Florin Marza (Skypici pentru cunoscuti): “Parkour-ul m-a invatat ca trebuie sa pornesti de jos, de la lucruri marunte, ca sa ajungi sus si sa ramai mult timp acolo”

15

Florin Marza si-a descoperit pasiunea pentru parkour la 16 ani, in orasul natal, Galati. Daca la inceput a fost o joaca, cu timpul a devenit un mod de viata. Florin sau Skypici, cum i se mai spune in lumea practicantilor de parkour, este acum unul dintre cei mai cunoscuti traceuri (practicanti de parkour) din Romania. De 6 ani, se antreneaza cate 2-3 ore pe zi si vrea sa devina cascador. Pentru el, singura competitie care exista si pe care incearca s-o castige este cea cu sine insusi. In 2009, a reusit sa ajunga in Lisses (Franta), orasul in care a luat nastere parkour-ul, unde l-a cunoscut pe cofondatorul acestei discipline, Sebastien Foucan. In urma acestei calatorii a realizat un documentar – “Journey through life“. Anul acesta, Discovery Romania l-a ales sa fie protagonistul unui scurtmetraj, care va fi difuzat incepand cu 28 septembrie. Despre toate acestea a vorbit intr-un interviu acordat TOTB.

Text: Camelia Moga / Foto: Madalina Ene, Iulian Sandu

Ce este parkour-ul si ce inseamna el pentru tine?

Parkour-ul raspunde unei nevoi umane adanc inradacinate: aceea de a te misca. La baza, parkour este o metoda naturala de antrenament al corpului pentru a fi capabil sa te misti rapid, folosind mediul ce ne inconjoara, oricand si in orice situatie. Se concentreaza asupra posibilitatii de a face fata unui obstacol dat, fie el in mediul natural sau urban, intr-o cautare a miscarii care combina fluiditatea cu controlul. Alergarea, saritura, rostogolirea si alte metode de agatare, apucarea si suspendarea de obiecte, balansarea pe diverse obstacole, toate acestea sunt esenta care alimenteaza acest sport si avand un ultim scop: acela de a nu fi niciodata oprit de un obstacol.

Pentru mine parkour a fost calea de a ma gasi pe mine insumi, calea prin care am ajuns sa-mi cunosc si sa-mi controlez propriul corp. M-a facut mai puternic si m-a ajutat sa depasesc obstacole nu numai fizice ci si psihice. In momentul de fata este un mod de viata, o calatorie foarte lunga in care nu conteaza destinatia, ci experienta si trairile dobandite pe parcurs.

Care este diferenta dintre parkour si freerunning? Pentru multi inseamna acelasi lucru…

Parkour si Freerunning sunt doua lucruri total diferite. La inceput Freerunning-ul era un termen pentru a descrie Parkour-ul in engleza, mai tarziu devenind o disciplina separata avand in plus fata de Parkour spectacolul. Freerunning-ul a fost creat de Sebastien Foucan, si este o disciplina atletica in care practicantii (numiti freerunneri) se deplaseaza folosind orice fel de miscare, punand accentul pe miscarile spectaculoase si spectacol. Flip-urile sau trick-urile sunt folosite foarte des si necesita mai multa energie. Acestea sunt miscari ineficiente care nu sporesc viteza de deplasare, asa cum se intampla in parkour. Parkour-ul se bazeaza pe eficienta (siguranta, viteza si cat mai putina energie folosita in miscare). Mai simplu: parkour – eficienta, freerunning – spectacol.

Ce te-a atras sa faci parkour, cum ti-ai dat seama ca vrei sa faci asta?

Nu m-am apucat de parkour nici pentru a fi la moda, nici pentru a impresiona. Prima oara, am aflat de parkour atunci cand am vazut pe canalul Discovery documentarul „Jump London” in 2003 insa nu intelegeam despre ce este vorba. Un an mai tarziu, un coleg de liceu m-a chemat dupa ore sa il ajut cu ceva. Nu vroia sa-mi spuna cu ce anume. Am zis: “ok, hai ca vin sa vad despre ce este vorba”. Vroia sa il ajut sa-si faca un filmulet cu parkour. Cand am vazut ce face am zis: ”ok, hai sa cautam pe altcineva care sa filmeze pentru ca vreau si eu sa fac asta”.

