Amun, câinele familie și protectorul ei, o provoacă la joacă sau o ia în brațe. Casa ei este plină de jucării. Vlad îi aduce un phar cu apă și o ajută să bea. Mama face plăcintă cu dovleac. Laptopul stă deschis, o așteaptă să răspundă mesajelor de la copii. A primit desene în care fiecare copil a zugrăvit-o altfel. Unele o înfățișează în picioare. Adică exact așa cum este: pe picioarele ei. Nu contează că acestea sunt susținute de un scaun motorizat (la care Deea are număr de înmatriculare și pe care scrie ”For girls who ride”; iar mai demult scria: ”Atenție, câine rău!”. Așa e Deea, nebunatică, râde când vede că oamenii se șochează ori își fac cruce la vederea ei și a vehiculului care o duce prin lume). ”Cred că dacă este ceva ce știu că nu pot face, dar mi-ar plăcea tare mult să fac, ar fi să conduc. Să conduc o mașină, pe bune. Cred că mi-ar fi plăcut să fiu șofer”.

 

În rest, pentru Deea limitele nu sunt decât frici ale societății, pe care ea le depășește, cu zborul ei de fluture colorat.

 

Numărul de înmatriculare al Andreei


Foto: Camelia Jula

(şi AnimePaper.net (foto 1) ; Facebook / Andreea Mușatescu și Webkinz România (desene copii).



16 comentarii

  1. foarte frumosa povestea si nu ma asteptam ca un om in scaun cu rotile sa aiba atata curaj si pofta de viata…felicitari!!!pop un exemplu pentru multi!!

  2. ai toata admiratia mea! inseamna ca sufletul tau este de 2 ori mai mare decat a unui om normal si daca tu stai jos, apoi spiritul tau clar sta sus, in amandoua picioarele.

  3. Ceea ce trebuie sa invete lumea este ca are obligatia sa se bucure de viata. Multi oameni ajung depresivi din motive absolut stupide si uita ce inseamna bucuria, fericirea.

    Viata trebuie traita si datorita ambitiei andreei a ajuns sa fie un model (si) pentru mine.

    Felicitiari!

  4. Impresionantă pofta de viaţă şi energia Deei…Un exemplu de urmat pt cei care cred că viaţa nu merită trăită….din diferite motive!
    Bravo şi pt articol!

  5. Abia acum am realizat că am văzut-o odată în autobuz pe Deea…era într-adevăr cu un băiat şi parcă şi o fată, nu mai reţin. La aspectul exterior m-a frapat doar un singur lucru: piercing-urile (să nu mi-o ia în nume de rău, dar şi cu fiică-mea am avut discuţii pe tema asta….pt că sunt o fire f deschisă, dar la capitolul acesta nu pot accepta, din păcate pt mine 🙂
    Însă vreau să spun, în acelaşi timp, că atât cât am avut drum comun am analizat f atentă (dar fără să mă observe), pt că era chiar în faţa mea, cum se comportau şi ea, dar şi cei care o însoţeau. Şi m-a impresionat f tare şi pozitiv – în specila normalitatea cu care făceau anumite lucruri sau cu care spuneau ceva (coborârea trapei la urcare şi coborâre, aşezarea scaunului în spaţiul special destinat, ceea ce spuneau şi cum râdeau denota multă siguranţă şi încredere în sine – dar mai presus de toate NORMALITATE. Numai noi îi priveam ca pe nişte persoane defavorizate, ei se comportau foarte OBIŞNUIT!!! Bravo lor! Asta da lecţie pt noi toţi!

  6. imi pare rau, nu judec dupa aparente. dar o persoana care isi mutileaza infatisarea si ii da un aspect nenatural si neomenesc, nu poate fi o persoana normala la cap, cu atat mai putin sa fie pusa ca model pentru copii. cand vor fi mari vor vrea si ei sa-si bage belciuge in ochi si sa isi faca parul de plastic. asta degradeaza naturaletea romanului si omului in general.

  7. …degeaba ai suflet daca la exterior arati ca un clown. stii ca clownii sunt intruchipari malefice. nu sufar curentele astea emo si hipster. au luat-o razna generatia asta emo.

  8. Pingback: Persoane cu abilități: Din scaunul cu rotile, Valentina studiază araba și japoneza | TOTB.ro - Think Outside the Box

  9. Pingback: Psihoterapeutul înaripat | TOTB.ro - Think Outside the Box

  10. Pingback: Prima şansă ne-o dă divinitatea, a doua şansă suntem noi, oamenii | TOTB.ro - Think Outside the Box

  11. Pacat pentru ca nu mai esti printre noi.Insa dupa cum se spune,viata pe pamant este numai una din cele multe pe care le traim in etern.Tind sa cred ca cei care te-au cunoscut si ti-au fost aproape au gasit in tine un prieten real,un confident,persoana care sa le aduca un zambet pe buze in momente grele si nu in ultimul rand un model in viata.Traim prea putin acum gandindu-ne la ce ne place sa facem,la ceea ce vrem sa fim,la cum vrem sa ne prezentam in lume ca indivizi si pana la urma la ceea ce ne face pe noi happy.

    I am sure that somewhere high in the sky you left a shining star for those who miss you and are thinking of you.

    Cu riscul de a strica ceea ce am scris pana acum,nu pot sa nu raspund la commentul lui Cata,care nu stie ce inseamna ‘liberul arbitru’ si nu are nici o notiune de etica sau individualism in el. Fiecare om are dreptul la personalitate si adevarul este ca multi oameni poarta haine(si belciuge) care le reprezinta starea de spirit sau caracterul.

  12. Daca citeati povestea ei intr-un roman fara sa ii vedeti infatisarea, doar sa v-o imaginati asa cum o descria scriitorul, ce parere aveati?… Sa ne fie rusine noua, oamenilor normali, banali, cu infatisare “exemplara”, ca ne traim viata ca niste lasi, asteptand ziua de maine, cenzurandu-ne, fiindu-ne rusine de noi insine, traind temperat, cumpatat, si repet : “exemplar” pentru genaratiile ce vin din urma: ca niste roboti pe banda! Exemplul ei consta in trairea clipei, curajul de a infrunta viata, de a o trai la maxim, de a o aprecia. Cati dintre voi o apreciaza si si-o traiesc pretuind fiecare moment? Cati dintre voi prefera sa actioneze decat sa stea cu o bere in mana in timpul liber sau in fata televizorului? Cati dintre voi se intalnesc in timpul liber cu alti oameni sa discute, de la suflet la suflet, fara a avea nevoie de muzica, cafenele, bautura? Si cati dintre voi prefera sa socializeze pe internet?… Cine este cel degenerat?…

Leave A Reply