Filmele romanesti au aratat lumii o alternativa a productiilor comerciale americane

4

Inainte sa emigreze in Statele Unite, Oana Leonte din Hayward, California, a fost la Revolutie. Pe la televiziune. Din acele zile si nopti, un singur lucru isi aduce aminte foarte clar. “Eram complet dezorientati”, a spus ea la sesiunea de intrebari si raspunsuri cu actorul Paul Ipate, protagonist in filmul “Hartia va fi albastra” de Radu Muntean, prezentat in timpul festivalului de film romanesc de la Universitatea Stanford, care a avut loc intre 16 si 18 aprilie.

“Filmul este excelent. Prezinta foarte bine ce se intimpla atunci, starea de incertitudine, zvonurile despre teroristi,” a continuat Leonte, al carui par pina la umeri, cu carare pe mijloc, nevopsit si usor incaruntit, o plaseaza undeva peste 45 de ani. Ca si Leonte, alte sute de romani si non-romani care locuiesc in zona golfului San Francisco au venit la festival, transformind evenimentul intr-o sarbatoare a culturii romanesti.

Desi la prima vedere titlul “Cenzura si (R)Evolutie” parea sa restringa tematica festivalului in jurul anilor ’90, el s-a dovedit in cele din urma o reflectare fidela a programului si subiectelor discutate in timpul sesiunilor de intrebari si raspunsuri care au urmat unor proiectii si a forumului de discutii desfasurat in a doua zi a evenimentului. Pentru romanul aflat in strainatate si nepus la punct cu actualitatea cinematografica bogata din Romania, festivalul a reprezentat o minunata sinteza a cinematografiei romanesti din ultimii 40 de ani, de la cenzuratul “Reconstituirea” (1968) al lui Lucian Pintilie, pina la filme care urmaresc intr-un fel sau altul reconcilierea cu trecutul (“Legenda vizitei oficiale” de Ioana Uricaru, “Hartia va fi albastra”) si, in cele din urma, la altele care vorbesc despre probleme actuale romanesti (“Francesca”) sau universale  (“Elevator”). Concluzia imigrantului roman: cu asa o oferta mare, cinemaul romanesc pare sa fi intrat in sfirsit in normalitate.

Alegerea pentru debutul festivalului a filmului de lung metraj “Reconstituirea” de Lucian Pintilie (1968), o critica acida a sistemului comunist prin transpunerea realitatii in registrul farsei, s-a dovedit foarte inspirata. In aceeasi saptamina, filmul a fost proiectat in cadrul Cinematecii Romane de la Institutul Cultural Roman de la Londra pentru a marca 40 de ani de la premiera. Din cauza ca, dupa premiera, filmul a fost interzis si readus pe piata romanesca de film doar dupa 1990, publicul larg a avut putine ocazii de a-l urmari. De aceea, vizionarea lui in deschiderea festivalului de film romanesc de la Stanford i-a rascolit pe acei romani ca Elena Straussman din San Mateo care sint plecati din Romania de dinainte de 1989: “Mi-a adus aminte de ce eram asa de innebunita sa plec”.

Repetitivitatea obsesiva din capodopera lui Pintilie a contrabalansat perfect resconstructia momentului Revolutia romana din proiectul video “Auditii pentru o revolutie” de Irina Botea (proiectat in cea de-a doua zi a festivalului), iar prezenta peliculei, respectiv a televizorului ca personaj a trimis mai departe la “Hartia va fi albastra” de Radu Muntean – proiecata la sfirsitul celei de-a doua zile, o drama despre masacrul de la Otopeni din decembrie 1989. Botea, o artista preocupata de problema autenticitatii evenimentelor si reconciliera cu trecutul prin reconstructie si retraire, a spus ca “Reconstituirea” face un arc peste timp intre cele trei filme. Arcul, de fapt, se poate extinde si asupra scurt metrajului Ioanei Uricaru numit “Legenda vizitei oficiale”, parte din omnibusul “Amintiri din epoca de aur” si singura comedie despre viata de dinainte de ’89 din cadrul festivalului, in care protagonistii se regasesc in acelasi proces de repetitie pentru un moment in care, la urma urmelor, nu crede nimeni.