Am continuat sa ies la antrenamente cu acel coleg, Iulius. Doream sa invat cat mai multe miscari. Nu stiam pe atunci filosofia parkour-ului insa ma atragea. Eu de mic am fost agitat, locuiam chiar la marginea orasului si acolo era o vale mai abrupta si imi placea mereu sa alerg pe acolo, sa sar diverse gropi, sa explorez padurile din apropiere, sa ma catar in copaci. Practic, parkour a existat dintotdeauna, inca de pe vremea cand oamenii cavernelor trebuiau sa invete cum sa se miste pentru a vana sau a se autoapara. David Belle (n.r. initiatorul parkour-ului) nu a facut nimic altceva decat sa-si dedice viata dezvoltarii acestei arte a miscarii.

Se spune ca parkour-ul dezvolta deopotriva corpul si mintea. Cum ai simtit tu acest lucru?

Parkour te ajuta sa depasesti obstacole nu numai fizice, ci si psihice. Parkour nu e un simplu sport in care te arunci cu capul inainte. Este o disciplina in care antrenamentul este dificil. Testeaza constant limitele fiecarui practicant. Trebuie sa stii daca esti pregatit sa-ti depasesti limitele sau inca trebuie sa mai lucrezi la cele deja existente. Parkour face posibila atat dezvoltarea fizica si coordonarea, cat si dezvoltarea vointei, determinarii, motivatiei, puterii, endurantei, agilitatii, curajului, calitati esentiale in viata.

Parkour m-a ajutat sa ma maturizez, sa imi construiesc o minte puternica si sa imi depasesc anumite frici, cum ar fi frica de inaltime, frica de esec. M-a invatat sa stiu cand sunt capabil de un anumit lucru, sa imi asum riscuri si sa-mi dezvolt toate calitatile enumerate mai sus. M-a invatat ca trebuie sa pornesti de jos, de la lucruri marunte ca sa ajungi sus si sa ramai mult timp acolo. Am vazut de-a lungul timpului persoane care au inceput de sus si au ajuns jos foarte repede, fiind treziti la realitate.  M-a invatat sa nu ma las batut niciodata, chiar daca un lucru nu imi iese din prima sau ca atunci cand un obstacol nu poate fi depasit, exista cai de ocolire.

De aceea parkour nu poate fi considerat un simplu sport, pentru ca are la baza o filosofie foarte puternica si se doreste a fi considerat un sport complet prin setul de tehnici mentale pe care le inspira practicantilor sai, ca si prin multitudinea de tehnici fizice pe care le dezvolta in continuu. Parkour cere si se foloseste de toate capacitatile fizice ale corpului uman si de aceea necesita o apreciere neincetata: aprecierea distantelor, aprecierea propriilor posibilitati si aprecierea RISCURILOR.

Esti traceur de sase ani. Ce te-a motivat sa continui sa te antrenezi si perfectionezi in aceasta ‘arta a deplasarii’, in pofida accidentarilor, antrenamentelor deloc usoare, etc?

Motivatia este un element cu care majoritatea ne luptam de-a lungul timpului. Unii reusesc sa se mentina motivati, altii cedeaza foarte usor. Intr-o calatorie lunga ne lovim de momente in care, daca nu suntem puternici din punct de vedere psihic, cedam foarte usor. Am avut si eu momente de genul acesta, mai ales atunci cand am vazut ca toti prietenii din jurul meu cu care obisnuiam sa ma antrenez incepeau rand pe rand sa dispara din aceasta calatorie pe care o faceam impreuna. Mi se parea oarecum ciudat ca ramaneam singur si incepusem sa-mi pun unele intrebari de genul „oare de ce continui sa fac parkour?”, „cu  ce ma ajuta pe mine parkour?”, intrebari care chiar nu-si aveau rostul deoarece in adancul sufletului meu stiam raspunsul. Stiam ca asta este ceea ce vreau sa fac toata viata si ca asta mi-a placut dintotdeauna.

