Proiecte de mediu pe banii companiilor, un pact cu diavolul?

0

Departamentele de CSR (Corporate Social Responsibility) ale companiilor sunt un “must have” în ziua de azi, când companii din domeniul băuturilor îmbuteliate, cimentului sau chiar petrolier devin “tot mai verzi” finanțând plantări de copaci, plimbări cu bicicleta sau colectări de gunoaie. 

Organizațiile de protecție a mediului închid un ochi la contaminarea apelor în țări în curs de dezvoltare de către companii în schimbul unei sponsorizări care contribuie la realizarea unor acțiuni de protejare a mediului în ograda proprie, dar se merită acest compromis? Este moral ca o companie să-și spele imaginea pe spatele ONG-urilor de mediu?

Unii ar spune că este un rău necesar și că rezultatul pozitiv justifică parteneriatul cu o companie care taie copaci, poluează ape sau distrug comunități în alte colțuri de lume, dar sursa de finanțare ajunge să limiteze ONG-urile în atingerea scopului de a proteja mediul întrucât ar fi în imposibilitatea de a pune presiune pe compania respectivă de a opri poluarea, susține Dan Craioveanu, vicepreședinte al Clubului Ecologic Transilvania, care este, în cadrul dezbaterii de astăzi, împotriva CSR-ului, un program de PR, de fapt, care are obiectivul de a da impresia de responsabilitate a companiilor. Pe de altă parte, Sara Lusini, cofondatoare a unei  asociaţii care se ocupă cu protecţia animalelor, susţine că nu contează atât de mult de unde vin banii, atâta vreme cât ONG-urile îşi fac bine de treaba şi nu refuză compromisurile corporatiste.

 

[coloana]

ONG-urile nu trebuie să fie gunoierii companiilor

de Dan Craioveanu, vicepreședintele Clubului Ecologic Transilvania

Desigur, în ziua de azi opoziţia împotriva “marilor binefaceri” ale așa-numitului CSR este văzută ca un fel de erezie printre organizaţiile negurvernamentale care trăiesc de pe urma banilor primiţi de la companii în schimbul acţiunilor de salubrizare a imaginii acestora.

Totuşi, opoziţia nu se naşte dintr-o frustrare în urma incapacităţii de obţine o astfel de finanţare sau alte motive subiective, ci în urma unor observaţii obiective asupra activităţii organizaţiilor finanţate de companiile ce au un impact negativ asupra mediului.

În principiu este vorba pe de-o parte de ipocrizia companiilor în proiectele de CSR, iar pe de altă parte impactul negativ al acestor practici asupra comunităţii de organizaţii neguvernamentale de mediu. CSR nu este un program de responsabilizare a corporaţiilor, ci un program de PR iniţiat pentru a da impresia de responsabilitate.

Am vorbit cu unii colegi de la ONG-uri beneficiare de finanţări prin CSR şi i-am întrebat dacă s-ar implica în activităţi de protest împotriva companiilor care îi finanţează. De exemplu, acţiuni de  presiune asupra unor companii care comercializează băuturi îmbuteliate în PET-uri să accepte un sistem de returnare a buteliilor folosite. Evident, răspunsul a fost că probabil că nu. Sursa de finanţare nu trebuie să te limiteze în atingerea scopului de a proteja mediul, sau de a intra în parteneriate în acelaşi scop.

Scopul ONG-urilor de mediu trebuie să fie de a milita ca firmele să implementeze prin propriile eforturi soluţii pentru problemele de mediu produse de ele, nu să fie gunoierii companiilor sau să umble umili în faţa lor în speranţa să prindă un oscior căzut de la masa stăpânului. Dacă e vorba ca poluatorul să plătească pentru daunele aduse mediului, acesta trebuie să plătească sub formă de sancţiune, să restabilească condiţiile de mediu la starea anterioară şi să i se suspede activitatea până când daunele asupra mediului sunt remediate. În nici un caz plata nu trebuie să aibă forma unei donaţii benevole în schimbul promovării.

Ce se întâmplă în situaţia în care un ONG demarează un proiect de CSR cu o companie ce se află în conflict cu o altă organizaţie, sau o coaliţie de organizaţii? Evident, aceste practici duc la crearea unor stări conflictuale între organizaţiile de mediu şi fac imposibilă coalizarea reală pentru atingerea scopului nostru comun: protejarea naturii. Practic, CSR-ul are capacitatea de a paraliza mişcarea de mediu din România şi să o transforme într-o adunătură de grupuri care aleargă încontinuu după bani fără să aibă un impact real şi fără să-şi mai aducă aminte de ce se numesc organizaţii de protecţia mediului.