Se pare ca, in ciuda deplasarii tematicii cinemaului romanesc inspre universal, retrairea trecutului ca metoda de vindecare ramine inca o preocupare, ceea ce, dupa parerea profesorului Jean-Marie Apostolides de la Universitatea Stanford, este un lucru pe care orice natiune trebuie sa-l faca.

Actrita Monia Barladeanu a vazut acelasi pozitivism in tematica revolutiei. “Filmele despre comunism seamana cu mersul la terapie,” a spus ea in timpul forumului de discutii din ziua a doua a festivalului. “Ca sa intelegi cine esti, trebuie sa-ti intelegi trecutul. Si trebuie sa intelegem cine sintem ca sa putem merge mai departe”. Evenimentul, moderat de profesorul de film Pavle Levi, profesor asistent in cadrul departamentului de arta si istoria artei, film si studii media de la Stanford, i-a adus la masa discutiilor pe 8 dintre invitatii festivalului: regizoarea Irina Botea, scenaristul Gabriel Pintilei, actorul Paul Ipate, profesorii Stephen Kovacs, de la universitatea de stat San Francisco, si Jean-Marie Apostolides, de la Universitatea Stanford, managerul de productie Adriana Rotaru, actrita Monica Barladeanu si directorul de imagine Mihai Malaimare Jr.

In acelasi context, Irina Botea (“Auditie pentru o revolutie”) vede in retrairea trecutului tot un act al prezentului. “Prin revizitarea trecutului, capatam control si putere asupra lui”, a spus ea. Regizoarea considera retrairea evenimentelor istorice un act pedagogic. Ea a optat sa retraiasca Revolutia romana alaturi de un grup de colegi americani pe care i-a directionat sa recite vorbele rostite la Televiziunea Romana in decembrie ’89. In filmul ei, imagini cu acesti studenti americani carora le este aproape imposibil sa pronunte cuvintele romanesti ruleaza in paralel cu imaginile originale transmise la televizor in Romania revolutionara.

In timpul celei de-a doua zile, criticul de arta Erwin Kessler a uimit publicul cu momentul unic al unui calup de filme experimentale si underground din perioada regimului comunist. Cele 10 filme care trebuiau prezentate initial (din cauza unei neintelegeri au fost prezentate in cele din urma doar 5) reprezinta, a spus Kessler, aproximativ 70% din totalul filmelor de acest gen din Romania. Motivul principal, a spus Kessler, a fost politic. “Orice fel de experiment, inovatie era necunoscuta de regim si ca atare era prohibita pentru ca putea sa intervina in interior si putea isca o critica sociala care nu era dorita de un regim autoritar. In al doilea rind, in anii ’80, in Romania, totul in ceea ce priveste punere la punct tehnologica era redus la minimun. Nu existau mijloace tehnologice”.

Criticul de arta Erwin Kessler a prezentat un program in premiera: filme experimentale in Romania comunista

Cei mai multi dintre spectatori, cineasti romani chiar, au vazut aceste filme experimentale pentru prima oara. Seria a inceput cu inspiratul “Box” de Alex Antic (1986), un eseu video pe tema fricii, vazuta prin lupta cu sinele sugerata prin interactiunea dintre trupul gol al autorului luind la bataie propriul dublaj. Au urmat experimente ale lui Ion Grigorescu, din care “Dialog cu Ceausescu” este o inscenare de dialoguri intre autor si dictator. Ne-am confruntat din nou, si in aceasta serie, cu retrairea trecutului, prin filmul care documenteaza un proiect post-revolutionar al lui Grigorescu, in care acesta a scos la defilat in piata publica niste masti imense ale decedatilor Nicoale si Elena Ceausescu, ramasite ale unui proiect abandonat.