Alt lucru care ma mentine motivat este faptul ca ma simt unic practicand parkour, ma simt diferit, nu sunt un simplu robot care se duc la scoala, se intoarce acasa, manca si doarme, iar a doua zi o ia de la capat, fara sa faca nimic special. Nu doresc sa ajung la ultimul ‘gong’ al vietii si sa ma intreb: „oare ce am facut eu toata aceasta viata?”. Ma gandesc ca fac un lucru extraordinar, care ma ajuta si din care chiar am ce invata.

O sursa mai diferita de motivatie…ar fi aceea ca, atunci cand am diferite probleme acasa, la scoala si sunt nervos, stresat, ies la antrenament si folosesc toata energia aceea negativa intr-un mod cat mai creativ. In momentul acela uit absolut de toate problemele si, chiar daca depun un efort fizic, reusesc sa imi eliberez mintea si sa scap de tot stresul.
Accidentele se intampla foarte rar in parkour. Inveti cum sa cazi, iar daca nu esti sigur pe tine ca poti face un anumit lucru, il lasi pentru mai tarziu cand vei fi pregatit si fizic si psihic. N-am avut, pana acum, nicio o accidentare serioasa si sper sa ramana asa. Pot spune ca sunt sanse mai mari sa dea o masina peste tine atunci cand mergi pe trotuar decat sa te accidentezi la parkour. Cat despre antrenamentele deloc usoare…nici nu pot sa va explic senzatia pe care o am atunci cand imi reuseste o miscare, o saritura la care ma chinui de foarte mult timp.

Conteaza varsta in parkour?

Este foarte importanta. Varsta minima recomandata pentru a te apuca de parkour este 15 ani, insa nu trebuie sa incepi sa te arunci de la inaltimi mari. Trebuie sa pornesti de jos, iar primul pas este conditionarea. Trebuie sa-ti intaresti corpul pentru a fi capabil sa reziste mai tarziu la diversele socuri si lovituri. Este recomandat ca un an jumatate, doi sa faci numai conditionare si sarituri cat mai la nivelul solului, deoarece este perioada in care esti inca in crestere si nu ai vrea sa-ti fie in vreun fel afectata.

Ai invatat cu cineva sau ai fost autodidact, vazand la altii si facand…?

Am continuat sa ma antrenez o perioada cu Iulius si am aflat ca mai sunt cateva persoane in Galati care practicau parkour de jumatate de an, un an. Ma uitam la filmuletele lor si ramaneam masca vazandu-i cum se miscau. Apoi am gasit pe internet un site ‘parkour.ro’, primul site de parkour din Romania, care avea si un forum. Forumul avea deja cateva articole despre parkour din care am invatat o gramada de lucruri, insa pe vremea aceea, fiind inceputurile parkour-ului in Romania, se gaseau foarte putine informatii, asa ca majoritatea lucrurilor le-am invatat pe pielea mea. Pe forum am dat si de baietii din Galati, am vorbit sa ne intalnim la antrenamente, iar cu timpul am devenit foarte buni prieteni. M-au invatat multe lucruri si le sunt recunoscator pentru acet lucru, insa toata perioada cat ne-am antrenat impreuna am avut ce invata unii de la ceilalti.

In zilele de astazi nu e nevoie decat un singur click si poti gasi informatie cat cuprinde pentru a te apuca singur de parkour. Site-ul ‘parkour.ro’era intretinut de un baiat din Constanta, Radu, insa atunci cand s-a lasat, nu a mai avut nimeni grija de site. Asa ca ne-am strans cei mai vechi practicanti din tara si am infiintat comunitatea ‘traceurs.ro’. Avem un site si un forum unde oferim ajutor incepatorilor, acestia avand articole la discretie.

De cat timp ai nevoie sa ajungi, cat de cat, la un nivel de performanta in parkour?

Totul depinde de fiecare persoana in parte. Depinde daca asta vrea sa faca toata viata si se dedica trup si suflet in a-si depasi fricile si limitele, insa cei superficiali vor evolua foarte greu. Fiecare evolueaza in stilul sau insa nu trebuie nici o evolutie prea rapida pentru ca organismul nu va fi capabil sa tina pasul cu ea. De aceea trebuie intotdeauna pe langa antrenamentele de tehnica si niste antrenamente de conditionare pentru a-ti mentine corpul puternic. In parkour nu exista performanta. Fiecare are stilul sau, fricile sale si propria viteza de a evolua.