[coloana]

ONG-urile ar trebui să țină mai mult cont de etică

de Sara Lusini, Asociaţia La Mia Inquadratura

Din păcate, trăim într-o lume în care puterea economică nu stă în mâna celor câţiva care se ocupă de sănătatea planetei şi-a locuitorilor ei nu doar teoretic, ci şi dedicându-şi vieţile unor cauze „verzi” – cuvânt care, la rândul lui, ajunge să capete un sens peiorativ sau măcar să stârnească suspiciuni. Puterea economică, adică marele motor, se află pe mâinile unor jucător puternici, pe care îi numim de regulă, în schema actuală a jocurilor de putere, corporaţii. Zona de organizaţii nonguvernamentale, nonprofit şi alte non-uri ar trebui, teoretic, să reteze din start, conform principiilor pe care se întemeiază şi pe care le repezintă,  orice mână întinsă de către departamentele de CSR ale corporaţiilor, să refuze orice cal troian eco, înăuntrul căruia se coc marile gogoşi despre faptele bune ale marilor companii. Cu imina şi mâinile curate, s-ar ocupa strict de fapte bune, la nivel local sau global, cu bugete alimentate din surse nepătate.

Pe teren însă, lucrurile nu se împart în alb şi negru, mai ales când miza este una verde. Multe organizaţii nonguvernamentale au probleme serioase cu finanţările şi fiecare proiect implică eforturi foarte mari de umplere a puşculiţei. Societatea civilă nu e tocmai darnică atunci când cauzele pentru care se strâng fonduri se abat de la derivatele valorilor  Statul, de cele mai multe ori, are resurse limitatea, majoritatea fondurilor disponibile fiind relocate către organisme cunoscute, testate, descurajându-i pe cei cu portofolii încă în construcţie. Reţelele ONG-urilor mici şi medii nu sunt nici ele atât de bine coagulate la nivel mondial, astfel încât să genereze adevărate circuite alternative de finanţare, iar de la acest nivel până la a accepta bani de la o companie pentru cine ştie ce proiect, nu e decât un pas.

E drept, o astfel de explicaţie nu poate sta în picioare la o trecere în revistă a nenumăratelor strategii de greenwashing pe care corporaţiile le pun în aplicare încă din anii ’70 pentru a-şi spăla păcatele şi petici imaginea de ochii lumii. Imperativul fondurilor poate însemna nu doar o masivă manipulare a opiniei publice, cât şi o compromitere a imaginii ONG-urilor  şi a raportării oamenilor obişnuiţi la iniţiativele nonprofit. Problema însă nu poate fi însp generată de un singur actor în parte, vina pentru asemenea practici neputând fi atribuită exclusiv companiilor. Organizaţiile care acceptă finanţări din partea companiilor pentru a denatura cu bună ştiinţă opinia publică sunt la fel de vinovate, dacă nu chiar în măsură mai mare, pentru ipocrizia şi pentru sabotarea unei etici pe care s-ar presupune că o servesc. Atâta vreme cât fondurile obţinute din partea giganţilor economici ar servi unei cauze reale, ar rezolva o problemă cu mijloace transparente sau ar crea awarness într-o chestiune sensibilă, misiunea n-ar încălca niciun principiu de etică. Discuţia intervine aşadar în momentul în care şi din partea sectorului nonprofit avem de-a face cu jucători mai puţin corecţi, care se specializează în rulat fonduri corporatiste urmând nişte interese economice.

După părerea mea, sursa de provenienţă a fondurilor poate deveni o chestiune secundară atâta vreme cât proiectul în care au fost investite dă roade reale. Chiar dacă, de cele mai multe ori, aceste proiecte sunt de suprafaţă, simpla proliferare a unei atitudini mai responsabile faţă de mediu sau faţă de anumite aspecte sociale esenţiale poate aduce efecte pozitive. Publicul ţintă al corporaţiilor, cumpărătorii, şi-ar îmbogăţi vocabularul şi poate chiar schimba infinitezimal comportamentul intrând în contact cu valori noi, exersându-şi spectrul de verde al acţiunilor.

[coloana]

Foto: Flickr / wstryder


Leave A Reply