Daca in contextul sistemului opresiv comunist vorbim de cenzura politica, in sistemul de tranzitie catre capitalism am putea vorbi de cenzura financiara. Cineastii prezenti la Stanford, insa, au cazut de acord ca penuria cinematografiei romanesti nu ii impiedica, ba dimpotriva, ii determina sa devina mai creativi. “Eu fac parte dintr-o generatie care trebuia sa-si foloseasca creativitatea ca se sa distreze pentru ca nu exista nici o forma de distractie inainte de ’89”, a spus actria Monica Barladeanu. „De aceea, noi functionam cel mai bine cind avem restrictii. Exista pericolul sa devenim comuni, daca avem prea mult”.

Operatorul Mihai Malaimare, care a realizat imaginea in superbul “Canton”, a spus ca penuria te poate chiar ajuta: “Citeodata se intimpla sa vii cu cea mai buna solutie pentru o problema. Lipsa de fonduri ajuta creativitatea.” In ce masura si in ce fel penuria ajuta creativitatea sint greu de inteles, daca nu pentru publicul american, cel putin pentru un reprezentant al publicului, din India, care a declarat, cu uimire, in timpul forumului de discuii, ca nu stie cum este sa faci filme fara sa urmaresti profitul financiar, formula aplicata atit de Hollywood, cit si de corespondentul lui indian, Bollywood.

Probabil ca vestea cea mai socanta a fost ca “Elevator”, filmul experimental al lui George Dorobantu (care nu a fost prezent in cadrul festivalului), a fost realizat in trei saptamini de filmare, cu actori si regizor amatori care nu au fost platiti, “ba din contra”, si ca, la final, “cu tot cu sucuri,” dupa cum a declarat cu o fata de poker scenaristul Gabriel Pintlei, a ajuns sa coste aproximativ 200 de euro. Drama tinerilor blocati intr-un lift din centrul unei metropole a tinut audienta cu sufletul la gura si a impresionat nu numai prin naratiune, dar mai ales prin realizare. Desi filmat in constringerea data de spatiul unui ascensor real – cel de la  Teatrul Odeon din Bucuresti, unde s-a filmat proiectul –, exista putine momente care nu angajeaza spectatorul. Iar la acuzatia ca actorului nu ii creste barba pentru a arata trecerea saptaminilor, Pintilei a raspuns simplu: “Baiatului nu i-a crescut barba pentru ca nu avea la acea virsta. Avea 16 ani.”

Dupa ce audienta a ramas aproape fara cuvinte dupa vizionarea “Elevatorului” in a doua zi, in a treia zi, scurt metrajul Ioanei Uricaru, “Legenda vizitei oficiale”, a stirnit cascade de ris. Cu aproape doua sute de spectatori, filmul a avut una dintre cele mai mari si mai calduroase audiente vazute vreodata de Uricaru, care a calatorit extensiv in ultimul an pentru a-si promova filmul. Intrebata care a fost cel mai greu lucru de procurat care sa recreeze epoca ceausista, Uricaru a raspuns: “Inelul de plastic care tinea la un loc cravata de pioner”. Festivalul s-a incheiat duminica seara cu proiectarea mult discutatului “Francesca”, in care actorii sint excelenti, povestea solida si descrierea realitatii, credem noi din America, fidela. Reactiile publicului au facut-o pe actrica Monica Barladeanu, care a jucat rolul principal, sa descopere conexiuni pe care nu le vazuse.