Ce e mai important, sa stii sa faci cat mai multe miscari sau sa ai fluiditate in miscare/deplasare?

Cel mai important e sa depasesti obstacolul cat mai rapid si cat mai fluid, nu e important ce miscare folosesti atat timp cat e eficienta. Nu conteaza aspectul ca in freerunning, ci eficienta. Chiar daca nu il poti depasi, il ocolesti. In asta consta de fapt parkour-ul. Suntem foarte rar pusi intr-o situatie reala in care practicam adevaratul parkour. La un antrenament de parkour nu faci nimic altceva decat sa te pregatesti pentru momentul respectiv.

Cat de des te antrenezi si cate ore, ca sa te mentii in forma? Ce faci, mai exact, la antrenamentele tale?

De obicei ma antrenez cam 3-4 ore pe zi, depinde cat de odihnit sunt, cata energie si ce dispozitie am. In timpul saptamanii ma ocup de conditionare, iar in weekend de tehnica. Tehnica consta in repetarea anumitor elemente pana ajung sa imi intre in reflex, antrenarea creativitatii, gasirii de noi miscari, depasirea anumitor frici, etc.
Recunosc, in 2008 am facut un an de zile sala de forta, mi-a oferit un avant, insa am ajuns la concluzia ca nu este la fel de buna precum un antrenament de conditionare facut in natura, cu propria greutate. Una e sa ai muschii invatati sa dea randament atunci cand ridici greutati la sala si alta e sa fie obisnuiti sa ridice propria greutate in diverse moduri.

La antrenamentele de parkour, ideal e sa inveti afara deoarece in sala, te obisnuiesti cu confortul oferit de saltele si cu acea siguranta care dispare in momentul in care dai piept cu cimentul aspru si dur. Daca ar exista sali de parkour, te vei antrena cat te vei antrena, dar la un moment dat se vor consuma toate posibilitatile. Nu se compara cu posibilitatile infinite oferite de natura/oras.

Ce abilitati fizice si psihice consideri ca sunt esentiale pentru a fi un bun traceur?

In primul rand trebuie sa-ti placa si sa doresti sa-ti cunosti propriul corp si sa fii stapan pe situatie oricand si chiar sa iti folosesti abilitatile dobandite astfel pentru o cauza buna. Restul calitatilor le dobandesti pe parcurs.

Care este cea mai grea provocare pe care ai avut-o de cand practici parkour?

Aceea de a-mi depasi frica de inaltime. Inca lucrez la ea. Sa spunem ca am depasit-o in proportie de 70%. Si aceea de a ma mentine mereu motivat.

Te temi ca poti oricand sa gresesti o saritura, ca ea iti poate fi fatala?

Daca se intampla un accident pe care sa nu il pot controla ma gandesc ca acesta a fost destinul meu. Eu sunt de parere ca destinul ne este deja stabilit, nu ni-l facem cu mana noastra. Chiar daca reusim sa il ocolim cumva, la urma urmei tot acolo unde ne era sortit ajungem. Ma gandesc ca daca gresesc la o saritura si imi poate fi fatala, macar s-a intamplat facand ceea ce imi place. Poate sa ti se intample asta in parkour, sau sa iesi afara sa duci gunoiul si sa iti cada tencuiala de la bloc in cap si ala esti. Nu tine de noi acest lucru.
Corpul uman este foarte puternic si rezista la socuri si lovituri de neimaginat. Plus ca daca il mai si intaresti, dupa un timp se obisnuieste cu asta. Oricum scopul nostru e sa reducem socurile cat mai mult, de aceea facem rostogolire dupa o saritura mai inalta, si de aceea invatam cum sa aterizam pe varfuri. Totul e sa stii cum sa disipi energia prin tot corpul.

Ce zic parintii, prietenii despre aceasta pasiune a ta? Ai parte de sustinerea lor?

La inceput erau ingrijorati, ca orice parinte, dar le-am dovedit ca pot avea incredere in mine deoarece sunt cu capul pe umeri si stiu ce fac. Au si ei emotiile lor dar ce fel se simt cand stiu ca au un copil care a avut statuie in centru si care a reusit sa ajunga pe Discovery Channel? Sunt mandri de mine.

Pentru tine parkour-ul a devenit un stil de viata. Intentionezi sa fie si o ‘meserie’, pe viitor?

Mi-as dori sa devin cascador sau orice alta meserie apropiata care sa-mi ceara abilitatile dobandite prin parkour. Eu fac acest lucru pentru mine, dar daca se iveste vreo ocazie in care trebuie sa-mi folosesc aceste abilitati si mai am si de castigat de pe urma aceasta, nu am de ce sa refuz. Fac ceea ce-mi place si mai sunt si platit.

Ce a insemnat pentru tine sa fii selectat pentru un proiect Discovery?

Ma simt foarte onorat pentru ca mi s-a oferit aceasta sansa. Ma bucur enorm sa stiu ca munca mea a dat roade, sa stiu ca documentarul facut de mine chiar a fost vazut si si-a atins scopul. Am facut acel documentar pentru a ma face inteles, pentru a impartasi experienta mea dobandita in aceasta calatorie cu toata lumea si pentru a da cateva sfaturi din proprie experienta. Nu am acceptat sa fac parte din acest proiect pentru faima, pentru a deveni vedeta sau pentru bani. Nu doresc sa fiu considerat o vedeta si nici nu am fost platit pentru realizarea acestui documentar. A fost placerea mea de a transmite aceasta disciplina mai departe.

Dar faptul ca l-ai cunoscut in persoana pe Sebastien Foucan (cofondatorul parkour-ului si fondatorul freerunning-ului)? Cu ce te-a imbogatit intalnirea cu el?

Din pacate nu l-am cunoscut decat in trecere. Imi pare foarte rau ca nu am avut ocazia sa ne antrenam cu el, sa ne impartaseasca din experianta lui, insa sunt foarte fericit ca am dat mana cu el. E ca un vis implinit. Cine credea atunci cand ma uitam la documentarul „Jump London” de pe Discovery ca voi ajunge fata in fata cu cel din documentar? M-a motivat aceasta inalnire cu el si sper ca intr-o buna zi sa ma antrenez cu el si chiar cu David Belle.

Cat de mare este comunitatea practicantilor de parkour din Romania?

Comunitatea traceurs.ro numara acum 1175 membri, dar nu toti sunt activi. Unii suntem chiar cei mai buni prieteni chiar daca suntem din orase diferite. Am cunoscut si cativa traceuri de prin alte tari atunci cand am fost in excursiile din Franta si Londra si chiar tinem legatura si cu unii din ei. Ne urmarim evolutiile. Cu unii traceuri pe care i-am cunoscut in Franta ne-am intalnit si in Londra.

Ai facut un documentar despre parkour. Cum ti-a venit ideea sa-l faci, cine te-a ajutat si care a fost scopul pe care l-ai urmarit?

Ideea mi-a venit pur si simplu din faptul ca vedeam persoane in jurul meu care nu ma intelegeau si auzeam diverse comentarii suparatoare si eram mai mereu gonit si luat la intrebari de politia comunitara. Doream sa ma fac inteles, doream ca lumea sa inteleaga ca nu fac nimic rau si sa incerce sa fie mai toleranta. Doream sa transmit experienta mea mai departe. Am reusit chiar sa inspir si sa motivez forte multa lume. Am fost ajutat de prietenii mei cu care ma antrenez pe care ii consider si frati: Bogdan, Mihai si Vladut.

Acum am in minte o continuare a celor doua parti ale documentarului meu. Cred ca voi incepe sa lucrez la ele de la inceputul anului viitor. Vreau sa fie ceva mindblowing. Daca acest documentar a inspirat si motivat foarte multa lume, continuarea lui va face acelasi lucru, dar in dubla masura.