In timp ce publicul romanesc a ris, a trait nostalgii si s-a pus la punct cu realitatea romaneasca, publicul non-roman s-a bucurat de descoperirea alternativei la filmele comerciale americane. “Unul dintre lucrurile care mi-a atras atentia in filmele pe care le-am vazut este ritmul atit de diferit de ritmul tuturor filmelor de fictiune si documentare americane,” a spus regizoarea de filme documentare Dorothy Fadiman. “De fiecare data cind personajul trece printr-o stare emotionala importanta, camera zaboveste pe fata personajului. La fel se intimpla si in ‘4, 3, 2’ si in ‘Canton’. Noi ne mutam mult mai repede de la idee la idee, de la cadru la cadru. Romanii probabil ca nu aveau multa publicitiate la indemina. Cind te uiti la televiziunea americana, te simti bombardat de reclame. In Europa de Est nu exista [pe vremuri]. Este un stil diferit de viata si, in film, un stil diferit de montaj”.

Dincolo de experienta culturala si spirituala pe care ti-o ofera, vizionarea filmelor romanesti in strainataturi vine la pachet si cu un bonus pentru fostii bucuresteni. Pentru ca, din deja legendara lipsa de fonduri, productiile romanesti sint inca filmate “in locatie”, in contrast cu cele americane, filmate in studio, dincolo de narativ, filmele moderne romanesti ii ofera imigrantului ocazia de a-si retrai copilaria si tineretea. In timpul festivalului de film romanesc de la Stanford am reusit sa vad, in ordine aleatoare, strazile din jurul parcurilor Ioanid si Icoanei, ceea ce parea sa fie masina mica si verde praz a sora-mii, parcata pe strada unde locuieste matusa sotului meu, Lipscaniul unde ma duceam in liceu si, mai tirziu, in facultate sau cind lucram, in cautare de descoperiri fie geografice, fie etnice, cheiul Dimbovitei cu blocul interbelic si terasa imensa in care faceam meditatii la gramatica in casa Danei si piateta de pe Splaiul Independentei pe care nu o voi putea numi niciodata altfel decit “fosta Opereta” si scarita “secreta” din Cotroceni.

Si tot pentru imigrantul ignorant, filmele romanesti povestite in prezent il pun la curent cu ceea ce credem noi ca e realitatea Romaniei: multa lume e preocupata de cite liniute are telefonul mobil la care nimeni nu lasa mesaje (“Francesca”), fetele lucreaza in corporatii multinationale, iar barbatii ataca aceste fete ziua in amiaza mare (adorabilul “La drumul mare”), fetele vor sa plece in Italia la lucru, iar relatiile dintre barbati si femei sint inca puternic sexualizate.

Pentru mai multe detalii, vizitati Web site-ul festivalului www.rofilmfestival.com

Sau pagina Facebook: Romanian Film Festival at Stanford

Text de Alexandra Proca, Santa Cruz, California.

Alexandra Proca a participat la organizarea festivalului de film romanesc de la Universitatea Stanford in calitate de coordonator relatii media.

Foto de Ludwig Galambos si Ovidiu Predescu

Tags:



4 comentarii

  1. Si totusi, dupa atatia ani, filmul ucis din ordinul direct al Elenei Ceausescu (ea a ordonat arderea negativului), “Suta de lei” a lui Mircea Saucan (mai subversiv chiar decat Reconstituirea si avand mai multa substanta ), inca nu a reintrat in constiinta cinefililor.

  2. Din cate stiu, pozitivele le-a luat Mircea Saucan cu el in Israel, acolo sunt si acum, intr-o arhiva nationala. Iulia Blaga ne spune mai multe:
    http://editura.liternet.ro/carte/228/Iulia-Blaga/Fantasme-si-adevaruri-O-carte-cu-Mircea-Saucan.html

    In afara de asta, exista pe internet o copie cu o calitate foarte proasta a imaginii, aproape ca nu vezi nimic, insa pana si asa merita vazut.

    Alte solutii nu prea exista, eventual daca se indura festivalistii sa-l mai programeze din cand in cand. Ori vreo televiziune.

    Daca vreun film romanesc ar merita restaurat, eu as pune Suta de lei primul pe lista.

  3. Pingback: Romanian Film Festival at Stanford « Sinziene

Leave A Reply