Tags:



15 comentarii

  1. Foarte frumos.
    O gandire matura pentru varsta ta Florin si un mod superb de a prezenta ce inseamna parkour.
    Multa sanatate, no accidents si spor la tot ce ti-ai propus in viata.
    Si thumbs up TOTB pentru articol – o idee excelenta.

  2. Pingback: As the leaves fall « Negaterium's Blog

  3. Bravo, bai maimutelor!
    Articolul mi-a deschis apetitul si-am aruncat un ochi pe traceurs.ro. Sunt cucerita!
    Mai rar asa proba de “mens sana in corpore sano”: performante fizice fantastice, agilitate incredibila, si toate astea pe fondul unui discurs extrem de ponderat si inteligent. Coordonate pe care le regasesc întru totul si în formidabilul personaj central al articolului de mai-sus.
    Tot respectul meu!
    Mai-mai ca m-as apuca si eu. Doar ca tare mi-e târsa sa nu-mi înfig dintii în vreo bordura… Da’ cine stie, poate m-apuc sa trag de mine mai serios, si usor-usor sa-mi depasesc si frica asta… Adevarul e ca ma tenteaza al naibii.
    Bravo, un articol bun si-o descoperire învioratoare.

  4. Foarte bun articolul, dar cred ca trebuie sa ai o mica doza de nebunie sa faci ce fac baietii astia. Scena cu hotul din Ocean’s 13 (cu francezul) se incadreaza la Parkour sau Freerunning?

    Nu apare nici o sectiune despre accidentari. Ar fi interesant de stiut cat de grave sunt accidentele in acest sport. Si ce efecte au 10 ani de practica asupra articulatiilor. Din ce am vazut sunt unele sarituri de la 4-5 m inaltime. Eu am facut o minunatie de entorsa la ambele glezne cand am incercat asa ceva (pe la 14 ani). A trebuit sa merg in 4 labe prin casa 2 saptamani, nu puteam sa calc pe talpa. Plus scutire de sport pentru restul anului, cand alergam ma ardeau/intepau articulatiile. Probabil de aia si sunt mai chibzuit acuma :D.

    • Dupa cum spuneam: parkour nu e un sport in care te arunci cu capul inainte. Totul este calculat, trebuie sa iti asumi riscuri, sa pornesti de jos, de la sarituri mici, sa inveti cum sa aterizezi, pe varfuri, sa distribui socul prin tot organismul, sa fie un soc cat mai mic. Faci antrenamente de conditionare, de stretching pentru a-ti face corpul puternic dar si elastic in acelasi timp. Iti incalzesti inainte de fiecare antrenament incheieturile, muschii pentru a nu avea intinderi, rupturi, etc. Eu practic de 6 ani si nu am absolut nici o problema cu genunchii sau articulatiile. Si David Belle face de la 14 ani si acum are 37 de ani si inca mai joaca in filme precum Suburbia 13 1 si 2 si ai vazut ce fel se misca. Totul e sa te documentezi inainte de a incepe sa practici asa ceva.

  5. Pingback: Florin Marza, avagy Skypici: az ugróember, akiről a Discovery rövidfilmet készít » Think Outside The Box

  6. Da, o adevarata disciplina a mintii si a trupului,o adevarata libertate inr-o tara in care lumea se preocupa de traiul de zi cu zi.

  7. Felicitari pentru modalitatea in care ai abordat problema. Ai avut curajul si sa fii unic asa cum ti-ai dorit. Sper sa ajungi cat mai sus in sportul asta si sper sa te vedem din ce in ce mai des pe afara. Poate sa apari si in filme. 🙂
    Keep up the good work.

    Ps: Mirele, se vede ca esti roman.

  8. contacteaza-ma te rog pe adresa alin_traceur .am 11 ani si ma antrenez cam de 1 an dar ma descurc bine asa ca te rog adaugama in lista tade mess sa ne cunoastem mai bn . apropo locuiesc in slatina

  9. e tare sportul asta il practic de la cam 8 ani stau cam 2 minute in maini
    pot sari de pe cladiri sau zidur mari nu pot sa evit toate obstacolele trebuie sa nu pierd momentul cand pot trai viata la maximM/

Reply To Mirel Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger